Vol. 4 Martie-Aprilie 1997 Nr. 3

SFÂNTUL PETRU ŞI CORNELIU

00816″> Fapte 10:1-16; 24-48

Corneliu, primul convertit la creştinism dintre neamuri — Începutul unei dispensaţii noi — Expirarea celor „şaptezeci de săptămâni” de favoare exclusivă pentru Israel — Viziunea Sfântului Petru — „Zidul despărţitor” dărâmat — Evanghelia propovăduită la neamuri — „Cuvinte prin care vei fi mântuit.”

„Căci nu este nici o deosebire între iudeu şi grec; căci acelaşi Domn al tuturor este bogat faţă de toţi cei care Îl cheamă.” 00817″> Romani 10:12 .

W. T. 1 aprilie 1916 (pag. 103-105)

CORNELIU, sutaşul roman, evident a fost convertit la Dumnezeu şi la dreptate cu ani de zile înainte de incidentul care formează studiul nostru de astăzi. Deşi el a fost un închinător al adevăratului Dumnezeu, un făcător de milostenii binevoitor, şi deşi iubirea lui pentru dreptate şi viaţa lui în armonie cu aceasta erau recunoscute printre cei cu care avea de-a face, totuşi ceva era necesar înainte de a putea fi acceptat de Dumnezeu în sensul corect al cuvântului. Aici se află o lecţie pentru cei care-şi imaginează că respect faţă de Dumnezeu şi moralitate sunt tot ce-i necesar pentru a fi acceptat de Dumnezeu. Deoarece Corneliu avea aceste calităţi în măsură mare cu un oarecare timp înainte de acceptarea sa, procedura Domnului cu el poate fi foarte bine un ghid pentru toţi care doresc să se apropie de El prin relaţie de legământ.

Deşi era devotat, după cum am văzut, Corneliu nu era evreu; şi el îşi dădea sema că era în afara sferei favorii divine. Totuşi el se ruga lui Dumnezeu. Deşi nu ni se spune pentru ce se ruga, totuşi în armonie cu relatările, putem imediat presupune că el se ruga pentru iluminare în privinţa caracterului şi planului divin, şi pentru a se apropia mai mult şi a-şi da seama de acceptarea şi favoarea divină.

Poate Corneliu auzise despre Isus din Nazaret şi era nedumerit tocmai în legătură cu acest subiect. Poate această nedumerire l-a condus spre aceste rugăciuni serioase la care Domnul a văzut că este potrivit să răspundă într-o manieră miraculoasă, trimiţând un înger să-l asigure pe sutaş că rugăciunile şi milosteniile lui au fost apreciate de Domnul ca semne de aducere aminte ale pietăţii sale. Îngerul i-a dat de înţeles că era necesar ceva mai mult decât rugăciunile şi faptele bune. Dar ce era acest ceva mai mult, îngerului nu i-a fost încredinţat să spună. Corneliu avea nevoie să ştie despre Domnul Isus din adevăratul punct de vedere. El trebuia să exercite credinţă în Domnul nostru Isus ca Răscumpărătorul lui, înainte ca semnele de aducere aminte ale pietăţii lui să aibă vreo importanţă pentru Dumnezeu sau să-l aducă în relaţia dorită şi sub favoarea divină.

Îngerul i-a spus lui Corneliu să trimită după apostolul Petru, şi de asemenea l-a informat că anumite cuvinte pe care Sf. Petru i le va spune erau importante — esenţiale pentru progresul său ulterior în cunoştinţă şi credinţă, şi prin acestea în favoare divină. Dispoziţia minţii sutaşului este arătată prin promptitudinea supunerii sale. El nu numai că s-a rugat, dar s-a şi pregătit să coopereze cu Dumnezeu în răspunsul la propria sa rugăciune.

Cele trei persoane trimise să-l aducă pe Sf. Petru în Cezareea, persoane care erau cu frică de Dumnezeu, ne dau bune dovezi că acest om dintre neamuri, care-L căuta pe Dumnezeu şi se străduia cât putea de bine să-I fie plăcut şi să-L onoreze, nu-şi ascundea lumina sub baniţă. Ea strălucise nu numai în faţa familiei şi a servilor săi, ci şi în faţa soldaţilor de sub comanda sa. Acesta este felul de oameni pe care Dumnezeu are plăcerea să-i recunoască, oricare le-ar fi naţionalitatea sau culoarea pielii; şi toţi aceştia sunt recunoscuţi de Domnul şi favorizaţi cu lumină şi adevăr mai presus de alţii — şi lucrul acesta începând de la închiderea favorii speciale a Israelului natural. Aici se află o lecţie de care unii din poporul Domnului au nevoie. Lecţia este că ei trebuie să lase ca prin ei lumina Adevărului să strălucească asupra tuturor celor cu care vin în contact; ca spiritul devotării să pătrundă în fiecare familie, în fiecare casă, să includă şi pe servitori.

