Semănatul şi seceratul

Gal. 6:1-10

„Ce seamănă omul, aceea va şi secera.” Vers. 7.

R5561 W. T. 15 octombrie 1914 (pag. 317-318)

Studiul de astăzi a fost intenţionat de către cei care au planificat aceste lecţii, să fie o lecţie de abstinenţă. Există desigur un sens în care este adevărat că acei care cedează poftelor dăunătoare, pentru stimulente şi narcotice, vor secera desigur o robie la acele pofte, o slăbire corespunzătoare a propriului lor caracter. Toţi oamenii buni — toţi cei care au la inimă binele lor şi binele omenirii — trebuie desigur să deplângă ravagiile abuzului de alcool; şi orice cuvânt sau exemplu care ar fi de ajutor semenilor, care i-ar ajuta să devină caractere tari şi membri folositori ai societăţii, nu trebuie să fie reţinute.

Putem însă fi siguri că nimic nu va elibera complet şi amănunţit omenirea de slăbiciunile naturii lor decăzute, decât remediul stabilit de Dumnezeu — Împărăţia lui Mesia. Dar această convingere să nu ne împiedice să ne luăm public locul de partea dreptăţii şi a celor mai bune interese ale omenirii în privinţa fiecărei probleme. ((787)) Pe de altă parte, să nu mergem la extrema pe care unii ar aproba-o, ci să urmăm cu stricteţe învăţăturile Bibilei asupra acestui subiect şi asupra fiecărui subiect. Urmând acest curs acum, în această lecţie, este de datoria noastră să atragem atenţia asupra faptului că cuvintele apostolului nu fac nici o referire la un anumit fel de abuz de alcool mai mult decât la altul. Apostolul nu se adresează lumii în general; cu atât mai puţin se adresează unor bieţi alcoolici. El se adresează poporului consacrat al lui Dumnezeu, cum declară în versetele de deschidere ale Epistolei.

Apostolul îi numeşte fraţi pe aceşti creştini consacraţi, şi îi instruieşte cum să se poarte cu unii dintre semenii lor care ar putea fi prinşi într-o greşeală, care ar putea fi încurcaţi în oarecare formă de păcat, nu din cauză că sunt în armonie cu păcatul, ci din cauza slăbiciunii cărnii sau prin mediu nefavorabil. Cei mai spirituali din biserică ar trebui să se străduiască să-l restabilească pe cel în greşeală la o stare a dreptăţii şi părtăşiei cu Dumnezeu. Aceasta s-o facă într-un mod blând, amintindu-şi că şi ei sunt imperfecţi în carne şi că pot şi ei cândva să cadă în mod necugetat în păcat, contrar intenţiilor inimii lor.

În acest mod ei urmează „să-şi poarte sarcinile unul altuia” — ajutându-se unul pe altul în lupta împotriva slăbiciunilor cărnii şi a asalturilor păcatului. În acest mod ei vor împlini legea generală a lui Cristos.

Legea lui Cristos este o lege de serviciu şi de sacrificiu de sine în interesele altora. Cei care atunci când găsesc un frate prins într-o greşeală nu fac decât să umble cu nasul pe sus şi să denunţe pe fratele într-un mod mândru, autoritar, într-un mod arogant, n-au ajuns încă la o apreciere cuvenită a ceea ce este Legea lui Cristos — legea care trebuie să guverneze pe toţi membrii Corpului.

Apostolul arată că această Lege a lui Cristos este o Lege a Iubirii. Stăpânit de această lege a Iubirii, Isus Şi-a dat viaţa, nu numai pentru prietenii Săi, ci chiar pentru vrăjmaşii Săi. Prin urmare, toţi cei care pretind a fi ucenicii sau urmaşii lui Isus trebuie să aibă acelaşi lucru în minte, aceeaşi dispoziţie, acelaşi spirit, şi trebuie să caute să urmeze aceeaşi lege a iubirii. Astfel apostolul spune: „Şi noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi” (1 Ioan 3:16) — căutând să ajutăm pe fraţi să iasă din dificultate şi să-i aducem mai aproape de Domnul şi de normele Sale.

Prea multă apreciere de sine

Apostolul arată că un pericol mare care asaltează pe urmaşii adevăraţi ai lui Isus este mândria — faptul că au o prea mare apreciere de sine şi prin urmare nu au destulă apreciere a fraţilor, în special a fraţilor care se poticnesc în ceva amănunt în care ei înşişi nu s-au poticnit încă.

