Să Veghem Unii Asupra Altora – VDM 17.1

Vol. 16 Noiembrie-Decembrie 2008 Nr. 1

Să veghem unii asupra altora

Romani 14:7-21

”Bine este să nu mănânci carne, să nu bei vin şi să nu faci ceva care poate să fie pentru fratele tău un prilej de cădere” Romani 14:21.

R 5323 W. T. 1 octombrie 1913 (pag. 298-299)

Poate că această lecţie face cel mai puternic apel din Biblie în favoarea abstinenţei totale de la folosirea băuturilor ameţitoare. Este adevărat, se adresează numai creştinilor, după cum face tot Noul Testament. Cu toate acestea, mulţi care n-au devenit urmaşi ai lui Isus pot aprecia argumentul de aici şi el va apela la mulţi — nu pe cea mai înaltă linie creştină, ci pe linia Regulii de Aur.

A face distincţie între Regula de Aur, standardul recunoscut pentru toată omenirea, şi regula de viaţă creştină, va fi considerat de mulţi, fără îndoială, ca o distincţie fără o deosebire. Dar aceasta nu este adevărat. Regula de Aur, să-i faci altuia ce ai vrea să-ţi facă el ţie, este o simplă regulă de dreptate. Toţi trebuie să recunoască aceasta. Toţi trebuie s-o urmeze, după cum nimeni n-o va contesta.

Regula vieţii creştine, după cum a fost dată de Învăţătorul şi exemplificată de El, este cu mult mai exigentă decât Regula de Aur, care este aplicabilă tuturor oamenilor. Cei care devin urmaşi ai lui Cristos sunt, desigur, supuşi Regulii de Aur, dar ei se plasează în mod voluntar sub o regulă mult mai severă. Legământul lor cu Domnul este că în împlinirea voinţei Lui — împlinirea dreptăţii — ei vor fi întotdeauna gata să sacrifice totul, chiar viaţa. Aceasta a vrut să spună apostolul când a declarat că Cristos nu şi-a plăcut Lui însuşi. Chiar dacă voinţa Lui a fost perfectă, El a renunţat la drepturile, privilegiile, libertăţile Sale, ca să poată servi omenirii şi astfel să pună temelia împlinirii scopurilor glorioase ale Tatălui ceresc în ceea ce priveşte rasa noastră.

Chemarea actuală a Bisericii este pentru cei care au acelaşi ”gând care era şi în Hristos Isus”. Este o chemare pentru sacrificatori. După cum declară sf. Pavel: ”Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă” (Romani 12:1). Această sacrificare nu trebuie făcută într-un mod nechibzuit sau fără nici un scop. Noi nu trebuie să sacrificăm lucrurile care sunt drepte şi potrivite, numai ca să suferim. Ne putem bucura de lucruri drepte şi potrivite, cu excepţia cazului când Dumnezeu ne va deschide ochii să vedem privilegii şi ocazii pentru lepădare de sine, care ne-ar ajuta să lucrăm pentru înaintarea cauzei Sale şi să slujim în har şi adevăr acelora pentru care a murit Cristos.

”Nici unul dintre noi nu trăieşte pentru sine”

În primul rând să privim lecţia noastră din punctul de vedere al poporului consacrat al lui Dumnezeu, şi după aceea din punctul de vedere al altora care iubesc dreptatea, dar care până acum nu s-au unit cu Domnul şi cu credincioşii Săi, cu ceata de urmaşi sacrificatori de sine.

În ceea ce priveşte lumea, oamenii trăiesc pentru ei şi mor pentru ei. Adică, interesele lor personale contează pentru ei în primul rând. Numai lui Cristos şi Bisericii li s-ar putea aplica aceste cuvinte; căci nimeni în afară de aceştia n-au intrat într-un astfel de legământ de lepădare de sine, renunţând la prezent cu toate privilegiile şi interesele lui, în schimbul unei promisiuni de viaţă spirituală viitoare, la înviere.

Toţi aceştia, prin condiţiile legământului lor, trebuie să trăiască pentru Domnul — să facă voia Lui şi nu voia lor, să-I servească Lui şi să nu-şi servească lor, să-şi dea viaţa luptând o luptă bună împotriva păcatului. Toţi aceştia, când mor, vor muri pentru Domnul, în sensul că sunt socotiţi ca membri ai Corpului lui Cristos, fiecare membru al acestuia trebuie să moară faţă de carne înainte ca trupul complet să poată fi glorificat dincolo de văl. De aceea, acestora li se aplică cuvintele: ”Fie că trăim, fie că murim, noi suntem ai Domnului”.

Aceasta fiind adevărat, creştinul nu trebuie să aibă voinţă proprie în ceea ce priveşte viaţa sau moartea sa, sau oricare alte afaceri ale sale. Totul trebuie să fie încredinţat sau supus pe deplin marelui Cap al Bisericii. Moartea lui Cristos pentru toţi este eficientă nu numai pentru cei morţi, ci şi pentru cei vii. Toţi cei care îl recunosc şi sunt pe deplin consacraţi serviciului Său, se încred în El pe deplin, în viaţă şi în moarte.

