SERVICIUL SUFERINŢELOR
„Din adâncuri te chem, Doamne!” „Dacă dă El pace, cine poate s-o tulbure?” 01316″> Ps. 130:1 ; 01317″> Iov 34:29 .
R 5802 W. T. 15 noiembrie 1915 (pag 344-346)
Viaţa fiecărei fiinţe umane îşi are luminile şi umbrele ei, înălţimile ei de bucurie şi adâncimile ei de întristare. Acestea formează o mare parte din urzeala şi beteala experienţelor; iar pânza caracterului care iese din războiul activ al vieţii va fi fină şi frumoasă, sau aspră şi urâtă, conform îndemânării şi grijii cu care persoana ţese în ea firele experienţei. În fiecare viaţă, în domnia prezentă a păcatului şi răului, predomină umbrele sumbre; şi într-o astfel de măsură este adevărat lucrul acesta încât Cuvântul lui Dumnezeu descrie potrivit familia umană în starea ei prezentă ca o creaţie care suspină. „Ştim că până în ziua de azi, toată creaţia suspină şi suferă durerile naşterii”, spune apostolul. Copiii lui Dumnezeu nu fac excepţie de la această regulă universală; şi noi „suspinăm în noi, aşteptând înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru” — a companiei noastre, Corpul lui Cristos. Rom. 8:22, 23.
Dar în timp ce aşteptăm eliberarea noastră, experienţele zilnice ale vieţii au cea mai importantă misiune pentru noi, şi maniera în care le primim trebuie să fie preocuparea noastră cea mai adâncă, deoarece după felul în care le vom folosi, prosperitatea sau adversitatea şi încercarea fiecărei zile va aduce pentru noi o binecuvântare sau un blestem. Experienţele pe care suntem obişnuiţi să le privim ca prospere au adesea în ele pericole subtile. Dacă bogăţia creşte sau prietenii se înmulţesc, sau avem o mare măsură de bucurie pământească, cum aproape pe nesimţite inima îşi găseşte satisfacţia în lucrurile de pe pământ! Dar când simţim muchia ascuţită a întristării şi dezamăgirii, când bogăţiile şi sănătatea trec, când prietenii ne părăsesc iar vrăjmaşii ne ocărăsc, tendinţa naturală este spre deznădejde şi disperare.
Tocmai aici este o parte foarte importantă a marii bătălii din viaţa creştinului. El trebuie să se lupte cu tendinţele naturii vechi şi trebuie să ceară şi să aştepte victoria plin de încredere, în puterea marelui Căpitan al mântuirii sale. El nu trebuie să cedeze influenţelor ademenitoare ale condiţiilor exterioare favorabile, şi nici să se afunde sub greutatea încercărilor şi adversităţii. El nu trebuie să permită ca vreo experienţă a vieţii, oricât de grea şi dureroasă ar fi, să-l facă ursuz şi nesimţitor sau să-l facă aspru, morocănos şi neiubitor. Nici să nu îngăduie mândria sau iubirea de a părea ceva, sau autoîndrepăţirea, să se hrănească din binecuvântările vremelnice pe care Domnul în prevederea Sa iubitoare i le-a dat ca să-şi dovedească credincioşia ca administrator.
ADÂNCIMILE DE ÎNTRISTARE DUC LA ÎNĂLŢIMI DE BUCURIE
Întristarea şi necazul pot veni, şi adesea vor veni ca potopul, dar Domnul va fi Tăria şi Puterea noastră în orice experienţă pe care El o permite. Sufletul care n-a cunoscut niciodată disciplina întristării şi necazului, n-a aflat bucuria şi valoarea iubirii şi ajutorului Domnului. În perioadele de întristare covârşitoare şi necaz, când ne apropiem de Domnul, El se apropie în mod special de noi. Astfel a aflat psalmistul, când în necazul lui adânc a strigat către Dumnezeu, zicând, „Din adâncuri Te chem, Doamne! Doamne, ascultă-mi glasul! Să ia aminte urechile Tale la glasul cererilor mele!” (vers. 1, 2). Simţindu-şi slăbiciunile şi neajunsurile, tânjind după eliberarea deplină de orice imperfecţiune şi profeţind despre prevederile generoase ale Planului divin de Mântuire prin Cristos, el adaugă, „Dacă Tu, Doamne, ai păstra aducerea aminte a nelegiuirilor (imputându-ni-le), cine ar putea să stea în picioare, Doamne? Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut (respectat)”. Vers. 3, 4.