Una din primele lecţii care trebuie învăţate este că noi nu suntem nimic, că suntem de fapt snopi de imperfecţiune, că în baza meritului nostru propriu nu ne-am putea recomanda lui Dumnezeu şi nici nu am putea avea favoarea Lui. Mai mult, trebuie să învăţăm că în măsura în care gândim că suntem ceva, în aceeaşi măsură nu-I suntem plăcuţi lui Dumnezeu şi cu atât mai mult nu suntem nimic în ochii Lui. Dacă, prin urmare, cineva gândeşte despre sine că este ceva în ochii lui Dumnezeu, acesta ar trebui să-şi dea seama că nu este nimic, un nimeni nevrednic de atenţia divină, decât prin favoarea lui Dumnezeu în Cristos. Astfel de persoană se înşeală pe sine şi îşi împiedică progresul pe calea cea bună.

Fiecare, prin urmare, în loc să caute să judece sau să mustre pe vecinul sau pe fratele său în Cristos, ar trebui să caute să-şi dovedească propria sa lucrare. El ar trebui să discearnă cu grijă să vadă în ce măsură a făcut progres în lucrurile pe care Dumnezeu a declarat că vor fi plăcute în ochii Lui. El ar trebui să caute să recunoască în ce măsură a îndepărtat mânia, răutatea, ura, invidia, cearta, şi în ce măsură s-a îmbrăcat cu harurile Spiritului sfânt al lui Dumnezeu, şi anume, smerenia, blândeţea, răbdarea, îndelunga răbdare, amabilitatea frăţească, iubirea.

Măsura în care vede că face progres pe aceste linii definite scriptural, în acea măsură el are motive de bucurie, fără să caute în vreun sens sau grad să se compare cu alţii şi astfel să se aprecieze numai după imperfecţiunile pe care le vede în alţii. Urmând această cale, fiecare trebuie să caute să-şi descopere propriile slăbiciuni, căutând să-şi ducă propriile poveri şi căutând prin urmare să nu fie o povară sau o ocară pentru alţii — fie pentru Domnul fie pentru fraţi.

În privinţa acestei învăţături, nu este loc de clericalism. Mai degrabă apostolul spune: „Cine primeşte învăţătura în Cuvânt să facă parte din toate bunurile lui şi celui ce-l învaţă”, spunândui despre binecuvântările primite sau despre vederile mai clare din Cuvântul lui Dumnezeu pe care lea primit. Apostolul poate să fi vrut să spună şi aceea că cei care primesc binecuvântări de la un învăţător pot în mod cuvenit căuta ocazia să-l recompenseze pe acel învăţător, fie cu mulţumiri, fie prin cooperare, fie în alt mod care să-l ajute pe învăţător să-şi continue lucrarea de învăţare în orice formă bună şi folositoare.

Aici se află în joc un principiu. Dumnezeu lucrează pe liniile dreptăţii şi El nu poate fi înşelat. Ochiul Lui citeşte inima, motivul, intenţia. Noi ne-am putea înşela chiar temporar cu argumente înşelătoare, dar nimeni nu-L poate înşela pe Dumnezeu. Este un principiu al aranjamentului lui Dumnezeu că semănatul va aduce secerat şi că lucrul secerat va avea acelaşi caracter ca şi lucrul semănat. Galateni 6:7.

((788))

Sarcina grea a creştinului

Lumea nu se angajează în această semănare şi secerare despre care vorbeşte apostolul; numai Biserica face aceasta. Biserica este compusă din cei care au auzit Vocea lui Dumnezeu oferind iertarea păcatelor prin Isus Cristos tuturor celor care devin ucenicii Săi — oferind şi ajutor divin şi conceperea Spiritului sfânt la o natură nouă şi la glorie, onoare şi nemurire. Toţi cei care au devenit cu adevărat şi în mod real urmaşi ai lui Cristos, care şi-au luat crucea şi s-au angajat prin legământ la negare de sine în mersul pe urmele Învăţătorului — toţi aceştia sunt adevăraţi creştini.

Aceştia trebuie să-şi aranjeze paşii în armonie cu conducerea Domnului şi să ştie că rezultatele vieţii lor vor fi în măsura în care îşi vor urma Legământul de Sacrificiu de sine şi de credincioşie ca ucenici ai lui Isus. Aceştia au făcut legământ să renunţe la lume, la scopurile, obiectivele, ambiţiile ei — să sacrifice toate acestea, pentru a deveni „moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Hristos” Isus Domnul lor în moştenirea cerească. Romani 8:17.

Aceştia ar trebui să înţeleagă că nu este suficient să se învoiască să semene după Spirit, dar recoltarea binecuvântărilor spirituale şi a dezvoltării inimii va depinde de credincioşia lor în semănatul pentru aceste scopuri. „Cine seamănă în duhul” — adică, cel care trăieşte o viaţă spirituală, căutând să servească voinţa sau Spiritul lui Dumnezeu în toate cunvintele, faptele şi gândurile sale — va recolta cea mai mare recoltă de dezvoltare spirituală în diferitele calităţi care formează asemănarea de caracter a Domnului Isus Cristos.

