REVOLTA DIN EFES

Fapte 19:29-41

Completarea celei de a doua călătorii misionare a Sf. Pavel — A treia călătorie, începută — Apolo la Efes — Ajutat de Acuila şi Priscila — Botezul spre pocăinţă nu este botezul în Cristos — Evanghelia este propovăduită în Efes — Opoziţie prin agenţii înşelaţi ai adversarului — Depresiunea afacerilor, pusă pe seama creştinismului — Slujbaşul cetăţii, un om cu judecată rezonabil sănătoasă — Secretul real al opoziţiei faţă de adevărata Evanghelie.

„Căci iubirea de bani este o rădăcină a tot felul de rele”. 1 Timotei 6:10.

W.T. 1 August 1916 (pag. 232-234)

După ce a plecat din Corint, Sf. Pavel şi-a completat a doua călătorie misionară şi s-a întors în Antiohia. În cale s-a oprit la Ierusalim unde a salutat Biserica şi fără îndoială le-a relatat despre binecuvântarea Domnului peste misiunile avute de curând în Europa. Acuila şi Priscila au mers cu apostolul până la Efes. Vasul cu care au navigat rămânând în port pentru Sabat, Sf. Pavel a folosit ocazia pentru a vorbi despre Cristos în sinagoga din Efes. Discursul lui a fost de natura unei pregătiri pentru o lucrare viitoare pe care spera să o facă acolo. Fără îndoială că el a vorbit în legătură cu primele principii — referitor la glorioasele profeţii mesianice, a căror împlinire ar trebui aşteptată acum. Discursul lui a fost bine primit şi a fost îndemnat să mai rămână, la care le-a făcut promisiunea unei întoarceri ulterioare.

Nu suntem informaţi cât a rămas apostolul în Antiohia, dar „După ce a stat câtva timp acolo, a plecat şi a străbătut, din loc în loc, ţinutul Galatiei şi Frigiei, întărind pe toţi ucenicii”. În timp ce era energic în stabilirea noilor grupuri ale poporului Domnului, el nu era neglijent nici în privinţa atenţiei faţă de binele şi creşterea spirituală a acelora pe care deja îi stabilise, după cum se dovedeşte prin faptul că aceasta era a treia vizită la Biserici respective.

Când Sf. Pavel s-a întors la Efes a aflat că în timpul absenţei sale un frate creştin numit Apolo venise acolo şi propovăduise în sinagogă, folosind argumente aşa de exacte, logice şi convingătoare, încât câştigase doisprezece convertiţi la creştinism. Apolo era evreu născut în Alexandria, unul dintre oraşele cele mai importante din acel timp, în special vestit pentru şcolile lui şi pentru bibliotecile lui vaste. Versiunea Comună (în limba engleză — n. t.) spune că Apolo era elocvent; Versiunea Revizuită (în limbă engleză — n. t.), că era învăţat. Deoarece cuvântul grecesc pare că se poate traduce la fel de potrivit în ambele moduri, după toate probabilităţile el era şi învăţat şi elocvent. Totuşi, el nu era atât de avansat în cunoştinţa Adevărului ca şi Acuila şi Priscila, care pentru un timp îl însoţiseră pe Sf. Pavel. Imediat ce l-au auzit pe Apolo în sinagogă, ei l-au recunoscut ca frate creştin şi l-au invitat în casa lor, unde au avut bună posibilitate de a-i comunica „mai amănunţit calea lui Dumnezeu”.

Auzind de la Acuila şi Priscila despre glorioasa lucrare pe care apostolul Pavel o realizase în Corint, Apolo a plecat acolo, luând cu sine o scrisoare de recomandare de la noii săi prieteni din Efes, care nu demult plecaseră din Corint. În legătură cu acest lucru, ni se spune că plecarea lui în Corint s-a dovedit o binecuvântare pentru Biserica de acolo. Datorită cunoaşterii amănunţite a Scripturilor şi a capacităţii lui de a le expune, Apolo a putut „convinge cu mare putere pe iudei, înaintea poporului, arătându-le din Scripturi că Isus era Hristosul” (Fapte 18:28). Că fraţii corinteni au fost foarte încântaţi de abilitatea lui de maestru ca învăţător al Adevărului este dovedit prin faptul că unii din ei erau dispuşi să spună că erau urmaşi ai lui Apolo; pe când alţii, de asemenea sectari în spirit, pretindeau că sunt urmaşi ai Sf. Pavel, iar alţii ai Sf. Petru — sectarism pe care ulterior apostolul l-a mustrat în scrisoarea sa către ei. 1 Corinteni 1:10-17; 3:3-7.

