Să ascultăm de Dumnezeu mai degrabă decât de oameni – VDM 5.2

SĂ ASCULTĂM DE DUMNEZEU MAI DEGRABĂ DECÂT DE OAMENI

Fapte 4:1-31

Curajul servilor lui Dumnezeu — Sf. Petru, purtător de cuvânt în faţa Sinedriului — Înţelepţii s-au minunat — Apostolii, ignoranţi şi neînvăţaţi — Nu spiritul fricii, ci al minţii sănătoase şi al curajului — Învăţaţi în şcoala lui Isus — Rezultate minunate — Când să asculţi şi când să nu asculţi.

„Vegheaţi, fiţi tari în credinţă, fiţi oameni, întăriţi-vă!” 1 Cor. 16:13.

W. T. 15 ianuarie 1916 (pag. 28-29)

Sf. Petru şi Sf. Ioan, arestaţi pentru propovăduirea lui Cristos ca vindecătorul unui şchiop în Templu, au fost convocaţi să răspundă în faţa Înaltei Curţi Evreieşti — Sinedriul, compusă din şaptezeci de evrei învăţaţi. Aceştia stăteau în cerc, iar prizonierii erau în faţa lor. Când ne gândim că apostolii erau pescari neinstruiţi, care nu erau obişnuiţi cu vorbirea publică şi să aibă relaţii cu cei mari şi învăţaţi, putem foarte bine să fim uimiţi de curajul lor şi de prezentarea directă a Evangheliei făcută de Sf. Petru acolo. Aceasta a uimit şi Sinedriul. Ei doreau să acuze pe apostoli, nu pentru fapta bună a vindecării şchiopului, ci fiindcă Îl propovăduiau pe Isus.

Totuşi, sub conducerea Spiritului sfânt, Sf. Petru a atras atenţia în mod înţelept şi cuvenit asupra faptului că în realitate ei erau judecaţi din cauza vindecării bolnavului. Din nou el a negat orice putere ca venind din partea sa şi a tovarăşilor săi. Admiţând că ei nu erau decât oameni obişnuiţi, el a atribuit miracolul în întregime lui Isus. Ce lecţie se află aici pentru toţi câţi vreau să reprezinte pe Domnul ca ambasadorii Săi! Cum a spus Sf. Pavel, „Căci noi nu ne predicăm pe noi înşine, ci pe Hristos Isus”. 2 Cor. 4:5.

În orice caz, ce curajoase au fost cuvintele apostolului, „S-o ştiţi şi s-o ştie tot poporul lui Israel: omul acesta se înfăţişează înaintea voastră pe deplin sănătos în Numele lui Isus Hristos Nazarineanul, pe care voi L-aţi răstiginit, dar pe care Dumnezeu L-a înviat dintre cei morţi”. Sf. Petru propovăduia nu numai că Isus nu era un înşelător ci era Mesia Cel adevărat pe care evreii Îl aşteptaseră de mult, ci, pe lângă aceasta, el declara că Sinedriul Îl omorâse pe Mesia. Era adevărul; şi era necesar să se spună adevărul. Să fi evitat punctul însemna să dea dovadă de frică; şi apostolul n-ar fi făcut o impresie corectă şi cuvenită asupra Sinedriului şi asupra ascultătorilor.

Cineva ar putea sugera că Sf. Petru n-a folosit un limbaj de gentleman — că nu trebuia să aplice Sinedriului aşa o lovitură directă. Domnul Benson, în The North American Review, dă o definiţie cuvântului gentleman, care pare să se potrivească acestui caz. Cităm:

„Cum definim un gentleman, deci? a zis avocatul înclinându-se la un anumit punct al conversaţiei. S-a spus că gentlemanul este un om care nu-i ofensiv neintenţionat, a spus parohul. Doi dintre oaspeţi au murmurat intenţionat, pentru a obiecta; şi parohul a zâmbit. Nu, a spus el, un gentleman este uneori ofensiv când onoarea şi raţiunea o cere, dar atunci el vrea. Omul care nu-i gentleman este adesea ofensiv când nu vrea. Dar este el totdeauna gentleman când este în mod intenţionat ofensiv?, a întrebat avocatul. Gentlemanul este, a spus parohul cu un zâmbet”.

