RUGĂCIUNEA, UN MARE PRIVILEGIU
„Luaţi seama să nu vă faceţi dărnicia înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei; altfel, nu veţi avea răsplată de la Tatăl vostru care este în ceruri.” Mat. 6:1.
R 5021 W. T. 1 mai 1912 (pag. 149-150)
În lecţia de astăzi Învăţătorul vorbeşte despre practicarea potrivită şi nepotrivită a dărniciei. El extinde subiectul şi explică rugăciunile potrivite şi nepotrivite, şi în final postul potrivit şi nepotrivit. În toate acestea El denunţă ipocrizia, manifestarea teatrală. Urmaşii Lui trebuie să fie stimulaţi numai de dorinţa de a plăcea Tatălui ceresc şi de a avea aprobarea Lui. Pot exista ocazii şi locuri unde dărnicia în prezenţa altora ar fi perfect potrivită, sau rugăciunea în prezenţa altora ar fi cu totul corectă, şi unde postul ar putea ajunge la cunoştinţa altora fără reproş.
Ceea ce Marele Învăţător vrea să evidenţieze, este motivul care ne pune în mişcare. Dacă noi suntem mişcaţi de un motiv egoist, dacă noi căutăm spectacol şi aplauze, sau câştig pământesc, procedura nu poate aduce aprobare sau binecuvântare divină — „Ferice de cei cu inima curată”. Putem fi văzuţi că facem bine sau că ne rugăm sau că postim, dar nu trebuie să facem dărnicia, rugăciunea şi postul pentru a fi văzuţi. Despre aceştia Domnul spune: „Ei şi-au luat răsplata” — nu merită mai mult; primesc publicitatea căutată.
PRIVILEGIUL RUGĂCIUNII
Rugăciunea este un privilegiu. Isus nu a poruncit ucenicilor Săi să se roage, nici nu le-a dat o formă de rugăciune până când ei au cerut. „Rugăciunea este dorinţa sinceră a sufletului, rostită sau nerostită.” Poporul Domnului trebuie să simtă nevoia de har şi ajutor divin pentru a aprecia privilegiul apropierii de tronul harului ceresc. Încercările şi dificultăţile, suferinţele şi ispitele vieţii îi împing frecvent pe copiii Domnului la rugăciune. Este un semn de dezvoltare creştină mai bună, mai înaltă, când le place să vină la Tronul harului, nu numai în suferinţe, ci şi în bucurii, să mulţumească, să laude, să se închine, să adore.
Se va observa că Domnul nostru n-a spus cum să se roage lumea, dar i-a învăţat doar pe ucenicii Săi: „Când vă rugaţi”. De fapt, neamurile, omenirea în general nu are acces la Tronul harului. Numai cei care sunt în relaţie de legământ cu Dumnezeu (evrei şi creştini) au avut vreodată o asigurare divină că cererile lor vor fi acceptate de El. Aceasta i-ar putea surprinde pe unii, la cât de general este obiceiul de a încuraja şi a îndemna pe toţi să se roage. O privire scurtă asupra situaţiei însă, ne arată principiul fix care stă la baza acestei chestiuni. Să-l observăm. Lumea în general, rasa lui Adam, a fost înstrăinată de Dumnezeu prin fapte rele. Adam a fost sub un legământ cu Dumnezeu prin care s-a bucurat de privilegiile unui fiu al lui Dumnezeu. Acestea includeau părtăşia, comuniunea, rugăciunea, supravegherea şi grija divină chiar până la măsura vieţii veşnice. Dar neascultarea lui Adam a rupt acel legământ, a desfiinţat acea relaţie de legământ şi toate privilegiile ei (Osea 6:7). Singurii care se bucură acum de privilegiul rugăciunii sunt cei care au fost acceptaţi de Dumnezeu să intre iarăşi în relaţie de legământ. Israelitul natural a fost astfel acceptat sub Legământul Legii; prin urmare, Templul din Ierusalim a fost numit Casa de Rugăciune. Lucrul acesta a fost specific pentru naţiunea iudee, dar toate naţionalităţile au avut privilegiul de a deveni prozeliţi iudaici şi astfel de a fi primiţi în toate privilegiile evreilor, care includeau privilegiul rugăciunii.