Cât de preţioase sunt aceste asigurări când sufletul este extrem de conştient de neputinţele sale, de incapacitatea sa completă de a se ridica la înălţimea legii perfecte a dreptăţii! Ce binecuvântare este a şti că atunci când inimile noastre sunt loiale şi sincere, Dumnezeul nostru nu ne pune în socoteală neajunsurile inevitabile ale vasului nostru de pământ! Dacă mergem zilnic la El pentru curăţare, prin meritele Răscumpărătorului nostru, eşecurile noastre nu ne sunt imputate, ci sunt iertate cu totul şi spălate. Dreptatea perfectă a Mântuitorului este haina noastră glorioasă şi îmbrăcaţi cu ea putem merge la Dumnezeu cu îndrăzneală smerită, curaj — chiar în prezenţa marelui Iehova, Regele regilor şi Domnul domnilor.
Dacă Dumnezeu ignoră astfel neputinţele cărnii noastre şi ne primeşte pe deplin şi are comuniune cu noi ca şi copii dragi ai Săi, tot aşa trebuie să ne privim şi noi unul pe altul, neluând în considerare şi nepunând în socoteală unul altuia neputinţele cărnii, pe care fiecare le mărturiseşte cu smerenie şi pe care ei, la fel ca noi, se străduiesc să le învingă prin harul lui Dumnezeu, după toate capacităţile lor. Fiecăruia din copiii adevăraţi ai Domnului i se aplică cuvintele apostolului, „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? … Cine va ridica vreo acuzaţie împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu va îndreptăţi? Cine va condamna? Hristos Cel care a murit?” (Rom. 8:31, 33, 34 — Diaglott). Cazul este însă diferit când neputinţele cărnii sunt cultivate, îngăduite fără a face efortul cuvenit de a le corecta, şi sunt justificate, pentru ca greşelile să poată fi continuate. Atunci, într-adevăr, ele ne sunt puse în socoteală, şi dacă nu „ne judecăm” în grabă şi nu luăm măsuri ((374)) hotărâte spre a le corecta, Domnul Însuşi ne va judeca şi ne va pedepsi. 1 Cor. 11:31, 32.
În mijlocul grijilor, nedumeririlor şi dificultăţilor care vin peste copiii Domnului, noi trebuie să ne încredem în El pe deplin şi să ne păstrăm sufletele prin pace şi răbdare! Trebuie să aşteptăm cu răbdare pe Domnul să rezolve dificultăţile experienţelor noastre în modul Său bun. Cât este de necesar să aşteptăm cu răbdare pe Domnul! Psalmistul spune: „Eu aştept pe Domnul; sufletul meu aşteaptă şi în cuvântul Lui nădăjduiesc. Sufletul meu aşteaptă pe Domnul mai mult decât aşteaptă străjerii dimineaţa, da, mai mult decât străjerii dimineaţa” (Ps. 130:5, 6). În orice experienţă de întristare şi necaz, şi când tensiunea conflictelor zgomotoase şi a jignirilor şi rănilor usturătoare care fac inima să sângereze ameninţă să biruie spiritul, copilul lui Dumnezeu să-şi aducă aminte că „El ştie, iubeşte şi-I pasă”, şi că îngerul Său slujitor este totdeauna lângă noi şi nici o încercare prea severă nu va fi permisă. Iubitul Învăţător stă lângă creuzet şi nu va permite căldura cuptorului să devină atât de intensă încât aurul preţios al caracterului nostru să fie distrus sau nici chiar lezat. O, nu! Dacă prin harul Său experienţele nu vor lucra spre binele nostru, ele vor fi îndepărtate. El ne iubeşte prea mult ca să permită vreun necaz inutil, vreo întristare inutilă.
RĂSPLATA AŞTEPTĂRII RĂBDĂTOARE
„Încredinţează-ţi Domnului calea, încrede-te în El şi El va lucra! El va face să strălucească dreptatea ta ca lumina şi dreptul tău ca soarele la amiază. Taci înaintea Domnului şi aşteaptă-L cu răbdare” (Ps. 37:5-7). Noi nu trebuie să fim dezamăgiţi şi să permitem credinţei noastre să se clatine când ni se aplică testul suferinţei răbdătoare, în timp ce pacea şi liniştea exterioară după care tânjim întârzie mult. Tatăl nostru nu ne-a uitat nici când răspunsul la rugăciunile noastre pare să întârzie. Pacea şi liniştea exterioară nu sunt întotdeauna condiţiile cele mai potrivite pentru nevoile noastre ca Noi Creaturi; şi noi nu vom dori condiţii în care preţioasele roade ale Spiritului nu vor creşte şi nu se vor dezvolta în noi. De aceea, „Nu vă miraţi de prigonirea ca de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva neobişnuit; dimpotrivă, bucura-ţi-vă” (1 Petru 4:12, 13). Cel care numără până şi perii capului nostru nu este niciodată indiferent faţă de suferinţele şi nevoile chiar şi ale celui mai slab şi mai umil copil al Său. O, ce dulce este gândul la o astfel de grijă iubitoare, continuă! „Când dă El pace, cine poate s-o tulbure?”
