RESPONSABILITATEA CELOR CONCEPUŢI DE SPIRIT

„Ştim că oricine este conceput din Dumnezeu nu păcătuieşte, căci cel care a fost conceput din Dumnezeu se păzeşte şi Cel Rău nu se atinge de el.” 1 Ioan 5:18 (după Diaglott — n.t.)

R 5742 W. T. 1 august 1915 (pag. 237-238)

În încercarea de a explica lucrurile spirituale există întotdeauna o dificultate, în special pentru că avem numai cuvinte omeneşti pentru a ne exprima. De aceea, pentru a clarifica lucrurile spirituale, Scripturile ne dau diferite comparaţii şi alte figuri de stil. În acest text apostolul Ioan vorbeşte despre aceia care sunt concepuţi de Dumnezeu, cei care au trăit o schimbare de natură, care au fost mai întâi concepuţi după carne, ca şi copii ai lui Adam, şi care au fost concepuţi din nou — concepuţi de Dumnezeu (1 Pet. 1:3). De la învierea Domnului nostru, Dumnezeu i-a invitat pe unii să iasă afară din lume şi să devină Creaturi Noi — să nu mai fie fiinţe umane, ci fiinţe spirituale.

Primul pas spre această schimbare de natură este primirea unei voinţe noi. Dar putem vedea că este o greşeală să numim Nouă Creatură voinţa cea nouă singură; pentru că voinţa nouă ne vine înainte ca noi să primim Spiritul sfânt. Voinţa nouă este cea care prezintă sacrificiul nostru. Dacă n-am avea voinţa nouă, nu ne-am prezenta trupurile ca jertfă vie. Următorul pas este acela că Răscumpărătorul devine o Garanţie pentru această jertfă şi pentru dobândirea naturii noi. Al treilea pas este acceptarea de către Tatăl ceresc a acestei jertfe, a acestei omorâri a naturii pământeşti de către Răscumpărătorul, şi oferirea unui semn special al acceptării Sale. Acel semn special al acceptării este conceperea cu Spiritul sfânt.

Este foarte necesar să păstrăm noua voinţă umană separată şi distinctă de ceea ce primim la conceperea de Spirit. Mai întâi am avut noua voinţă; am dorit şi ne-am fixat ca scop să facem voia lui Dumnezeu. Apoi ne-am apropiat de Tatăl în felul pe care El l-a aranjat — prin Răscumpărătorul nostru. Voinţa nouă este cea care face sacrificiul. Sacrificiul fiind prezentat, este aplicat meritul lui Isus şi astfel sacrificiul devine imediat acceptabil pentru Tatăl. Până la acest punct voinţa individului este încă o voinţă umană, o voinţă umană nouă. Sacrificiul este atunci omorât de către Marele Preot, Domnul nostru Isus, acceptarea de către Tatăl fiind imediat observată prin conceperea de Spirit.

Exact ce face Dumnezeu la momentul acela nu înţelegem deplin. Nu înţelegem clar ce este o concepere naturală, cu toate că avem mijloace mai bune de a înţelege conceperea naturală decât conceperea spirituală. Cât despre conceperea spirituală, avem expresia divină că aceasta este începutul unei vieţi noi. Acela care o primeşte câştigă o iluminare supranaturală. De atunci încolo el este o persoană schimbată, o persoană nouă, o Nouă Creatură. El este acum în Cristos Isus. El are speranţe, scopuri şi ambiţii noi şi este tot mai mult făcut capabil să înţeleagă lucrurile spirituale pe măsură ce influenţele însufleţitoare ale Spiritului sfânt lucrează asupra minţii sale.

Dar toate acestea sunt lucruri care nu pot fi explicate acelora care n-au făcut paşii necesari prin care pot fi înţelese lucrurile spirituale. „Dar omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se înţeleg duhovniceşte” (1 Cor. 2:9-15). Numai după ce am primit această iluminare cerească putem discerne lucrurile spirituale. Şi la început nu le discernem în felul în care să le putem aprecia deplin. Discernământul spiritual creşte de la un început mic. „Cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi.” Aceste lucruri vechi trec, nu instantaneu, ci treptat; iar punctul de pornire este marcat prin expresia „conceput din Dumnezeu”.

((482))

NOUA CREATURĂ NU PRACTICĂ PĂCATUL

A fi conceput din Dumnezeu este, deci, a primi începutul unei vieţi noi, al unei naturi noi. Apostolul Ioan declară despre unii ca aceştia: „Oricine este conceput din Dumnezeu nu practică păcatul” (1 Ioan 3:9, Diaglott — n. t.). Atâta timp cât aceştia se află sub un control atât de sfânt, inspiraţi de făgăduinţele nespus de mari şi scumpe şi având voinţa sfântă, ei n-ar putea păcătui voit — n-ar putea practica păcatul în viaţa lor.