Apostolul continuă să arate că noi care constituim Biserica, Trupul lui Cristos, nu suntem judecătorii unii altora, că toată judecata este încredinţată Capului, Răscumpărătorul tuturor. Fiecare persoană acceptată acum ca membru al Bisericii trebuie în cele din urmă să se supună la inspecţia Capului Bisericii; căci starea noastră de membri în Corpul Său este acum de probă. Loialitatea, credincioşia faţă de Capul Bisericii acum, ne va aduce în cele din urmă starea de membri în Corpul Său glorios, Biserica de dincolo de văl — comoştenitori cu El în împărăţie — Mireasa Sa.

Argumentul apostolului deci, este că noi trebuie să evităm a ne condamna unul pe altul şi să ne mulţumim a ne încuraja unul pe altul pe calea cea bună. Deoarece este scris că fiecare genunchi se va pleca şi fiecare limbă va mărturisi lui Dumnezeu, aceasta dovedeşte că socoteala noastră finală ca membri ai Bisericii lui Cristos va fi dată lui Dumnezeu, sau Domnului nostru Isus ca Reprezentantul Său.

Să ne judecăm deci fiecare pe noi înşine

Argumentul apostolului este de asemenea că în loc de a judeca, a condamna pe confraţii noştri membri ai Corpului consacrat, trebuie să avem compătimire deplină faţă de ei. Ar trebui să ne dăm seama că noi nu le cunoaştem în întregime încercările, dificultăţile, împrejurările, moştenirile. Aceasta ar trebui să ne facă foarte compătimitori faţă de toţi fraţii. Simţul nostru ascuţit al dreptăţii, iubirea noastră faţă de dreptate, ura noastră faţă de nedreptate, ar trebui să-şi găsească exercitarea principală în critica de sine şi în vegherea ca să nu facem ceva ce ar poticni pe vreun frate — să nu facem ceva ce ar descuraja pe vreun frate sau i-ar pricinui căderea de la credinţă şi de la lucrările pe care Domnul le cere.

Ce lecţie minunată este aceasta în bătălia împotriva eului, mai degrabă decât împotriva duşmanilor! Cât de mulţi află că este tare uşor să-şi scuze slăbiciunile, în timp ce sunt foarte minuţioşi şi critici în ceea ce priveşte neajunsurile altora! Aşa cum a prevenit Domnul pe poporul Său împotriva unei astfel de atitudini spunând: ”Căci cu ce îorice fel deş judecată judecaţi îun frateş, veţi fi judecaţi” voi de Domnul. Matei 7:2.

Dacă sunteţi prea critici şi vreţi să-i măsuraţi pe alţii după standardul deplin al perfecţiunii, voi recunoaşteţi astfel un standard înalt, şi acea recunoaştere din partea voastră va face potrivit ca Domnul să vă măsoare după acel standard înalt. Dacă doar am putea să ne amintim aceasta — că acei miloşi vor obţine milă — cât de bucuroşi am fi toţi să fim extrem de miloşi cu alţii, extrem de îngăduitori în judecăţile şi mustrările noastre, sperând că Domnul va fi la fel de îngăduitor cu noi! Iacov 2:13.

Domnul nu stabileşte prin aceasta un standard jos şi nu vrea ca poporul Său să ia cu uşurinţă slăbiciunile şi eşecurile lor şi cele ale altora. El, dimpotrivă, pune un standard înalt de iubire, simpatie şi bunătate. Iubirea este lucrul principal în ochii lui Dumnezeu. Oricine, deci, are iubire şi compătimire dezvoltate în grad foarte mare, Domnul îl poate socoti că este bine dezvoltat pe liniile esenţiale, esenţiale pentru un loc în împărăţia Sa mijlocitoare.

Nimic necurat în sine

”Ştiu şi sunt încredinţat în Domnul Isus, că nimic nu este necurat înesfântş în sine”, scrie apostolul. Apostolul nu se referă la murdăria îmbrăcămintei sau a persoanei, ci la alimentele care erau făcute nepotrivite pentru evrei, necurate din punct de vedere ceremonial. Cu alte cuvinte, în timp ce evreilor le era interzis să consume porc, iepure, stridii etc., nu pentru că aceste alimente i-ar fi făcut în realitate necuraţi sau răi în ochii Domnului, ci restricţiile erau impuse ca probe de loialitate şi ascultare faţă de Dumnezeu, la fel cum fructul oprit din Eden a fost după aceea necurat pentru Adam şi Eva.

Argumentul apostolului este că evreul care a murit faţă de orice speranţă de a ajunge la viaţă veşnică prin ţinerea Legământului Legii, şi care s-a unit cu Cristos, nu mai era legat de restricţiile Legământului Legii. şi, bineînţeles, pentru Neamuri care niciodată n-au fost sub Legământul Legii, restricţiile lui nu aveau nici o aplicare când L-au acceptat pe Isus.