Pe de altă parte, cei care seamănă după trup — adică, cei care trăiesc după trup, căutând să placă propriei cărni, căutând să facă potrivit minţii şi voinţei lor trupeşti, sau căutând să placă minţii sau voinţei prietenilor sau rudelor lor — aceştia trebuie numai să aştepte ca în cazul lor carnea astfel cultivată să crească cu atât mai mult în puterea de a le controla vieţile şi în aceeaşi măsură vor face mai puţin progres pe linia Spiritului.

Cu alte cuvinte, apostolul spune că de fiecare dată când dăm atenţie înclinaţiilor naturii decăzute, împiedicăm progresul nostru spiritual şi că tendinţa întregii acestei cedări cărnii este spre stricare, spre moarte. Pe de altă parte, în măsura în care omorâm înclinaţiile cărnii şi căutăm să trăim în armonie cu Spiritul Domnului, în acea măsură ne vom întări spiritual şi vom fi pregătiţi pentru viaţa veşnică de pe planul spiritual pe care Dumnezeu a promiso celor care vor demonstra iubirea lor pentru El şi loialitatea lor faţă de principiile dreptăţii.

Aceasta nu înseamnă că numai cei care ajung la completa stăpânire a cărnii vor primi o binecuvântare de la Domnul, dar că, dacă nu manifestăm faţă de Domnul o apreciere a lucrurilor spirituale, nu vom face progres în ele, nu vom fi potriviţi pentru viaţa veşnică şi nu o vom primi; în timp ce, dimpotrivă, dacă purtarea noastră Îi va arăta Domnului iubirea noastră de adevăr şi dreptate şi dorinţa noastră de a plăcea Lui, oricât de slabă ar fi carnea noastră, El îi va socoti pe aceştia vrednici de viaţă veşnică, ştiind că atunci când vor avea corpurile perfecte ale învierii vor fi bucuroşi să trăiască în absolută armonie cu aranjamentele divine. Astfel apostolul a scris cu altă ocazie: „Pentru ca cerinţa dreaptă a legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu potrivit firii păcătoase, ci potrivit Duhului”. Rom. 8:4.

Continuare credincioasă în facerea binelui

În versetel 9 şi 10 apostolul duce argumentul la o concluzie. Toţi cei care doresc să facă drept — toţi cei care doresc să trăiască potrivit liniilor marcate de Spiritul sfânt prin cuvintele lui Isus şi ale apostolilor — trebuie nu numai să pornească bine prin facerea unei depline consacrări, ci trebuie să continue credincioşi şi să nu obosească în lupta împotriva păcatului şi în a fi credincioşi dreptăţii.

Dumnezeu caută să dezvolte şi să fixeze caracter în poporul Său; şi la timpul cuvenit, după ce ei vor fi suferit o vreme, s-au împotrivit şi au luptat un timp împotriva slăbiciunilor cărnii, ei vor secera răsplata; ei vor primi corpurile noi pe care le-a promis Dumnezeu — corpurile Învierii. Atunci toate luptele şi încercările lor vor fi sfârşite, fiindcă corpurile lor noi vor fi în acord perfect cu voinţa nouă şi nu va fi nici un motiv de conflict între cele două. Lucrarea harului va continua atunci larg, prin ei, pentru binecuvântarea lumii.

Şi, spune apostolul, nu numai să evităm asprimea faţă de alţii care au fost prinşi într-o greşeală, nu numai să ne păzim ca să semănăm după spirit şi nu după carne, şi nu numai să evităm osteneala pe această cale bună, ci mai mult, „cât avem ocazie, să facem bine la toţi, dar mai ales celor din Casa Credinţei”. Făcând astfel, vom copia caracterul Tatălui nostru ceresc. El este Fântâna Binecuvântării. De la El vin binecuvântările vieţii actuale — lumina soarelui şi ploaia — atât peste cei drepţi cât şi peste cei nedrepţi, atât peste cei răi cât şi peste cei buni.

Aşa cum Tatăl ceresc dă continuu binecuvântări, mai degrabă decât să caute favoruri, tot aşa şi noi, ca şi copii ai Săi avansaţi şi dezvoltaţi, trebuie să căutăm să avem aceeaşi asemănare de caracter, aceeaşi dispoziţie, aceeaşi minte, şi anume, o dispoziţie de a face bine tuturor, dar în special o dispoziţie de a face bine tuturor celor care sunt copii ai Domnului — tuturor celor care sunt din Casa Credinţei.