SĂ NU PĂCĂTUIŢI CU LIMBA VOASTRĂ

„Voi veghea asupra căilor mele, ca să nu păcătuiesc cu limba; îmi voi pune frâu gurii cât va sta cel rău înaintea mea.” Psa. 39:1.

R 4804b W. T. 15 aprilie 1911 (pag. 126-127)

Gândurile noastre generale au mult de-a face cu vorbirea noastră, cu discuţiile noastre generale. Oricine, deci, are o bună stăpânire a inimii sale, se va stăpâni în toate sensurile cuvântului. Dacă sunt plăcute Domnului căile noastre, dacă aceste căi ale noastre sunt căi ale dreptăţii, atunci din plinătatea inimii va vorbi gura spre edificarea ascultătorului. Căile fiind drepte, exprimările vor fi drepte. Oamenii în general se iubesc pe ei înşişi şi evită să spună ceva amarnic, aspru despre ei. Dar omul care îşi urăşte aproapele nu va avea mare greutate în a spune ceva amarnic sau aspru despre el.

Deşi limba este unul dintre cele mai folositoare membre, totuşi este necesar să i se pună frâu, restricţie, o influenţă de control asupra ei. Cu limba putem onora pe Dumnezeul nostru, sau Îl putem huli. Când suntem în prezenţa celor răi, trebuie să ne păzim încă mai mult decât când suntem cu cei drepţi; căci cu primii, tendinţele şi gândurile sunt spre rău. Când suntem cu cei răi sau în prezenţa lor, suntem în contact cu o influenţă degradantă. În acele momente, unii cu o dispoziţie compătimitoare ar putea găsi o dificultate specială în a-şi înfrâna limba; dar este mai bine să facem aşa decât să vorbim chiar şi despre veştile bune cu cei răi, aşa cum ne-am simţi liberi să vorbim cu cei drepţi. Domnul a sugerat: „Nu aruncaţi perlele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva … să se întoarcă să vă sfâşie”.

Pe lângă cei înclinaţi spre rău din lume, există o altă clasă numită din punct de vedere scriptural cei răi; şi anume, oameni care au o cunoştinţă despre Domnul, dar care se situează contra Lui. Iuda a fost din această clasă. Astfel există în jurul nostru din aceia care sunt într-o atitudine potrivnică. Nimeni nu pare a fi atât de cinic ca aceia care au fost părtaşi Spiritului sfânt, dar care au întors spatele „Căii, Adevărului şi Vieţii”. Aceştia par a fi mai răi decât alţii, prin aceea că sunt într-o atitudine mai condamnabilă. Indiferent cât de atenţi suntem, aceştia vor denatura cuvintele noastre şi vor afirma că noi am spus ceva ce n-am spus.

Avertizarea Scripturilor nu este împotriva limbii în sine, ci împotriva puterii pe care o exercităm împotriva altora prin folosirea limbii noastre. Probabil fiecare persoană cu experienţă va fi pe deplin de acord cu afirmaţia că limba este puternică în influenţa ei, mai mult decât oricare alt membru al corpului, fie pentru bine, fie pentru rău.

ADESEA LIMBA ESTE O PUTERE PENTRU RĂU PRINTRE POPORUL DOMNULUI

Aşa cum zăbala din gura calului îi va controla puterea, şi aşa cum micuţa cârmă a vasului îi va îndruma calea, tot aşa, limba şi peniţa, reprezentantul ei, pot influenţa mulţi oameni pentru bine sau pentru rău. Cât de importantă este, prin urmare, limba! Şi cu cât mai frecvent o găsim angajată ca un agent pentru rău decât pentru bine; să dărâme mai degrabă decât să zidească credinţa; să planteze seminţele discordiei şi nemulţumirii mai degrabă decât pe cele care vor produce dreptate şi pace! Deşi aceasta este în mod special adevărat printre cei lumeşti, este de asemenea adevărat printre poporul Domnului; şi fiecare să-şi amintească faptul că într-o oarecare măsură el este un învăţător şi zi de zi este fie promotor, fie împotrivitor al cauzei adevărului, dreptăţii şi păcii.