După ce declară această bază, apostolul admite că dacă vreun om ar avea facultăţile de gândire atât de strâmbe asupra subiectului încât s-ar simţi că este sub aceste obligaţii, el ar fi răspunzător potrivit minţii şi judecăţii sale asupra acestui subiect. Dacă, de exemplu, un creştin ar gândi că este obligat să evite a mânca porc, acel gând în mintea sa ar constitui o obligaţie; căci pentru el a-şi încălca conştiinţa ar însemna că a comis un păcat voit şi cu bună ştiinţă; căci ar greşi făcând ceea ce el a gândit că este greşit, oricât de inofensivă ar fi chestiunea prin ea însăşi.

Dar acum vine argumentul final: Orice persoană, care şi-ar da seama de propria sa libertate, aşa cum şi-a dat apostolul, ar putea să mănânce fără restricţii, cum îi convine, fără nici o mustrare din partea conştiinţei sale sau în ochii lui Dumnezeu. Dar fratele care ar fi încă în întuneric în ceea ce priveşte libertatea sa ar trebui luat în considerare — n-ar trebui forţat să-şi încalce conştiinţa. Mai degrabă fratele cu o minte luminată ar trebui să cedeze în faţa celuilalt şi să se abţină de la a-şi folosi libertatea, ca nu cumva să ispitească pe fratele său să-şi încalce conştiinţa.

Această chestiune a consumării cărnii necurate ca ceremonie, sau a cărnii teoretic necurate pentru că a fost mai întâi legănată înaintea unui idol, nu mai este o chestiune vie printre creştini; căci cunoştinţa generală asupra subiectului a câştigat autoritate pretutindeni.

Aplicarea specială a acestei lecţii la creştini este însă pe o linie diferită. De exemplu, să presupunem că un frate a fost obişnuit din copilărie să bea bere, bere slabă etc., şi după părerea lui nu i-a făcut nici un rău. Dar să presupunem că un număr de fraţi, mai puţin tari decât el, fizic şi mental, nu s-ar putea atinge de băuturi alcoolice fără a-şi pricinui rău; şi să presupunem că exemplul fratelui care bea ar continua să fie o ispită pentru ceilalţi. Care ar trebui să fie atitudinea lui?

Argumentul apostolului ar părea să fie că fratele care este tare mental, moral şi fizic, ar trebui să se abţină bucuros de la orice ar poticni pe fratele său sau pe oricare altul asupra căruia a exercitat influenţă. ”Nu nimici, prin mâncarea ta, pe acela pentru care a murit Hristos” (Romani 14:15). Dacă Cristos a iubit lumea atât de mult încât să părăsească bogăţiile şi gloria cerească, ca să moară pentru păcătoşi, n-ar trebui noi, în măsura în care avem Spiritul Său, să fim bucuroşi să ne dăm viaţa pentru fraţi, după cum ne îndeamnă apostolul în altă parte? Dacă este aşa, n-ar trebui să fim noi mai dispuşi să ne abţinem de a folosi libertăţile comparativ mărunte de dragul fratelui nostru mai slab, pentru care a murit Cristos? Acesta este un argument puternic. Cine poate să-l conteste?

”Nu lăsaţi ca binele vostru să fie vorbit de rău.” Cunoştinţa voastră, aprecierea voastră a libertăţilor voastre este un lucru bun, un lucru de dorit; cu toate acestea, aşa ar trebui să vă stăpâniţi exercitarea acelei libertăţi, încât nimeni să n-o înţeleagă greşit şi să vă creadă făcători de rele. Mai bine restrângeţi-vă libertăţile, feriţi-i pe alţii de ispite prea grele pentru ei şi măriţi-vă influenţa prin abţinerea credincioasă de la orice ar putea părea a fi un rău în ochii altora, oricât de corect ar putea fi în ochii voştri, şi oricât de corectă ar fi judecata voastră în privinţa Legii divine asupra subiectului.

”Nu mâncare şi băutură”

Apostolul adaugă alt argument (v. 17). El atrage atenţia: Căci avantajele legate de poziţia noastră de membru în împărăţia embrionară a lui Dumnezeu nu constă în privilegiile şi libertăţile mai mari pe care le avem prin consumarea mâncării sau a băuturii, ci constă mai degrabă în dreptatea, pacea şi bucuria în Spiritul sfânt care sunt ale noastre pentru că suntem membri de probă ai acestei Clase a împărăţiei. Cel care astfel serveşte lui Cristos este bine plăcut lui Dumnezeu şi este aprobat de oameni. ”Aşadar, să urmărim lucrurile care duc la pace şi cele care duc la zidirea noastră. Să nu nimiceşti, pentru o mâncare, lucrul lui Dumnezeu. într-adevăr, toate sunt curate. Dar este rău pentru omul care mănâncă, fiind o piedică pentru altul. Bine este să nu mănânci carne, să nu bei vin şi să nu faci ceva care poate să fie pentru fratele tău un prilej de cădere, de păcătuire sau de slăbire.”

Aplicarea Regulii de Aur din partea lumii ar părea să fie o rezolvare a multor probleme din prezent. Faceţi-le altora mai slabi decât voi, prin învăţătură şi exemplu, ceea ce aţi vrea să vă facă ei prin învăţătură şi exemplu, dacă voi aţi fi mai slabi şi ei mai tari.