Evident Corneliu a fost plin de credinţă în Domnul. El n-a aşteptat să vadă dacă Sf. Petru va veni. El ştia că apostolul are să vină. El a avut credinţă în făgăduinţele Domnului făcute prin înger. În consecinţă el şi-a adunat prietenii, rudele şi casa — cei asupra cărora avea influenţă. Se pare că ei erau ca şi el — în mod serios dornici de a afla tot ce puteau cu privire la calea vieţii — calea reconcilierii şi armoniei cu Dumnezeu, ca şi cu toate principiile pe care El le reprezintă.

SFÂRŞITUL CELOR „ŞAPTEZECI DE SĂPTĂMÂNI” ALE LUI ISRAEL

Între timp Sf. Petru, cu toată prejudecata de secole a evreilor, avea nevoie să fie pregătit să-l primească pe acesta care era primul complet păgân adus în Biserică. Aceasta s-a făcut printr-o viziune. În ziua următoare, apostolul, împreună cu şase fraţi din Iope, au mers la casa sutaşului — „neîndoindu-se de nimic”; căci evident Domnul îl conducea în această chestiune. Dintre toţi ucenicii, Sf. Petru a fost ales, ca fiind cel mai bun pentru această lucrare; întâi, datorită dispoziţiei sale impetuoase şi zelului de a urma repede şi inimos îndrumările Domnului; al doilea, pentru că, el fiind cel mai în vârstă dintre apostoli şi în multe privinţe cel mai influent, cursul său avea o greutate mai mare pentru ceilalţi.

Este greu pentru noi să concepem prejudecata pe care evreii o întreţinuseră de secole împotriva gândului că neamurile puteau deveni comoştenitori cu ei în Făgăduinţa Avraamică. Ei considerau ca o problemă stabilită că ((250)) favoarea lui Dumnezeu fusese pusă deoparte pentru naţiunea lor; şi că nu era posibil să meargă în afara acelei naţiuni la alţii, în sensul de a-i face pe alţii tot aşa de acceptabili pentru Dumnezeu. Aceste vederi erau bazate pe trei fapte: primul, Făgăduinţa lui Dumnezeu către Avraam, „În sămânţa ta se vor binecuvânta toate familiile pământului”, al doilea, israeliţilor nu le era permis să aibă relaţii generale cu neamurile sau să se căsătorească printre ele; al treilea, pe lângă toate acestea, conducătorii evrei au exagerat într-o măsură aceste deosebiri.

Dar acum venise o nouă dispensaţie. Cele „şaptezeci de săptămâni” de favoare pentru Israelul Natural expiraseră; şi Domnul începea să-Şi extindă favoarea în afara evreilor — după cum am văzut deja, la famenul etiopian. Conform profeţiei divine, aceste „şaptezeci de săptămâni”, sau 490 de ani, fuseseră în mod specific rezervate ca perioadă de favoare pentru naţiunea evreiască. Fusese prezis că la începutul ultimilor şapte ani, „săptămână”, ale acelei perioade, Mesia va veni; şi că exact la mijlocul acelor şapte ani Mesia va fi tăiat în moarte, nu pentru propriile păcate, ci pentru păcatele poporului. Fusese prezis că profeţia va fi marcată prin ungerea „sfintei sfintelor” la Rusalii; şi că sfârşitul celei de-a şaptezecea săptămâni va fi de asemenea marcat ca terminarea favorii exclusive a lui Dumnezeu faţă de Israel. A fost astfel marcat prin trimiterea Mesajului Evanghelic la Corneliu şi prin conceperea lui de Spiritul Sfânt, după ce el a crezut Mesajul. Daniel 9:22-27.

„CUVINTE PRIN CARE VEI FI MÂNTUIT”

Când Sf. Petru a ajuns la casa lui Corneliu, sutaşul l-a recunoscut ca servul numit de Dumnezeu pentru a-i aduce Mesajul; şi el s-a aruncat la picioarele apostolului şi i s-a închinat. În loc să privească de sus pe evreu, şi în loc să se gândească la sine ca la un reprezentant al celui mai mare guvern din lume, Corneliu a fost plin de spiritul smereniei. Faptul că vizitatorul său reprezenta pe Domnul a provocat unele din aceleaşi simţăminte care-i umpleau lui inima în privinţa Domnului — sentimente de reverenţă.

