SERVICIU NEFOLOSITOR ŞI SERVICIU FOLOSITOR
„Chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor şi nu aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.” 1 Cor. 13:3.
R5786 15 octombrie 1915 (pag. 313-314)
Apostolul a dezbătut subiectul darurilor Duhului sfânt. În capitolul 12 a arătat că Domnul a dat unul sau mai multe daruri miraculoase fiecărei persoane din Biserica timpurie care a acceptat Mesajul Evangheliei şi a devenit urmaş al lui Cristos. Aceste daruri au avut un scop dublu: pentru beneficiul persoanei respective şi ca mărturie pentru cei din afară. Mesajul Evangheliei era nou, iar pentru începutul Bisericii în stadiul ei de copilărie erau necesare metode eficiente şi convingătoare. După ce a arătat aceste diferite daruri şi a sugerat că darul învăţării publice, al oratoriei, era cel mai preţios, sfântul Pavel spune: „Vă voi arăta o cale nespus mai bună.” Apoi el îi asigură că roadele Duhului sunt mult mai importante, că Dragostea este rodul cel mai valoros, fără de care toate darurile, tot zelul ar fi fără valoare.
Există astăzi creştini care se plâng mult că Biserica din zilele noastre nu posedă darurile avute de Biserica timpurie. Ei sunt siguri că absenţa în prezent a acestor daruri ale Duhului denotă o mare lipsă de credinţă şi credincioşie printre poporul lui Dumnezeu. Dar aceştia par să nu observe că apostolul Pavel a asigurat Biserica din zilele lui că aceste daruri vor trece. Să-l ascultăm: „Dragostea nu piere niciodată. Prorociile se vor sfârşi, limbile vor înceta, cunoştinţa (cunoştinţa sau capacitatea miraculoasă de a înţelege) va avea sfârşit…. Acum, deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea” (vers. 8, 13). Vedem că aceste daruri miraculoase s-au sfârşit treptat. Ele au fost acordate numai prin apostoli şi de aceea, după moartea apostolilor şi a celor asupra cărora apostolii şi-au pus mâinile acordându-le daruri, nimeni nu le-a mai putut primi. Totuşi, posesia unuia sau a mai multor daruri nu însemna acceptare în Împărăţia cerurilor. Era posibil ca cineva să aibă atunci unele din aceste daruri şi totuşi să fie respins.
În măsura în care un creştin cultivă credinţa, nădejdea şi dragostea, în acea măsură cultivă ceea ce va fi etern. Dintre acestea trei, dragostea este cea dintâi. Există un sens important în care Credinţa se va sfârşi, pentru că atunci când Credinţa va fi înghiţită de vedere, nu va mai fi nevoie de exercitarea ei, aşa cum este acum. Există de asemenea un sens important în care Nădejdea va înceta. Atunci când va fi venit ce este desăvârşit, când Nădejdea se va pierde în împlinire deplină, nu vom mai avea nevoie să nădăjduim ca acum. După cum spune apostolul Pavel: „Ce se vede se mai poate nădăjdui?” Vom continua să nădăjduim prin aceea că vom aştepta mereu gloriile viitoare şi vom exercita Credinţă prin aceea că nu ne vom pierde niciodată încrederea în Domnul şi în bunătatea şi credincioşia Lui sau unul într-altul; dar Credinţa şi Nădejdea nu vor mai fi necesare în acelaşi înţeles ca acum. Dragostea însă nu se va sfârşi în nici un sens sau grad, ci doar se va lărgi şi se va adânci. „Dragostea nu va pieri niciodată”; ea este o caracteristică a lui Dumnezeu şi fiecare fiinţă perfectă va fi o întrupare a acestei calităţi glorioase. Cei care vor poseda natura divină o vor avea în măsura cea mai deplină, în realizarea ei cea mai înaltă.
Apostolul foloseşte cuvintele din textul luat în considerare în legătură cu contrastul dintre darurile şi roadele Duhului. Cine şi-ar da toate bunurile să hrănească pe săraci decât din dragoste? Răspundem: Ar putea fi motive mai puţin nobile pentru a face acest lucru, după cum sugerează apostolul. Dacă n-ar exista dragoste, n-ar folosi la nimic. Dacă ar fi multă dragoste, ar aduce mult folos. Dacă ar fi puţină dragoste, ar aduce puţin folos. Noi credem că majoritatea celor care dau săracilor au ceva dragoste. Credem că mulţi dintre binefăcătorii de astăzi sunt impulsionaţi de dragoste. În măsura în care un act de bunăvoinţă va fi astfel impulsionat, va aduce binecuvântare. În măsura în care va fi impulsionat de egoism şi slavă deşartă, nu va aduce nici o binecuvântare. Acest lucru este adevărat atât în cazul Bisericii, cât şi al lumii.
Darea bunurilor pentru hrana săracilor ar putea fi făcută în vederea popularităţii sau pentru avansare egoistă. Fariseii au făcut un mare spectacol din sfinţenia lor, dar nu dragostea a fost resortul acţiunilor lor. Domnul nostru a spus că ei şi-au luat răsplata — care a fost lauda oamenilor. Dacă un politician care ar candida pentru o funcţie ar fi să-şi dea bunurile pentru hrana săracilor, iar săracii ar vota pentru el la alegeri, şi-ar lua răsplata. De ce să aibă două răsplăţi? A obţinut voturile şi acesta a fost scopul lui în împărţirea bunurilor. Însă răsplata pe care Domnul o dă este atât una prezentă cât şi una viitoare.
În legătură cu caritatea privată, fiindcă există astăzi prevederi sociale, donaţiile private făcute săracilor sunt în mare măsură inutile şi adesea neînţelepte. Dar există un alt mod mai important de a hrăni săracii. Îi putem hrăni pe cei flămânzi spiritual şi putem ajuta la îmbrăcarea celor goi spiritual. Deci, ne putem folosi banii şi ne putem da bunurile pentru hrana săracilor în cel mai bun mod posibil, deşi hrănirea şi îmbrăcarea corpului nu este ignorată atunci când este necesar. Chiar şi hrănirea şi îmbrăcarea spirituală n-ar fi plăcute Domnului dacă nu le-am face dintr-o adevărată iubire faţă de El şi faţă de ai Săi, precum şi faţă de toţi oamenii. În oricare măsură un creştin dă pentru cauza Domnului ca să fie văzut sau pentru că crede că se aşteaptă de la el să dea, sau din orice alt motiv în afară de dragoste pentru Domnul, în acea măsură nu va primi nici o răsplată. Dacă este făcut din iubire, va fi răsplătit în ceruri; şi va fi „de folos” în dezvoltarea caracterului pentru Împărăţie.