MISIUNEA SF. PAVEL ÎN EFES

În timp ce Apolo era în Corint, apostolul Pavel a venit la Efes şi a început o misiune care a durat doi ani. Sf. Pavel a găsit repede pe cele douăsprezece persoane la care se ajunsese prin misiunea lui Apolo. Versiunea noastră Comună pare să dea de înţeles că apostolul a fost surprins că aceşti credincioşi din Efes încă nu primiseră darurile Spiritului Sfânt. Dar nu este aşa. El a vrut doar să le aducă în atenţie faptul că asemenea daruri erau posibile pentru ei; pentru că numai un apostol putea transmite darurile Spiritului Sfânt (Fapte 8:14-17). Propovăduirea lui Apolo fusese numai în privinţa primelor principii ale doctrinei lui Cristos, reprezentate prin botezul lui Ioan pentru evrei; deoarece aceşti credincioşi erau evident dintre neamuri.

Apolo le explicase acestor efeseni Evanghelia numai până la punctul căinţei de păcat şi credinţei în Cristos ca Răscumpărător. El nu avea cunoştinţă despre sensul mai adânc al botezului, aşa cum este explicat de Sf. Pavel (Romani 6:3-5) — un botez al consacrării, de a suferi cu Cristos — de a fi mort cu El, de a participa în învierea Lui la natura cea nouă şi în cele din urmă de a fi părtaşi cu El în Împărăţia cerească. Apostolul le-a explicat acest „mister” al părtăşiei cu Mesia — participarea acum la suferinţele Lui, iar în curând la gloria Lui (Coloseni 1:26, 27; Filipeni 3:8-11). Când convertiţii efeseni au auzit acest lucru, ei s-au botezat în numele Domnului Isus — să se împărtăşească de suferinţele Lui chiar până la moarte, ca membri ai Corpului Său.

Există astăzi mulţi credincioşi care, asemenea efesenilor, sunt membri ai casei credinţei, dar care nu sunt membri ai corpului lui Cristos — care au mers până la botezul pocăinţei, reformării şi credinţei în Răscumpărătorul, ((121)) dar care n-au fost instruiţi în privinţa marilor privilegii care aparţin vârstei Evanghelice. Ei nu ştiu că putem deveni „moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi slăviţi împreună cu El”. Romani 8:17; 2 Timotei 2:11, 12.

Oriunde mergem, să căutăm prin harul lui Dumnezeu să explicăm mai bine calea Domnului acestora deja parţial instruiţi. Atâta vreme cât se află unii ca aceştia cu care se poate lucra, ar fi neînţelept, da, contrar cu însărcinarea noastră, să ne devotăm lumii viaţa şi energia. Deşi trebuie să facem bine tuturor oamenilor cât avem ocazie, aceasta trebuie să fie „mai ales celor din casa credinţei” (Galateni 6:10). Peste tot în jurul nostru, în bisericile diferitelor denominaţii, se află mii de persoane în starea celor menţionaţi mai sus, cunoscând numai botezul pocăinţei, dar nu şi botezul în Cristos — botezul deplinei consacrări, botezul în moartea Lui. Să fim harnici în departamentul acesta, care este cel mai înalt al lucrării de slujire: hrănirea, instruirea turmei Domnului.

REFORMAREA COSTĂ SACRIFICIU

Sf. Pavel a continuat să prezinte Adevărul în sinagogă până când opoziţia faţă de el a devenit foarte marcată, şi unii dintre evreii aderenţi au început să vorbească rău şi despre învăţături şi despre credincioşi. Atunci apostolul şi cei care au crezut s-au retras din sinagogă şi au început o adunare separată, după cât se pare într-o sală închiriată numită „Şcoala lui Tiranus”. Probabil că înainte de masă Sf. Pavel lucra în meseria sa, iar după masă propovăduia mesajul Evangheliei celor care aveau urechi de auzit, nu numai în sala publică, ci şi vizitând pe aceia la care avea motiv să se aştepte că vor fi influenţaţi de Adevăr. Se pare că acesta era modul lui de viaţă obişnuit. 1 Tesaloniceni 2:9.