Dar dacă Corneliu a fost nobil şi smerit, apostolul Petru s-a arătat a fi nu mai puţin nobil şi loial faţă de Dumnezeu; căci imediat a început să-l ridice pe sutaş, zicând, „Scoală-te! Şi eu sunt om”. Sf. Petru se recomandă inimilor noastre prin această atitudine nobilă, prin acest refuz de a primi omagii neautorizate. El s-a scutit pe sine de multă încercare, neînsuşindu-şi astfel onoarea şi autoritatea supranaturală, recunoscându-şi adevărata poziţie — că el nu era decât un vas crăpat şi gol, deosebit numai fiindcă Domnul a binevoit să-l umple cu Spiritul Sfânt şi să-l folosească în calitate de vas al îndurării şi adevărului.

Nu mulţi sunt dispuşi astăzi să ofere venerare semenilor; şi nu mulţi — cu excepţia înalţilor demnitari ai bisericilor nominale, cum ar fi papii şi prelaţii — consimt să primească venerare. Toţi însă găsesc o mustrare în atitudinea Sfântului Petru cu acea ocazie. În zilele noastre este puţin pericol, poate, ca unii dintre fraţi să primească prea multă onoare de la oameni; căci spiritul timpului nostru aleargă în direcţie opusă. Cu toate acestea, oriunde se manifestă spiritul de venerare, este de datoria fratelui căruia i se oferă să-l refuze şi să indice pe Domnul ca adevăratul Binefăcător al tuturor — Cel de la care vine orice dar bun şi desăvârşit, oricare ar fi mijloacele pe care El ar binevoi să le folosească.

Intrând într-o casă şi găsind o adunare de păgâni temători de Dumnezeu, Sf. Petru a pus întrebarea directă, „Cu ce gând aţi trimis după mine?” Atunci Corneliu a relatat ceva despre experienţa sa trecută, despre dorinţa sa de părtăşie cu Dumnezeu, despre străduinţa sa de a trăi într-o manieră plăcută lui Dumnezeu, despre viziunea pe care o avusese, iar acum despre sosirea apostolului ca răspuns la acea viziune şi aşteptarea sa că era gata să audă ceea ce-i fusese promis — „cuvinte prin care vei fi mântuit tu şi toată casa ta”. Fapte 11:14.

Corneliu n-a fost mântuit prin milosteniile sale, n-a fost mântuit prin rugăciunile sale, nici prin Mesajul pe care Sf. Petru i l-a spus. Însă Mesajul apostolului — „cuvintele” — care explicau subiectul, i-au permis lui Corneliu şi casei lui să înţeleagă prin credinţă marea răscumpărare care este în Isus Cristos — şi astfel să fie mântuiţi. Mântuiţi imediat de înstrăinarea de Dumnezeu şi de condamnarea ca păcătoşi, ei au primit o pregustare a mântuirii complete care să le fie acordată la a Doua Venire a Domnului nostru.

SINGURA EVANGHELIE ADEVĂRATĂ

Notăm cu interes profund propovăduirea apostolului, ca să putem discerne clar Mesajul dătător de viaţă pe care el l-a adus, şi de la care Corneliu şi cei care erau cu el şi-au primit credinţa mântuitoare. Discursul Sfântului Petru a fost acelaşi Mesaj Evanghelic pe care-l mai ţinuse în mod repetat înainte. Tema a fost Isus şi jertfa pentru păcate pe care El a îndeplinit-o când a murit pe cruce. A fost Mesajul speranţei într-o înviere din morţi, prin Isus Cristos, aşa cum este atestat de învierea Sa prin marea putere a lui Dumnezeu. A fost Mesajul că după ce Domnul nostru înviat, a apărut în prezenţa lui Dumnezeu pentru Biserică, Tatăl binevoieşte acum să accepte pe păcătoşi, pe condiţia de credinţă, reverenţă şi supunere la neprihănire conform capacităţii.

Discursul Sf. Petru a fost „istoria cea veche, veche”, care pentru mulţi a devenit obositoare şi dezagreabilă, dar care pentru orice suflet care este în atitudinea corectă de inimă este Mesajul Tatălui, de iertare a păcatelor şi de reconciliere prin moartea Fiului Său. Nu există altă Evanghelie; iar aceia care prezintă alt mesaj nu sunt, prin serviciul lor, ambasadori pentru Dumnezeu, mesageri şi purtători de cuvânt ai Spiritului Sfânt. Galateni 1:6-12.