Sfinţii au într-adevăr în fiecare necaz şi tristeţe o mângâiere binecuvântată de care lumea este cu totul în necunoştinţă. Numai copilul lui Dumnezeu o poate cunoaşte. Care este această mângâiere? O, tu care nu te-ai înrolat încă sub stindardul Crucii, care nu te-ai pus încă în întregime în mâinile Domnului, pentru a fi format şi modelat în asemănarea Sa glorioasă, care n-ai făcut un efort serios să opreşti curentul tendinţelor naturii tale decăzute, care nu te-ai luptat serios pentru Adevăr şi dreptate în mijlocul unei generaţii strâmbe şi sucite, ce poţi şti despre dulceaţa acestei mângâieri divine? Ea este balsamul scump din Galaad pentru spiritele rănite pe câmpul de luptă al vieţii, este sorbitura stimulatoare, împrospătătoare pentru sufletele obosite, greu apăsate de vrăjmaşul neîndurat. Este mângâierea liniştitoare a unei mâini iubitoare pe fruntea înfierbântată a unui nobil luptător pentru Adevăr şi evlavie. Este şoapta blândă a speranţei, iubirii şi curajului când inima şi trupul aproape au cedat. Aceasta este mângâierea divină, singura mângâiere care are în ea vreo virtute de vindecare sau împrospătare. Ea este rezervată numai pentru acele suflete nobile care duc cu credincioşie povara şi arşiţa zilei în serviciul Regelui regilor; în timp ce aceia care neîncetat plutesc cu valul lumii şi cu tendinţele descendente ale naturii carnale nu pot avea niciodată vreo idee despre dulceaţa ei.
Ce iubitor şi tandru este Dumnezeul nostru, şi ce înţelept şi puternic! Făgăduinţele Sale nu i-au părăsit niciodată pe aceia care şi-au pus încrederea în El. Putem simţi că eforturile noastre de a fi buni şi de a face bine sunt foarte nerodnice, că împotrivirea din afară şi dinăuntru este foarte puternică. Dar când suntem slabi, când ne dăm seama de neputinţa şi incompetenţa noastră, putem fi tari în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Atunci ne puteam da seama că puterea Lui se desăvârşeşte în slăbiciunea noastră. Faptul că suntem slabi şi şchiopi nu ne desparte de iubirea şi puterea Dumnezeului nostru, în timp ce ne străduim să-I facem voia; căci „El ştie din ce suntem întocmiţi. Îşi aduce aminte că suntem ţărână”. Atunci, haideţi ca tot mai mult să ne ţinem de această tărie a Domnului, ca să putem urma curajos mersul pe calea noastră îngustă cu greutăţi şi încercări. Preţioasă într-adevăr este pentru sfântul lui Dumnezeu slujirea durerii şi întristării!
„AŢI VĂZUT RĂBDAREA LUI IOV”
Sfinţii din fiecare vârstă au învăţat binecuvântarea necazului şi întristării. Psalmistul David spune: „Este spre binele meu că m-ai îndurerat, ca să învăţ orânduirile Tale”, apoi, „Până când n-am fost adânc mâhnit, rătăceam; dar acum păzesc Cuvântul Tău” (Ps. 119:67, 71). Iov, servul credincios al lui Dumnezeu, a suferit necazuri care aproape l-au biruit, dar Domnul l-a scos la un loc larg când încercările sale şi-au îndeplinit efectul intenţionat. El a fost probat şi întărit prin experienţele sale dureroase. Puţini dintre noi am putea suferi mai mult, dacă am putea vreunul. El a suferit pierderea întregii sale proprietăţi, apoi a tuturor copiilor, pe care i-a iubit, apoi iubirea şi loialitatea soţiei, apoi a fost lovit de o boală dureroasă — bube, din cap până-n picioare. Şi, capac la toate, trei dintre prietenii săi au venit la el auzind despre marile lui încercări; şi în loc să fie mângâietori adevăraţi, i-au mărit întristarea insistând că păcatele lui trebuie să fi fost cauza tuturor acelor dezastre; că experienţele lui trebuie desigur să fi fost pedepse de la Domnul din cauza necredincioşiei din partea sa. Desigur că bietul Iov a fost mâhnit!