În lumea neregenerată limba este un „foc” care produce fără sfârşit ardere, de mâine, invidie, ură, ceartă şi tot ce întinează corpul, stimulând toate patimile şi dorinţele decăzute. Nu-i de mirare că apostolul declară că, în mod figurat, limba aprinde focul gheenei — Moartea a Doua. Arderea ei tinde să distrugă nu numai pe proprietarul ei, ci şi pe alţii.

Ca fiinţe imperfecte, noi nu putem fi întotdeauna perfecţi în cuvânt şi faptă. În ciuda celor mai bune străduinţe ale noastre, noi greşim uneori în cuvânt şi în faptă; totuşi, trebuie căutată stăpânirea perfectă a cuvintelor şi căilor noastre printr-un efort vigilent şi credincios. Dar, cu toate acestea, pentru orice cuvânt nefolositor trebuie să dăm socoteală în această zi a judecăţii noastre.

TREBUIE SĂ DĂM SOCOTEALĂ ZILNIC

Dacă, în analizarea zilnică a căilor noastre, care este datoria fiecăruia creştin, noi descoperim că vorbele noastre au dezonorat în vreun oarecare fel pe Domnul, să ne amintim că, „Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Avocat: pe Isus Hristos Cel drept” (1 Ioan 2:1); şi în numele Avocatului ne putem apropia de tronul harului. Acolo Îi putem explica Tatălui nostru Ceresc faptul că ne dăm seama de greşeală, că regretăm profund că n-am reuşit să onorăm numele Său şi cauza Sa printr-o umblare şi purtare sfântă, şi să cerem cu umilinţă ca păcatul să nu ne fie pus în seamă; ci să fie şters prin prevederea Sa îndurătoare pentru curăţirea noastră, prin Cristos, recunoscând cu umilinţă că în sângele Lui preţios este toată speranţa şi încrederea noastră.

Astfel trebuie să dăm socoteală pentru fiecare cuvânt nefolositor; şi prin cuvintele noastre de căinţă, suplimentate de meritul lui Cristos aplicat prin credinţă, vom fi achitaţi. Altfel, cuvintele nefolositoare dezonorând pe Domnul, vor sta împotriva noastră şi ne vor condamna, şi vom fi obligaţi să suferim consecinţele. Prima consecinţă va fi prejudicierea proprie, căci orice gând şi cuvânt rău îngăduit îndârjeşte caracterul şi îl înclină mai mult spre nedreptate. A doua consecinţă este că, fiind un exemplu rău pentru alţii, stârnim răul în ei. „Un răspuns blând potoleşte mânia, dar un cuvânt aspru aprinde mânia” (Prov. 15:1). Astfel, ca rezultat al cuvintelor neînţelepte sau lipsite de amabilitate, putem stârni în jurul nostru dificultăţi care vor deveni agenţi ai Justiţiei retributive, pentru a ne învăţa lecţia stăpânirii de sine şi consideraţia faţă de sentimentele şi opiniile altora.

Se întâmplă adesea că Domnul (sau Diavolul) este învinovăţit pentru trimiterea încercărilor, care sunt pur şi simplu rezultatele naturale ale propriilor noastre greşeli. Cei care nu reuşesc să găsească rădăcina chestiunii (în ei înşişi) se roagă zadarnic pentru ca Domnul să îndepărteze în mod miraculos ceea ce ei puteau evita prin ascultare de Cuvânt şi prin autodisciplină hotărâtă. „Dacă ne-am judeca [şi corecta] singuri, n-am fi judecaţi. Dar, când suntem judecaţi, suntem disciplinaţi de Domnul, [în mare parte prin experienţele care ne vin din greşelile noastre], ca să nu fim condamnaţi odată cu lumea.” 1 Cor. 11:31, 32.