Apostolul Pavel ne spune că „Dumnezeu a binevoit să mântuiască pe cei care cred, prin nebunia predicării” (1 Cor. 1:21-25). Adică, Dumnezeu a binevoit să adopte această metodă de a spune Adevărul cu privire la Planul Său de răscumpărare şi să accepte şi să îndreptăţească pe aceia care vor crede şi vor accepta această mărturie. Astăzi mărturia poate ajunge prin scrisori, pliante sau cărţi, sau prin propovăduire orală. Nu are importanţă în ce manieră este dat şi primit adevăratul Mesaj; dar invariabil Mesajul merge printr-un canal uman, nu prin ((251)) îngeri şi nici prin lucrarea Spiritului Sfânt independent de mijloacele umane.

Trebuie să avem în minte aceste lecţii despre metodele lui Dumnezeu şi trebuie să le aplicăm în legătură cu afacerile vieţii. Nu trebuie să aşteptăm ca Domnul să acţioneze asupra prietenilor, rudelor sau vecinilor noştri, sau să-i instruiască, ci să nu uităm că El a conferit această onoare Preoţimii Sale Regale. În consecinţă, noi să nu fim leneşi în afaceri, ci fierbinţi în spirit, servind Domnului — servind Adevărul în orice manieră ni s-ar deschide.

JUDECATA CELOR VII ŞI A CELOR MORŢI

După ce i-a spus Mesajul în sine, Sf. Petru i-a explicat lui Corneliu că Isus le poruncise apostolilor Săi să mărturisească poporului că El este Acela care a fost orânduit de Dumnezeu pentru a fi Judecătorul celor vii şi a celor morţi. Judecata sau încercarea viitoare a lumii este o parte importantă a Mesajului Evanghelic şi nu trebuie să fie neglijată în propovăduirea Evangheliei.

Ce avantaj ar putea rezulta pentru lume din moartea lui Cristos dacă n-ar fi pentru ei o judecată sau încercare viitoare? Toţi au fost judecaţi o dată în persoana lui Adam; şi condamnarea lui a trecut asupra tuturor (Rom. 5:12; 1 Cor. 15:22). Lumea nu mai are nevoie de judecată în privinţa încălcării adamice şi a slăbiciunilor ei. Judecata pentru acea încălcare a fost completă, şi nimic nu s-ar mai putea adăuga. Judecătorul a fost Însuşi Iehova; sentinţa a fost moartea.

Dar acum Evanghelia include şi faptul că Cristos va fi Judecătorul lumii. Aceasta înseamnă că lui Adam şi rasei sale li se va acorda o nouă încercare de viaţă. Acest fapt în sine implică o eliberare de sentinţa iniţială cu moartea, o răscumpărare de sentinţa adamică şi o încercare individuală pentru a determina care din membrii rasei răscumpărate vor fi socotiţi vrednici de viaţă veşnică. Da; aceasta este „vestea bună care va fi o mare bucurie pentru tot poporul” — chair dacă Adversarul a înşelat marea majoritate spre a gândi contrariul — că o altă încercare cum a avut Adam la început nu se va mai acorda întregii lumi, cumpărate cu sângele preţios al lui Cristos.

Toţi sunt martori că această încercare n-ar fi putut începe înainte ca Isus să devină Judecător. Prin urmare nici unul dintre cei care au murit în cei patru mii de ani care au precedat misiunea Sa nu putea fi judecat de El. Nici unul din ei nu putea fi în încercare de viaţă veşnică. De asemenea, toţi trebuie să fie conştienţi de faptul că lumea în general n-a fost în încercare de când Răscumpărătorul nostru a fost numit Judecător, şi că nu este nici astăzi în încercare; că, dimpotrivă, marea masă a omenirii nici nu-L cunoaşte pe Judecător, nici nu înţelege Legea, şi nici n-are vreo concepţie despre cerinţele necesare pentru viaţa veşnică.

Aceasta este în acord exact cu declaraţia Sfântului Petru, pe care o avem sub consideraţie, şi de asemenea cu aceea a Sfântului Pavel, „Dumnezeu a rânduit o zi în care va judeca după dreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit” (Fapte 17:31). După cum indică apostolul, ziua aceea era încă în viitor pe vremea sa; şi încă este şi acum în viitor. Din alte Scripturi aflăm că această zi este Ziua Milenară — „o zi la Domnul este ca o mie de ani”. Singura judecată — încercare — de la învierea Domnului nostru încoace a fost pentru Biserică, pentru a se hotărî chestiunea vieţii sau morţii veşnice. Biserica, în calitate de Israel spiritual, a avut mare avantaj în toate privinţele faţă de restul omenirii; căci în timpul Vârstei Evanghelice această clasă este „chemată de Dumnezeu potrivit scopului Său” — pentru ca aceia mai mult decât învingători să poată fi comoştenitori cu Isus în opera Sa viitoare de judecare a lumii. 2 Petru 3:7, 8; 1 Corinteni 6:2.