Domnul nostru, pe baza sacrificiului Său mai bun pentru păcate, i-a făcut sfinţi şi acceptabili pentru privilegiile mai înalte ale rugăciunii pe aceia care au devenit ucenici ai Săi, urmaşi în urmele Sale. Aceştia, de la Cincizecime încoace, au fost numiţi fii ai lui Dumnezeu şi s-au bucurat de conceperea Spiritului sfânt. La început aceştia au fost numai credincioşi iudei, dar la timpul cuvenit zidul de la mijloc, care despărţea pe evrei de neamuri, a fost dărâmat şi toţi credincioşii dintre neamuri de la Corneliu încoace au fost acceptaţi ca fii concepuţi de spirit şi le-au fost acordate toate privilegiile rugăciunii. Fapt. 10.
Aceste neamuri n-au intrat în relaţie cu Dumnezeu prin Legământul Legii Mozaice, ci prin Legământul de sacrificiu, sub care au fost chemaţi şi acceptaţi drept comoştenitori cu Cristos: „Adunaţi-Mi pe credincioşii Mei care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!” (Psa. 50:5). Numai aceia dintre neamuri care acceptă pe Cristos şi intră cu El în acest legământ de jertfă pot, în timpul acestui Veac, să devină fii ai lui Dumnezeu şi să se bucure de privilegiile fiilor, unul dintre ele fiind rugăciunea. Obiceiul de a invita oameni care nu sunt în relaţie de legământ cu Dumnezeu să se roage este atât nescriptural cât şi neînţelept. Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi (Ioan 9:31); cei care vin la El prin Cristos sunt acceptabili numai fiindcă Isus este Avocatul lor. Este clar de văzut, deci, că aceia care se apropie de Dumnezeu în numele lor propriu — fără să-L fi acceptat pe Avocat şi condiţiile Lui de ucenicie — aceia nu pot avea nicio poziţie în faţa Tatălui şi rugăciunile lor nu sunt acceptabile.
În loc de a-i îndemna pe prietenii şi pe vecinii noştri să se roage lui Dumnezeu şi să se încreadă în împlinirea rugăciunilor lor, noi ar trebui să le dăm sfatul scriptural, să se căiască de păcat şi prin credinţă să accepte iertarea păcatelor, potrivit mărturiei Cuvântului lui Dumnezeu, făcând o deplină consacrare de a fi urmaşi în urmele lui Isus. Atunci, ca fii ai lui Dumnezeu, ei vor avea toate privilegiile fiilor în prezent, precum şi perspective glorioase viitoare.
REPETĂRILE FĂRĂ ROST ALE PĂGÂNILOR
Toţi sunt păgâni sau neamuri — toţi din lume care n-au părăsit lumea şi n-au intrat în relaţie de legământ cu Dumnezeu prin Cristos. Aceştia din afară, care nu înţeleg Singura Cale, Singura Uşă a favorii lui Dumnezeu, presupun în zadar că vor fi auziţi pentru multele lor cuvinte, şi de aceea îşi repetă rugăciunile. Unii folosesc roţi de rugăciune, alţii rozare; iar alţii repetă de sute de ori anumite exclamaţii.
Nicio rugăciune nu este auzită cu excepţia celei a urmaşilor lui Isus, iar Isus îi sfătuieşte pe aceştia să nu creadă că lungimea rugăciunilor îi va face acceptabili la Tatăl. Ei nu au nevoie să ofere rugăciuni lungi, pentru că, după cum a spus Isus, „Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie înainte de a-I cere”. De ce atunci trebuie să cerem? Pentru că acesta este aranjamentul divin, şi evident cu scopul de a stimula credinţa noastră şi de a ne da binecuvântări mai mari şi mai frecvente. Dumnezeu lucrează cu noi ca şi cu nişte copii dragi ai Săi, pe care îi iubeşte şi pe care vrea să-i educe în practicile vieţii cele mai folositoare pentru ei. Când Isus avea rugăciuni lungi de oferit, ele niciodată nu erau rostite în public; El mergea la o parte pe munte. Aşa este şi cu urmaşii Lui; ei trebuie să meargă deoparte şi să aibă comuniune cu Tatăl în special în privat; deşi părtăşia în rugăciunea publică în adunările poporului Domnului este aprobată în mod clar.
O FORMĂ A CUVINTELOR SĂNĂTOASE
Răspunzând la cererea ucenicilor, Isus a dat un exemplu de rugăciune potrivită. Observăm concizia ei, simplitatea ei, caracterul ei direct, ordonat.