Trebuie să facem distincţie între a păcătui cu voia şi a fi surprins într-o greşeală. Referinţa în textul nostru este la păcatul voit, la practicarea păcatului. Noua Creatură nu poate păcătui pentru că ea este sămânţă cerească, sămânţa naturii noi. Orice floare, orice animal a ieşit dintr-o sămânţă de viaţă. Oricât de minusculă ar fi sămânţa, oricât de embrionară, viaţa este în ea. Tot aşa este şi cu creştinul; atâta timp cât este prezent ceva din mintea sfântă a lui Dumnezeu, este viaţă. Dar dacă el păcătuieşte cu voia, această sămânţă sfântă este moartă. Dacă această sămânţă moare, individul este mort ca Nouă Creatură. Nimic n-o mai aşteaptă pe această persoană decât Moartea a Doua, pentru că el fusese ridicat din prima moarte, cea adamică, şi a muri din nou ar însemna că el a ajuns sub pedeapsa extremă a Legii lui Dumnezeu pentru a doua oară. Aceasta ar fi o sentinţă individuală şi ar fi veşnică. Unul ca acesta ar fi „de două ori mort”, după cum exprimă apostolul Iuda — „dezrădăcinat”. Iuda 12.

Astfel vedem ce a vrut să spună apostolul Ioan — oricine se află în starea conceperii de spirit, oricine are acest embrion al naturii noi, n-ar putea păcătui cu voia, n-ar putea găsi plăcere în păcat, nu s-ar putea lăsa pradă păcatului. A face astfel ar însemna că a pierdut acest Spirit sfânt şi că a devenit din nou nesfânt. După cum explică Sf. Petru, ar fi ca scroafa care fusese spălată şi care s-a întors să se bălăcească iarăşi în noroi. Apostolul Ioan spune că cel conceput de Spiritul sfânt se va „păzi şi cel rău nu-l va atinge”. El nu numai că nu va păcătui cu voia, dar va fi mereu în gardă, veghind asupra sa, întocmai cum un străjer păzeşte castelul, sau cetatea, sau casa. El păzeşte toate uşile, toate căile de acces.

NEVOIA DE VIGILENŢĂ

Acest gând de a pune pază asupra noastră, de a ne păzi astfel încât cel rău să nu ne poată atinge sau vătăma, sugerează un alt gând: Domnul Însuşi este marele Centru al dreptăţii, purităţii, adevărului. Toţi cei care sunt de partea dreptăţii, purităţii, adevărului, se vor feri de păcat, nu vor avea nici o părtăşie cu el; pentru că, chiar dacă de fapt nu vom intra în păcat cu fapta, dacă avem vreo simpatie pentru el vom fi în acea măsură în dezarmonie cu Domnul. Ca într-un cerc, cu cât eşti mai aproape de centru, cu atât siguranţa este mai mare; tot aşa este şi cu cercul dreptăţii al cărui Centru este Iehova Însuşi.

Cea mai slabă armonie cu păcatul ar determina pe copilul lui Dumnezeu să se îndepărteze în acea măsură de Centrul purităţii. Pe măsură ce s-ar lărgi distanţa dintre el şi Domnul, el s-ar trage mai aproape de marginea exterioară a cercului. Gândiţi-vă la o insulă înconjurată de o apă care mişună de crocodili. Persoana care ar rămâne în centrul acelei insule ar fi perfect ferită de duşmanii aceia. Dar cu cât s-ar apropia mai mult de linia de coastă, cu atât pericolul ar fi mai mare. Tot aşa şi Satan este reprezentat printr-un duşman viclean; şi în măsura în care vreunul din noi n-ar veghea asupra sa, el s-ar apropia tot mai mult de circumferinţa acelui cerc. Orice simpatie pentru ceea ce nu este în cea mai deplină armonie cu mintea Domnului, orice participare la păcat, l-ar duce tot mai aproape de locul periculos. Aluzia Scripturilor este că unul ca acesta ar fi în mare pericol de a fi atins, prins de marele Adversar şi de oastea lui de demoni, spre paguba lui, probabil spre pieirea lui.

După cum se poate presupune, fiecare creştin a avut ceva din această experienţă de apropiere de locul periculos. În măsura în care trăim aproape de Domnul, suntem sub protecţie divină. În măsura în care oscilăm în loialitatea noastră, venim mai aproape de Adversar. Cineva s-ar putea pune astfel în pericol fără a păcătui de fapt. Inima lui ar putea fi încă sinceră faţă de Domnul, totuşi el ar putea fi atins de păcat prin faptul că ar fi implicat cu alţii în vreun fel oarecare. De aceea Cuvântul lui Dumnezeu ne avertizează să veghem asupra acţiunilor noastre, a tovărăşiilor noastre, a purtării noastre, să rămânem „în locuinţa tainică a Celui Prea-Înalt”, să „croim cărări drepte pentru picioarele noastre”, pentru ca nu cumva cel care este slab şi şchiop să fie înlăturat din cale. Mai degrabă să fie vindecat, prin rămânerea foarte aproape de Dumnezeul nostru, cât se poate de departe de punctul periculos.