EVANGHELIA LA NEAMURI

Corneliu şi tovarăşii săi devotaţi aşteptau tocmai un astfel de Mesaj al harului divin; şi pe măsură ce cuvintele ieşeau de pe buzele apostolului, ele erau repede şi cu bucurie însuşite în inimile ascultătorilor lui, care de acum Îl acceptau pe Isus cu aceeaşi plinătate a aprecierii ca şi Sf. Petru însuşi. Inimile lor fiind în stare corectă în faţa lui Dumnezeu, ar fi fost potrivit ca apostolul să le spună, „Acum, fraţilor, calea voastră cuvenită ar fi să vă botezaţi în Isus prin botez în apă, simbolizându-vă deplina consacrare de a fi morţi cu El, ca urmaşi credincioşi ai Lui”.

Dar Sf. Petru n-a fost gata să facă un astfel de pas, putem fi siguri. El a fost surprins că Dumnezeu era binevoitor cu neamurile, ca ele măcar să ştie despre pregătirile minunate de mântuire în Isus, care în sine ar fi o binecuvântare. Dar el nu era încă pregătit să aştepte ca neamurile să fie primite de Domnul, practic pe aceleaşi condiţii şi exact cu aceleaşi manifestări de favoare divină ca şi pentru evrei. Pentru a-i îndrepta insuficienţa cunoştinţei pe această linie — şi de asemenea ca o lecţie pentru el — lui Corneliu şi tovarăşilor lui li s-a dat Spiritul Sfânt fără punerea mâinilor — în aceeaşi manieră în care i-a fost acordat adunării din Ierusalim la Rusalii.

Sf. Petru a învăţat repede lecţia; şi fără îndoială că dispoziţia sa de a învăţa s-a datorat în mare măsură smereniei şi sincerităţii inimii sale, deplinei sale consacrări faţă de Domnul şi dorinţei sale ca voia divină să se facă în orice amănunt. Apostolul şi tovarăşii săi din Iope — „cei circumcişi” — au fost uimiţi de favoarea lui Dumnezeu asupra neamurilor. Totuşi ei n-au fost invidioşi. Au fost bucuroşi să-i accepte, ca fiind curăţiţi, ca fiind fraţi, pe toţi aceia pe care Domnul a indicat că-i primise la comuniune cu El.

Rezultatul acestei revărsări de Spirit a fost o mare adunare de mărturie. Relatarea spune că ei au „mărit pe Dumnezeu”, lăudându-L, bucurându-se de acceptarea lor etc. Apoi Sf. Petru le-a atras atenţia asupra botezului simbolic şi că era bine să-l respecte. Nu ni se dau argumentele lui asupra acestui subiect. El a explicat probabil că simbolizându-şi astfel pu-blic consacrarea faţă de Domnul, ei îşi vor întări credinţa, afirmându-şi propria ((252)) hotărâre de a trăi şi a muri ca fiind ai Domnului. Posibil, de asemenea, el le-a arătat frumoasa semnificaţie a scufundării în apă ca un simbol al morţii şi îngropării cu Cristos şi al învierii spre înnoirea vieţii în timpul prezent, şi spre înnoirea vieţii în corpuri perfecte la a Doua Venire a Domnului nostru.

Apostolul le-a cerut apoi celor prezenţi să se exprime — în special fraţilor care l-au însoţit din Iope — pentru a şti dacă se puteau gândi la vreo obiecţie ca aceşti fraţi dragi să fie admişi la orice binecuvântare şi aranjament de care Dumnezeu se îngrijise pentru cei credincioşi ai Săi — neţinând seama că ei erau neamuri prin naştere. Ei crezuseră în Dumnezeu, dăduseră dovezi de consacrare şi de fapte bune, chiar înainte de a şti despre Domnul şi despre Planul Său glorios; iar acum ei fuseseră acceptaţi de Dumnezeu, care-Şi manifestase acceptarea prin revărsarea Spiritului Sfânt peste ei. Nefiind nici o obiecţie, Sf. Petru a spus că trebuia ca ei să fie botezaţi în numele Domnului nostru. El fusese trimis să-i înveţe, şi el îşi spusese Mesajul în termeni siguri.