Dar şi-a pierdut el credinţa în Dumnezeu? Să-l ascultăm: „Domnul a dat şi Domnul a luat; binecuvântat să fie Numele Domnului!” (Iov 1:21). „Iată, dacă mă va ucide, totuşi voi nădăjdui în El” (Iov 13:15). Iov a fost ((375)) într-adevăr mult doborât, dar el şi-a păstrat integritatea caracterului şi credinţa în Domnul prin toate. El nu L-a acuzat pe Dumnezeu de nedreptate şi Dumnezeu nu l-a părăsit pe servul Său credincios. El i-a mustrat pe acuzatorii lui şi le-a cerut să ofere sacrificiu, şi l-a instruit pe Iov să se roage pentru ei, ca încălcările lor să poată fi trecute cu vederea. La urmă el a fost binecuvântat mai abundent decât oricând înainte. Dumnezeu a făcut din el un mare tip al familiei umane, a necazurilor stării lor decăzute şi a restabilirii lor finale la ceea ce a fost pierdut în Adam, cu binecuvântarea experienţei câştigate de ei, care-i va face înţelepţi. Ce credincios este Domnul în toată purtarea Sa! Într-adevăr, copiii Săi n-ar trebui niciodată să se îndoiască de iubirea Sa; căci,
„Credinţa se poate încrede în El cu tărie,
Vie orice are să vie”.
PĂRTĂŞIA INTIMĂ CU DUMNEZEU ESTE SCUMPĂ
Când încrederea continuă în Domnul şi în multele Sale providenţe din viaţa noastră, care ne vin ca răspuns, când acestea se coc într-o cunoştinţă personală şi intimitate scumpă, atunci învăţăm să ne desfătăm în El. Da, când inima răspunde inimii, când rugăciunea insistentă aduce răspunsuri de pace recunoscute, când iubirea şi grija divină au fost clar văzute în conducerea căii noastre, atunci putem recunoaşte prezenţa continuă a Tatălui şi a Fiului cu noi. Atunci, oricât de întunecată ne-ar fi calea, oricât de aspră ar fi furtuna care vuieşte în jurul nostru, gândul la protecţia divină este totdeauna cu noi, aşa încât, în calitate de copii ai Domnului, nu suntem niciodată disperaţi; chiar dacă suntem doborâţi la pământ, nu suntem distruşi; chiar dacă suntem persecutaţi, nu suntem niciodată părăsiţi. Ştim că mâna Tatălui nostru este întotdeauna la cârmă, că iubirea şi grija Sa sunt sigure şi stabile.
Cei care au intrat în adevărata părtăşie de inimă cu Dumnezeu au învăţat să-L vadă ca Fântâna întregii bunătăţi, a întregului Adevăr şi a întregii binecuvântări. Pentru ei, El este cel mai frumos. Legea Lui este desfătarea lor. Prietenia şi iubirea Lui este însăşi viaţa lor. Când inima a devenit astfel centrată în Dumnezeu, cel mai natural impuls este să-şi încredinţeze Lui calea. Aceştia pot cânta cu adevărat împreună cu poetul:
Pe drum merg mai departe,
Cu Dumnezeu umblând
Mai vreau cu El prin întuneric,
Ca făr-de El ştiind.
Mai bine cu El prin spirit,
Decât singur văzând
Desigur că acestora li se împlinesc dorinţele inimii şi nici un bine nu va fi reţinut de la ei. Rugăciunile lor fierbinţi fac mult, şi la timpul bun al Domnului dreptatea lor, oricât de greşit ar fi înţeleasă, răstălmăcită şi vorbită de rău, va fi descoperită ca lumina — clară, senină şi larg manifestată; iar judecata lor, justiţia şi dreptatea căii şi inimii lor vor fi descoperite ca ziua la amiazi. Chiar dacă noi rămânem aici ca străini în ţara vrăjmaşului, vom fi hrăniţi, nutriţi, natural şi spiritual, şi ne vom bucura şi veseli în „casa peregrinajului nostru”. Scumpe sunt într-adevăr făgăduinţele lui Dumnezeu; şi spre lauda harului Său abundent toţi sfinţii Săi din trecut şi din prezent poartă cu prisosinţă mărturia împlinirii lor.
Cine poate avea frica
Când răuri curg cu aşa leac
Har, ce-i ca Domnul care-L dă
Izvorând din veac în veac