În timpul misiunii apostolului Domnul a făcut prin el multe vindecări minunate a celor bolnavi şi alte miracole, printre care a fost şi scoaterea de demoni. Putem gândi că manifestarea puterii divine era necesară aici pentru stabilirea Bisericii şi pentru influenţa generală a Evangheliei în această regiune — ca o combatere a influenţelor orbitoare a agenţilor şi puterii lui Satan. Din zorile cele mai timpurii ale istoriei, şiretlicurile lui Satan, întrebuinţate în toate părţile lumii, au fost de natura miracolelor, magiei, magiei negre, vrăjitoriei etc. Scripturile atrag atenţia în special asupra magicienilor din Egipt, ghicitorilor din Babilon, iar în Cartea Faptelor ni se arată că aceleaşi şiretlicuri viclene ale adversarului erau răspândite pretutindeni în Imperiul Roman, şi în special în bogata cetate Efes.

Dându-şi seama că puterea apostolului era mai mare decât a lor, unii magicieni au încercat să folosească numele lui Isus ca pe un cuvânt magic, întocmai cum obişnuiau să folosească şi alte cuvinte magice în descântecele lor. Eforturile unora dintre aceştia, fii ai unuia dintre preoţii principali, au avut rezultate dezastruoase pentru ei, dar binefăcătoare pentru mulţi alţii. Această chestiune devenind larg cunoscută, mulţi, care de multă vreme avuseseră încredere în astfel de făcători de minuni, s-au convins că învăţăturile apostolului erau corecte — că magia neagră era de la Satan, în timp ce miracolele Sf. Pavel erau prin puterea divină.

Sinceritatea unora dintre aceşti convertiţi s-a manifestat prin arderea publică a cărţilor în care erau înregistrate diferite cuvinte magice şi reţete pentru descântece, de influenţare şi contracarare a diferitelor necazuri din viaţă. Pe vremea aceea toate cărţile erau preţioase, fiindcă erau făcute din piele în loc de hârtie şi erau scrise cu peniţa în loc să fie tipărite. Aceste cărţi de magie erau în special scumpe, fiindcă orice posesor al unui exemplar era interesat să nu difuzeze informaţiile şi deci nu era dispus să permită nimănui să facă o copie după cartea sa. Privit din acest punct de vedere, numărul cărţilor nu trebuia să fie în mod necesar foarte mare pentru a se ridica la suma de cinci zeci de mii de arginţi — cam 8.500 dolari, un argint reprezentând cam 17 cenţi în banii noştri. Dar când ne gândim că fiecare argint reprezenta plata pe o zi, ar putea fi considerat echivalentul a cel puţin un dolar în zilele noastre. Astfel, valoarea totală a cărţilor arse ar fi de cel puţin 50.000 dolari.

Totul în Scripturi arată că Domnul iubeşte şi apreciază în mod special pe cei categorici, nu numai în zelul lor pentru dreptate şi adevăr, dar şi în opoziţia lor la nedreptate şi eroare. Noi credem că acelaşi principiu se aplică şi la vânzarea de cărţi care insuflă minciunile lui Satan, şi recomandarea este că dacă unii din poporul Domnului au cărţi de acest fel, negre de doctrine false, care denaturează caracterul şi Planul Divin, ar face mult mai bine să le ardă decât să le vândă, şi să dea banii pentru lucrarea Domnului.

OPOZIŢIA, BAZATĂ PE EGOISM

După ce Sf. Pavel a petrecut aproape trei ani în Efes, el a intenţionat să meargă iarăşi la Ierusalim, dar să viziteze întâi Bisericile din Macedonia şi Ahaia — Filipi, Bereea, Tesalonic şi Corint. Se pare că la această vizită în Corint s-a referit el în scrisoarea sa către ei (1 Corinteni 4:17-19). El a propus să ia de la ei o contribuţie pentru săracii din Ierusalim — nu fiindcă umbla după daruri, ci ca o dovadă a iubirii lor pentru Domnul, manifestată prin dorinţa lor de a ajuta pe fraţii din Ierusalim, care în principal erau săraci şi mult dezavantajaţi prin loialitatea lor faţă de Adevăr.