TENDINŢA NATURII NOASTRE CĂZUTE ESTE DE A-I ÎNVINOVĂŢI PE ALŢII MAI DEGRABĂ DECÂT PE NOI

Dar chiar dacă s-ar admite că dificultăţile nu sunt cauzate direct de Dumnezeu sau de Diavol („Fiecare este ispitit [încercat] când este atras şi ademenit de pofta [dorinţele] lui însuşi”), tendinţa naturală este de a învinui pe altcineva şi de a gândi că lipsa noastră de răbdare, cuvântul sau fapta pripită, a fost greşeala altuia. Cât de mulţi se înşală şi se încurajează cu gândul, „Dacă toţi ar avea o natură la fel de rezonabilă şi generoasă cum am eu, familia noastră sau adunarea ori comunitatea Bisericii ar fi un adevărat cer pe pământ!” Preaiubiţilor, să ne examinăm pe noi înşine, să fim foarte umiliţi, ca nu cumva gândurile de felicitare şi mulţumire de noi înşine pe care le-am putea avea în inimile noastre, chiar dacă nu le-am rosti cu voce tare, să ne aducă condamnarea.

„Dacă iubiţi pe cei care vă iubesc, ce mulţumire aveţi? Şi păcătoşii iubesc pe cei care îi iubesc pe ei. Dacă faceţi bine celor care vă fac bine, ce mulţumire aveţi [ce merit este în aceasta]?” (Luca 6:32, 33). Numai când „îndurăm mâhnire, suferind pe nedrept”, atunci suferinţa noastră este acceptabilă pentru Dumnezeu ca un sacrificiu de tămâie dulce. „Căci ce laudă este să suferiţi cu răbdare să fiţi pălmuiţi când aţi păcătuit? Dar dacă suferiţi cu răbdare când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este demn de laudă înaintea lui Dumnezeu. Şi la aceasta aţi fost chemaţi” (1 Pet. 2:19-21). Preaiubiţilor, să vedem ca suferinţele noastre să fie numai pentru dreptate, şi să nu-L învinuim pe Dumnezeu sau pe semenii noştri pentru necazurile care rezultă din îngăduirea propriilor noastre greşeli moştenite sau cultivate.

În vederea faptului că noi stăm acum înaintea barei de Judecată, ceea ce, dacă suntem cu adevărat poporul Domnului, ne vom strădui tot mai mult să înţelegem pe deplin, „Ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă?” (2 Pet. 3:11). Evlavia în mod sigur nu poate include nicio clevetire dăunătoare, nicio purtare necurată sau nesfântă, niciun cuvânt neloial sau răzvrătit. Să ne amintim să ne facem zilnic socotelile cu Domnul, să ne asigurăm că niciun raport de cuvinte nefolositoare de care nu ne-am căit, şi, în consecinţă, nu sunt iertate, nu stă împotriva noastră. „Purtaţi-vă într-un chip vrednic de Evanghelia lui Hristos.”

GÂNDURILE SFINTE PRODUC

CUVINTE SFINTE

„Încolo, fraţilor, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice virtute şi orice laudă, la acestea să vă gândiţi” (Fil. 1:27; 4:8). Astfel, din comoara bună a inimii vom vorbi cuvinte de adevăr şi cumpătare, şi vom onora pe Domnul nostru printr-o umblare şi purtare evlavioasă, supunând tendinţele naturii noastre căzute, şi vom avea „o purtare cinstită în mijlocul neamurilor, pentru ca, în ceea ce vă vorbesc de rău ca pe nişte făcători de rele, prin faptele voastre bune pe care le văd, să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării.” 1 Pet. 2:12.

Dacă zilnic dăm socoteală lui Dumnezeu şi căutăm harul Său pentru mai mare putere de învingere cu fiecare zi care urmează, vom fi achitaţi la judecată şi vom sta aprobaţi înaintea lui Dumnezeu, prin Cristos, având mărturia Spiritului Său sfânt cu spiritul nostru că suntem plăcuţi şi acceptabili pentru El. Astfel, dragi fraţi, să „veghem asupra căilor noastre, ca să nu păcătuim cu limba” (Psa. 39:1). Nu există nimic care să aibă o influenţă atât de puternică precum limba. Influenţa unui cuvânt bun, a unui gând bun, poate ajunge în toată lumea; un gând rău, un cuvânt rău îşi poate extinde de asemenea influenţa până la capătul lumii.