RESPONSABILITATEA NOASTRĂ UNUL FAŢĂ DE ALTUL

Noi care suntem tari suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor neputincioşi şi să nu ne plăcem nouă înşine.” Romani 15:1.

R 4927 W. T. 1 decembrie 1911 (pag. 439-440)

Marele principiu arătat în textul nostru este principiul Iubirii, esenţa Spiritului divin. Dumnezeu este iubire; şi Spiritul iubirii este Spiritul lui Dumnezeu. Acest spirit, operând în poporul lui Dumnezeu, în mod necesar îi face să aibă consideraţie unul faţă de altul. Acesta este opusul unui spirit egoist. El caută binele altora la fel ca al lui, în special binele casei credinţei.

În toate cazurile aceasta trebuie să fie dispoziţia noastră, pe cât este posibil, de a ajuta pe cei slabi şi pe cei care au nevoie de ajutor. Dispoziţia generală a lumii, dimpotrivă, este de a vorbi dispreţuitor despre cei care sunt slabi şi de a spune: „Îi compătimesc”. Dar în realitate cei slabi nu primesc multă compătimire. Lumea îi aplaudă pe cei care au cel mai mult succes, cei puternici, cei bogaţi. Dar, după cum Dumnezeu are compătimire pentru cei slabi şi modeşti, tot aşa şi noi ar trebui să arătăm compătimire mai mult pentru cei care au nevoie de compătimire decât pentru cei care nu au. În Biserică există unii care sunt tari din punct de vedere intelectual, alţii care sunt slabi din punct de vedere intelectual, unii care sunt tari din punct de vedere fizic, alţii care sunt slabi din punct de vedere fizic; unii care sunt tari din punct de vedere spiritual, iar alţii care sunt slabi din punct de vedere spiritual.

În măsura în care noi suntem tari, trebuie nu numai să-i ajutăm pe alţii să-şi învingă slăbiciunile, dar trebuie să-i ajutăm pe toţi, încurajându-i şi arătându-le cum pot să-şi învingă cel mai bine slăbiciunile. Nu trebuie să accentuăm prea tare aceste puncte însă; căci cei mai mulţi oameni nu-şi apreciază slăbiciunile; şi cei mai puternici trebuie să aibă răbdare cu ei în dificultăţile lor, precum şi răbdare în unele din gafele lor. Dacă cineva îşi vede slăbiciunea, aceasta devine un minunat stimulent pentru străduinţă. De aceea, misiunea celor mai puternici ar fi să atragă atenţia altora asupra slăbiciunilor lor, astfel încât să nu-i ofenseze sau să-i poticnească. Dacă li se atrage atenţia asupra acestor slăbiciuni într-un mod greşit, ei sunt expuşi poticnirii; dar dacă li se adresează într-un mod înţelept, ei vor fi ajutaţi. Lucrul acesta ar putea fi aplicat în toate ramurile vieţii. Noi trebuie să fim întotdeauna atenţi să ne vedem slăbiciunile şi să le învingem, şi să fim bucuroşi să cheltuim şi să fim cheltuiţi în interesul fraţilor, privind lucrurile din punctul lor de vedere şi acordându-le ajutor.

Bătrânii bisericii ar trebui să fie într-adevăr fraţi mai mari. În familie se presupune că fratele mai mare este următorul după tată, ajutând, cheltuindu-se în interesul celorlalţi membri. Şi aşa este şi în Biserică. Acei care sunt mai bătrâni în Adevăr, care sunt mai dezvoltaţi în Adevăr, trebuie să-i încurajeze, să-i ajute, să-i ridice şi să-i apere pe cei mai tineri. Observăm aceasta în lucrurile vieţii pământeşti în fiecare familie. Cei mai mari sunt folositori în familie ca să le dea ajutor celor mai tineri, şi cu pierderea confortului lor, a preferinţelor lor, a plăcerilor lor; ei trebuie să renunţe la plăcerile lor în interesul celor mai tineri din familie. Gândul apostolului este că atât cei tari cât şi cei slabi trebuie să crească în har, în cunoştinţă şi în iubire prin exerciţiu în lucrurile spirituale.