Cam în acest timp a survenit revolta descrisă în studiul de astăzi, care probabil l-a determinat pe apostol să plece din Efes, dacă nu intenţionase deja s-o facă. Domnul a permis persecuţii ca să-l scoată pe Sf. Pavel din fiecare loc — indicând astfel, după cât se pare, timpul cuvenit pentru terminarea misiunii sale în fiecare punct. Relatarea spune: „În timpul acela s-a făcut o mare tulburare cu privire la calea Domnului” (Fapte 19:23). Foarte evident, calea poporului Domnului era categoric diferită de căile altora, nu numai în privinţa speranţelor viitoare, dar şi în privinţa cursului lor în viaţa prezentă. Şi calea este aceeaşi până în ziua de astăzi, pentru cei care umblă cu credinţă aproape de Domnul şi de învăţăturile Cuvântului Său. La mulţi care pretind că sunt creştini dificultatea ((122)) este că au ieşit de pe cale. Ca rezultat, căile bisericii nominale sunt, vai! prea asemănătoare cu ale lumii, cu speranţe, aspiraţii şi străduinţe foarte asemănătoare.

Efesul era unul din marile oraşe de pe timpul acela. Chiar în fruntea portului stătea una din „cele şapte minuni ale lumii”, un imens templu al „Dianei din Efes” — zeitatea Asiei Mici. La altarul ei veneau mii de oameni, crezând că primese de la ea o binecuvântare specială, care le influenţa favorabil prosperitatea căminelor. Se presupunea că binecuvântarea ei le creştea mult turmele şi cirezile, şi naşterea de copii. Spre deosebire de Diana grecilor, aceasta era reprezentată ca fiind mama a tot ce trăieşte.

Desigur că faima acestui mare idol atrăgea atenţia generală; şi aceia care nu puteau merge la Efes să se închine la templul acestui chip erau bucuroşi să cumpere de la negustori anumite obiecte magice sau amulete, care constau în mici modele ale templului ei lucrate în argint. În zilele apostolului afacerea producerii acestor modele era imensă, folosind mii de oameni.

Reprezentantul breslei sau sindicatului argintarilor era un om numit Dimitrie. Fiind aţâţat de propaganda Bisericii timpurii din Efes, el a stârnit pe colegii meşteşugari printr-o vorbire mişcătoare în care a zugrăvit o imagine întunecată de depresiune a afacerilor care ar urma, dacă acestui om, Pavel, îi era permis să mai propovăduiască în cetatea lor. El a atras atenţia asupra faptului că această religie nouă se întindea nu numai în Efes, ci peste tot în Asia Mică, şi că ea se opunea venerării Dianei. Raţionamentul lui era că, dacă oamenii din regiunea aceea pierdeau respectul pentru Diana şi pentru templul ei, aceştia nu mai cumpărau modele templului ei, şi scăderea cererii însemna pierdere pentru toţi cei angajaţi în producerea acestor modele. Cu o uimitoare şiretenie, el a combinat ideea datoriei de a sprijini religia cetăţii lor cu aceea a grijii pentru portmoneul lor. Nu ne miră faptul că a avut succes în stârnirea prejudecăţii şi în provocarea unei revolte.

CONDUCEREA PROVIDENŢEI DIVINE

Curând cetatea era în tumult, adânc atinsă în cele mai sensibile puncte ale omului — religia şi prosperitatea lumească. Fără îndoială că adversarul a ajutat în această chestiune, cu rezultatul că în scurt timp oamenii erau într-o stare de disperare violentă, ca şi cum anticipata cădere a religiei şi afacerilor era deja asupra lor. Casa Sf. Pavel era cunoscută; şi într-acolo s-a repezit gloata, căutând factorul principal al tulburării care ameninţa. În providenţa Domnului, Sf. Pavel era absent. Acuila şi Priscila, care ţineau casa, erau acolo şi chiar dacă, evident, i-au fost loiali apostolului în cel mai înalt grad, ei n-au fost arestaţi (Romani 16:3, 4). Ca muncitori şi îngrijitori ai casei ei n-au fost molestaţi; dar doi dintre ajutoarele apostolului au fost luaţi de mulţime şi duşi în grabă la teatru, a cărui capacitate, ni se spune, era de 56.000 de oameni, indicând astfel că Efesul era o cetate imensă.

Aflând despre agitaţie, Sf. Pavel ar fi intrat curajos în grosul tulburării în apărarea prietenilor săi, şi mai presus de toate a Învăţătorului şi a Mesajului Său. Dar sfaturi mai înţelepte au triumfat şi el a rămas deoparte. Fraţii nu i-au îngăduit, căci ei au ajuns la concluzia că prezenţa lui între oameni care erau într-o aşa stare nerezonabilă de spirit n-ar fi realizat nimic.