(1) Aceasta începe cu atribuirea laudei şi cu argumentul că noi venim ca nişte copii la un tată: „Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se
(2) Următoarea în ordine, recunoaştem stăpânirea, autoritatea divină. Aceasta înseamnă că inimile noastre sunt supuse voinţei lui Dumnezeu, pentru bucurie sau suferinţă, pentru plăcere sau durere, pentru viaţă sau moarte, şi noi continuăm să ne exprimăm încrederea în puterea şi promisiunea divină că în cele din urmă voinţa divină va fi la fel de deplin şi de complet înfăptuită pe pământ cum este acum în cer: „Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Prin aceasta recunoaştem venirea Împărăţiei lui Mesia şi indirect speranţele noastre legate de acea Împărăţie — că, dacă noi suntem credincioşi, vom fi asociaţi cu Domnul pe tronul Său glorios, în împărţirea binecuvântărilor puterii şi milei divine pentru omenire, astfel încât să se realizeze regenerarea tuturor celor doritori şi ascultători din omenire.
(3) Nevoile noastre zilnice, pâinea noastră zilnică este apoi subiectul cererii: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”. Ce simplu! Dumnezeu a promis că pâinea şi apa ne vor fi sigure în sensul că nu ne va uita pe noi şi nevoile noastre. În cererile noastre noi numai sugerăm că aşteptăm cu încredere pe Domnul, fără a ne îndoi de voinţa şi capacitatea Sa de a-Şi îndeplini promisiunile. El n-a promis şi nici nu trebuie să cerem abundenţă, avere, bogăţii, nici nu trebuie să specificăm mâncarea fină sau luxul. Ideea este: Tată, dă-ne zilnic acele provizii pentru necesităţile vieţii care Ţi se par Ţie cele mai bune pentru noi. Şi dacă vreodată providenţa divină n-ar da acele provizii, sufletul credincios trebuie să recunoască faptul că nu este nici din trecere cu vederea, nici din lipsă de putere, ci fiindcă Înţelepciunea divină vede cel mai bine să lucreze astfel cu noi.
(4) „Iartă-ne nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm celor care ne-au greşit.” Aici este subliniată învăţătura Învăţătorului că numai cei miloşi vor obţine milă, că numai cei care iartă vor fi iertaţi. Aceasta nu face niciun fel de referire la iertarea păcatelor lor originare — ele sunt trecute pentru totdeauna pentru cei care rămân sub sânge; ele au fost acoperite când L-am acceptat pe Cristos şi au intrat în relaţie de legământ cu El. Dar noi avem zilnic păcate, slăbiciuni, imperfecţiuni, fragilităţi, încălcări ale Legii divine. Pe acestea trebuie să le recunoaştem, şi s-a făcut un aranjament divin pentru iertarea lor în armonie cu rugăciunile noastre, cu doar o singură condiţie, adică, să apreciem chestiunea atât de profund încât să acţionăm pe acelaşi principiu în relaţiile noastre cu alţii.
(5) „Nu ne duce în ispită [să nu ne abandonezi acolo].” Noi ne simţim slăbiciunile, imperfecţiunea; prin urmare, în timp ce ştim că trebuie să fim aduşi prin providenţa divină în poziţii de încercare şi probare, putem bine să ne rugăm să nu fim abandonaţi acolo, să nu fim lăsaţi în propria noastră putere, ci în armonie cu învoiala Domnului, harul Său să poată fi suficient pentru noi.
(6) Biblia ne asigură că există Unul Rău şi că el are mare putere şi influenţă printre oameni, că el este „prinţul puterii văzduhului” şi „dumnezeul acestui veac”. Cât este de potrivit ca noi să-I cerem Domnului să nu ne abandoneze uneltirilor Diavolului!
Cuvintele, „Căci a Ta este împărăţia, şi puterea şi mărirea, în veci, Amin”, nu se găsesc în cele mai vechi manuscrise greceşti, şi de aceea sunt în mod potrivit omise în Versiunea Revizuită, ca nefăcând parte din Scripturi. Împărăţia sau stăpânirea din prezent nu sunt ale lui Dumnezeu. Împărăţia, puterea şi mărirea Lui nu sunt evidente. Aşteptăm stabilirea Împărăţiei lui Mesia pentru răsturnarea Imperiului lui Satan şi legarea Adversarului pentru o mie de ani, şi întroducerea atunci a Împărăţiei, a puterii şi a măririi Divine pentru totdeauna.