„SĂ NU NE PLĂCEM NOUĂ ÎNŞINE”

Partea din urmă a textului, „să nu ne plăcem nouă înşine”, dă ideea că, deşi am făcut o consacrare Domnului, deşi ne-am întors cu spatele la păcat, cu toate acestea avem o tendinţă, o dispoziţie spre păcat. Dispoziţia Noii Creaturi însă nu este spre păcat, ci spre a face ceea ce este drept şi de a se zidi în „cea mai sfântă credinţă”. Totuşi, căutând să se zidească în „cea mai sfântă credinţă”, ea ar putea permite ceva din interesul propriu să aibă primul loc în mintea sa. Dar deşi trebuie să aibă interesul propriu proeminent în mintea Sa — propria sa zidire — ea să nu uite că, având responsabilitatea de a fi un membru al lui Cristos, nu trebuie să fie dispusă să-şi placă numai sieşi, ci trebuie să dorească să renunţe la unele din lucrurile drepte şi potrivite pentru a putea servi altora şi astfel să primească o lecţie în providenţa Domnului. De exemplu, cei mai dezvoltaţi spiritual ar putea alege să stea singuri ca să discute interesele lucrării. Dar spiritul îndemnului apostolului pare a fi că ei trebuie să privească dincolo de preferinţele lor, căutând să-şi aranjeze lucrurile astfel încât să fie cât se poate de folositori fraţilor.

Printre diferitele adunări ale poporului Domnului, adunări ale Studenţilor Bibliei, există o dispoziţie printre cei care sunt mai avansaţi să se separe, să se ţină la distanţă de ceilalţi. Noi ne-am străduit să ne îndreptăm influenţa împotriva acestei dispoziţii. Dacă există unii cu mai puţină cunoştinţă, să aibă şi ei ocazia să înveţe. Dacă ar aduce întrebări bune, grele, cu atât mai bine. Noi nu trebuie să ne plăcem numai nouă în ceea ce priveşte timpul şi locurile pentru adunări. Am putea vedea că unii ar dori să aibă adunări în locuri mai greu de ajuns, dar noi nu trebuie să fim egoişti sau să căutăm ceea ce ne place nouă, ci să căutăm să plăcem majorităţii pentru binele lor. Dacă acest spirit ar fi observat în adunări, s-ar face mai mult progres; şi poporul Domnului în general învaţă această lecţie.

Aceeaşi idee se aplică şi la servitorii Bisericii. Este printre bătrâni o dispoziţie de a spune: „Ne vom întâlni şi vom discuta între noi diferite lucruri”. Ei bine, aceasta nu este cu rea intenţie. Ar putea fi înţelept să se facă aşa ocazional. Dar în general bătrânii ar trebui să se întâlnească cu diaconii şi să-i trateze cu încredere, aşa încât şi ei să poată fi socotiţi în serviciul Domnului; este mai bine ca toţi să se întâlnească şi în majoritatea lucrurilor adunarea să fie informată despre toate, mai degrabă decât să ţină secrete faţă de biserică. Bineînţeles, ar fi uneori ceva ce nu trebuie făcut public într-un mod general; dar, ca regulă, bătrânii şi diaconii să caute să-şi aranjeze adunările aşa încât să ajute toată adunarea, cei care au timp şi capacitate etc., astfel ca toţi să simtă cu nu există separare în adunare.

Cu câteva secole în urmă a apărut printre prietenii catolici ideea că clerul este o clasă separată care constituie Biserica, şi că ceilalţi sunt copiii sau pruncii Bisericii. Această teorie a fost adoptată după aceea de protestanţi. Şi astfel vedem că clerul se pune deoparte ca o clasă separată. Faptul că Domnul a pus pe unii ca bătrâni în Biserică nu-i face separaţi. Noi suntem cu toţii o singură clasă. Astfel, apostolul spune că ochiul nu-i poate spune piciorului, „Nu am nevoie de tine”. Fiecare membru trebuie luat în considerare; şi niciunul nu trebuie să-şi asume o poziţie peste alţii. Dacă unul are o funcţie mai înaltă, el trebuie s-o folosească pentru ceilalţi; dacă unul are o funcţie mai joasă, el trebuie s-o folosească pentru binele general. Şi astfel Biserica trebuie să se pregătească până când toţi vor ajunge la plinătatea Corpului Unsului, din care suntem toţi membri.

Principiile nu trebuie niciodată abandonate pentru niciun motiv; dar libertăţile şi drepturile personale pot fi ignorate în interesul altora în mod frecvent şi spre plăcerea divină. Apostolul Pavel a fost gata să meargă oricât de departe în apărarea principiului (Gal. 2:5-11), dar în sacrificarea drepturilor pământeşti, a privilegiilor şi a libertăţilor pentru Cristos şi pentru Biserică, apostolul evident a fost următorul după Domnul nostru Isus, şi este un exemplu nobil pentru toată Biserica.

„Cât de înţelepte sunt poruncile lui Dumnezeu,

Cât de sigure sunt sfaturile Sale!”