Totuşi, Domnul n-a neglijat pe cei doi fraţi arestaţi — Gaius şi Aristarh. Slujbaşul cetăţii a venit în ajutorul lor şi cu vorbe de înţelepciune a împrăştiat gloata. Pe această persoană oficială nu o interesa Evanghelia lui Cristos şi slujirea ei. Dar el era interesat în a-şi face datoria ca funcţionar al cetăţii. El a arătat mulţimii că ei se agitaseră în mod nejustificat, că oricine cunoştea importanţa zeiţei Diana, şi că nici un evreu şi nici mai mulţi evrei nu puteau aduce daune faimei ei. Apoi a declarat că dacă tulburarea nu era numai o ceartă între argintari şi propagatorii creştinismului — dacă adunarea avea vreo altă acuzaţie împotriva Sf. Pavel şi a asociaţilor săi — chestiunea trebuia să fie adusă înaintea curţii de judecată într-o manieră legală. El a arătat că adunarea nu era nimic mai mult decât o răscoală; şi dacă ar fi să se raporteze guvernului imperial din Roma, aceasta ar avea ca efect compromiterea Efesului. Cu acestea a dat drumul adunării.

PRINCIPIUL ŞI LIPSA DE PRINCIPIU

Remarcăm contrastul între cele două grupuri ale căror acţiuni sunt înregistrate în acest capitol. În primul caz, mulţi oameni, dându-şi seama că lucrau în unire cu puterile răului — demonii — şi-au ars cărţile de magie etc., ca rezultat al influenţei mesajului Evangheliei asupra inimii lor. După ce au ajuns să cunoască situaţia, ei au fost dispuşi şi bucuroşi să sufere pierdere financiară, şi vecinii să gândească depre ei că sunt nechibzuiţi, mai degrabă decât să aducă daună altora, vânzându-le cărţi de vrăjitorie, magie neagră etc.

Dimpotrivă, actorii principali ai celui de al doilea grup au fost mişcaţi până la frenezie şi conduită turbulentă, de iubirea lor de bani — teama de pierdere financiară. Evident că nu respectul pentru religie, ci iubirea de câştig murdar le-a provocat acţiunile. Mai mult, venerarea Dianei strica moravurile. Prin urmare, vedem puternicul contrast între cei care au stârnit o revoltă pentru a perpetua idolatria şi a aduce bani în propriile pungi, şi cei care, dimpotrivă, decât să aducă daune au fost gata să-şi sacrifice mai degrabă interesele pământeşti şi cu atât mai mult să facă bine. Cu adevărat există o minunată putere în religia lui Isus Cristos, Răscumpărătorul nostru.

Să se noteze de asemenea că apostolul şi asociaţii săi nu erau vinovaţi de acuzaţia adusă împotriva lor — blasfemierea zeiţei Efesului. Aici avem un punct important şi o lecţie valoroasă. Însărcinarea Sf. Pavel a fost să propovăduiască Evanghelia, nu să se certe cu falşii dumnezei sau cu venerarea lor. Persecuţia a fost, prin urmare, pentru că a făcut bine. Tot aşa este şi cu noi. Nu trebuie să facem sau să spunem ceva neplăcut prietenilor noştri din Babilon. Nici nu trebuie să revărsăm un şuvoi de cuvinte împotriva sistemelor sau doctrinelor lor. Avem mult de făcut în prezentarea mesajului Evangheliei.

((123))

Desigur că apostolul n-a ezitat să atragăatenţia asupra faptului că Diana era lucrarea mâinilor omului, şi nu a divinităţii, aşa cum se pretindea. Astfel, noi putem pe bună dreptate să prezentăm prietenilor noştri faptul că nu există decât o Biserică, organizată de Domnul nostru şi stabilită la Rusalii; şi că toate celelalte biserici sunt, prin urmare, numai sisteme omeneşti. Dar noi nu suntem însărcinaţi să ţinem tirade împotriva acestor biserici. Porunca „Să nu vorbiţi rău de nimeni” poate fi aplicată şi la sistemele religioase, în special la cei care recunosc meritul răscumpărător al morţii lui Cristos ca temelie a creştinismului şi care învaţă morala. Fără îndoială că Domnul a permis sectarismul pentru un scop înţelept, întocmai cum a permis guvernămintelor neamurilor să deţină controlul până la sfârşitul „Timpurilor Neamurilor”. Să nu ne împotrivim împlinirii scopurilor divine. Să fim mulţumiţi a ne împlini misiunea de ajutorare a fraţilor, edificându-i în cea mai sfântă credinţă, şi de vestire a Veştilor Bune oricui are urechi de auzit.