În cazul Sf. Petru nu era timp de eschivări. Era un timp când un gentleman era dator să folosească ocazia, nu în mod nepoliticos, pentru a pune adevărul în faţa ascultătorilor. Şi cât de mult a concentrat el în câteva cuvinte, conform relatării sale! El L-a identificat pe Isus Nazarineanul Cel care fusese răstignit, cu Mesia Cel pe care Dumnezeu Îl aprobase, după cum a fost arătat prin învierea Lui din morţi.

SINEDRIUL NEDUMERIT

Apoi apostolul le-a citat din profeţia lui David (Ps. 118:22), zicând, „Piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului. În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi”. Dacă a fost o forţă, o înţepătură în aceste cuvinte către ascultătorii săi, aceasta a fost fiindcă ei erau în mod atât de grav nedrepţi. Ce bine ar fi fost pentru ei dacă erau smeriţi, ca aceia care l-au auzit pe Sf. Petru în ziua de Rusalii! Atunci şi ei ar fi strigat în consternare, „Fraţilor, ce să facem?” Dar, vai! Educaţia, onoarea oamenilor, poziţia înaltă, adesea pun pe posesorii acestora în dezavantaj.

Cei din Sinedriu erau bogaţi, nu numai financiar, intelectual şi în onoarea oamenilor, ci şi în educaţie. Lor li se adresează cu mare forţă cuvintele lui Isus, „Vai de voi bogaţilor!” — sunteţi în dezavantaj. Mândria, onoarea oamenilor, încrederea în sine, îi împiedică pe mulţi ca aceştia să primească mesajul simplu al Evangheliei. Astfel noi ne dăm seama că există compensaţii în aranjamentul divin şi că sărăcia este în unele privinţe o binecuvântare deghizată. De aceea este asigurarea Cuvântului că nu mulţi bogaţi, nu mulţi mari, nu mulţi învăţaţi, nu mulţi nobili vor fi printre aleşii Domnului sau vor primi poziţii în clasa Mireasă şi în Împărăţia cerească. 1 Cor. 1:26-29.

Dându-şi seama de îndrăzneala Sf. Petru şi a Sf. Ioan, şi remarcând că ei erau neinstruiţi şi neştiutori, Sinedriul s-a mirat „şi au recunoscut că fuseseră cu Isus”. O, da! Şi despre Isus spusese cineva, „Cum ştie acesta carte fără să fi învăţat?” — în vreuna din şcolile noastre (Ioan 7:15). Ei ştiau despre puterea Lui asupra poporului prin Spiritul Domnului şi despre prezentarea Sa directă a adevărului. I-au recunoscut pe aceşti oameni ca având acelaşi caracter — umpluţi cu Spiritul lui Isus. Şi până în ziua de astăzi acest lucru este adevărat şi despre urmaşii lui Isus. Aşa cum a scris apostolul, „Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă” (2 Tim. 1:7). Tot poporul Domnului să reţină acest punct şi să cultive un astfel de spirit şi să fie asemenea Domnului Isus şi a credincioşilor apostoli, aşa încât oamenii să ia cunoştinţă de toţi ((317)) aceştia că au fost cu Isus şi au învăţat de la El.

Dar nici unul să nu uite că nu există decât o singură cale de a veni în relaţie cu Dumnezeu — prin Domnul nostru Isus Cristos. După cum indică apostolul în acest discurs, „Căci nu este sub cer alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi”. Trebuie să avem credinţă în Isus. Trebuie să înţelegem că El a murit pentru păcatele lumii. Trebuie personal să-L acceptăm ca Mântuitorul nostru. Trebuie să consacrăm puţinul nostru tot pentru a urma în urmele Lui cu credincioşie, chiar până la moarte. În aceste condiţii devenim ucenicii Săi; şi devenind ucenici, învăţăcei în şcoala lui Cristos, şi fiind concepuţi de Spiritul sfânt, suntem privilegiaţi să vestim tot mai mult virtuţile Lui şi să lăsăm lumina noastră să strălucească în faţa oamenilor, pentru ca ei, văzând faptele noastre bune şi asemănarea noastră cu Învăţătorul, să poată mări pe Dumnezeu pentru noi.

Sinedriul a fost nedumerit văzând că ucenicii aveau probe atât de tari şi au schimbat într-adevăr raportul de forţe, acuzându-i în faţa poporului că ei erau adevăraţii vinovaţi — ucigaşi ai Fiului lui Dumnezeu, Mesia. Uitându-se la omul care fusese vindecat, ei au văzut un mare miracol. N-au putut spune nimic. Aşa că i-au scos pe apostoli din mijlocul lor, ca să poată discuta cazul în particular. Ei nu puteau nega miracolul şi se temeau de ce ar putea urma dacă vorbele de felul acesta despre Isus şi că ei ar fi ucigaşii Lui s-ar răspândi printre popor în vreo măsură. Au gândit că era cel mai bine să-i lase pe ucenici să plece, poruncindu-le, ameninţându-i, să nu mai propovăduiască în numele lui Isus.

CURAJUL ÎN PROPOVĂDUIREA EVANGHELIEI

Atunci s-a arătat minunatul curaj al apostolilor. Ei au replicat, „Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu, căci noi nu putem să nu vorbim despre cele ce am văzut şi am auzit”.

Biblia îi îndrumă pe urmaşii Domnului să fie supuşi puterilor care sunt (Rom. 13:1-7; 1 Petru 2:13-17). Dar căutând să fie astfel supuşi legii în orice privinţă, creştinii trebuie să recunoască faptul că există o Lege mai înaltă şi un Conducător mai înalt, şi ei trebuie să se supună puterilor lumii numai în absenţa unui sfat contrar din partea Puterii mai înalte — din partea lui Dumnezeu.

Dumnezeu poruncise ucenicilor prin Isus să fie purtători de cuvânt ai lui Dumnezeu pentru a propovădui Mesajul Evangheliei că moartea lui Isus era eficientă pentru anularea păcatelor; şi că Cel care fusese ucis urma să vină curând ca să-Şi stabilească Împărăţia şi să binecuvânteze lumea prin eliberarea ei din robia păcatului şi morţii. Ei urmau de asemenea să invite pe toţi care aveau credinţă să creadă acest Mesaj, să se asocieze ca ucenici ai lui Isus, loiali şi credincioşi Prinţului acelei Împărăţii care încă nu era stabilită. Prin asemenea credincioşie ei manifestau credinţa care era în ei şi loialitatea faţă de Dumnezeu; şi datorită acesteia lor li se promitea o parte cu Mesia în Împărăţia pe care El o va stabili.

Prin urmare era datoria apostolilor, după cum este şi datoria tuturor urmaşilor lui Isus, să facă cunoscut Mesajul Evangheliei oriunde se află urechi de auzit, şi să nu se teamă de ce le-ar putea face omul — deşi ar fi de datoria noastră să nu încălcăm legile ţinând o adunare unde mulţimile ar încurca circulaţia, sau ar veni altfel în conflict cu reglementările legale. Apostolii nu încălcau reglementările Legii evreieşti vorbind în public, cum au vorbit în Templu. Curajul lor a fost de fapt autorizat de Lege; şi Sinedriul interzicându-i, şi-a depăşit limitele.

Biserica, tânără în credinţă, fusese fără îndoială foarte necăjită pentru întemniţarea ucenicilor de frunte; şi când au fost eliberaţi, s-a ţinut o adunare generală de bucurie şi laudă lui Dumnezeu, mulţumindu-I Domnului pentru curajul dat apostolilor, pentru făgăduinţele Cuvântului Său şi pentru miracolul care dusese la toate acestea. Ca urmare, citim că toţi au fost aşa de încurajaţi încât „au vorbit Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală” şi „mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus şi un mare har era peste toţi”.

Textul nostru de bază, în acord deplin cu lecţia, este propriu-zis un îndemn pentru tot poporul Domnului de pretutindeni, să fie credincioşi şi loiali lui Dumnezeu şi Cauzei Sale. Fiecare să-l aplice la sine: „Vegheaţi, fiţi tari în credinţă, fiţi oameni, întăriţi-vă!”