„Sfârşitul veacurilor” – condiţii similare – VDM 9.1

„SFÂRŞITUL VEACURILOR” — CONDIŢII SIMILARE

„Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră.” 01983″> Ioan 15:18 .

R5676 1 mai 1915 (pag. 131-132)

Prin cuvântul „lumea”, Domnul nostru nu S-a referit la neamuri; altfel El ar fi spus neamuri. Dacă ar fi spus neamuri, aceasta ar fi însemnat toate popoarele care nu sunt în relaţie de legământ cu Dumnezeu. Dar când a folosit cuvântul „lumea”, El părea să Se refere la ordinea prezentă de lucruri, şi ca atare la oamenii din ordinea prezentă; căci n-ar exista ordine prezentă decât prin oameni. El Se referea la cei care aveau influenţă religioasă — reprezentanţii poporului.

Dar ordinea specială din acele zile era formată din cărturari, saduchei, farisei, preoţi de seamă şi învăţătorii Legii — cei care interpretau Legea. Cei care reprezentau Legea, şi astfel reprezentau poporul, ar avea de-a face în mod deosebit cu acea ordine de lucruri. Ştim că aceştia L-au urât pe Domnul. Aşa cum se spune în altă parte, ei au urât lumina. Ei L-au urât nu pentru că într-adevăr le-a făcut ceva rău, ci din cauză că învăţăturile Lui şi lumina care strălucea din viaţa şi învăţăturile Lui erau în contradicţie cu ei şi cu planurile, proiectele şi aranjamentele lor. Dacă cuvintele Lui erau adevărate, toate planurile pe care le-au făcut ei în toţi acei ani nu însemnau nimic. În măsura în care ei aveau încredere în planurile lor, Cristos şi urmaşii Lui păreau că sunt nebuni, încercând să facă vreun lucru irealizabil.

Principala împotrivire faţă de Domnul nostru deci, a venit din partea conducătorilor religioşi, învăţătorii şi politicienii evrei. Era partida saducheilor şi partida fariseilor. Saducheii nu credeau în nimic în afară de ceea ce puteau vedea. Erau agnostici. Fariseii erau o sectă religioasă foarte strictă, cu precădere oamenii-sfinţenie dintre evrei. Ei erau foarte scrupuloşi cu privire la formele şi ceremoniile exterioare, dar ca şi clasă erau foarte mândri, siguri pe sine şi nedrepţi. Oricine era de acord cu învăţăturile lui Isus nu avea nici un interes deosebit faţă de vreuna dintre aceste secte sau faţă de învăţăturile lor — nu-i respecta în mod special şi nu-i considera a fi cei mari ai naţiunii lor. Deşi se contraziceau între ei, aceşti conducători religioşi erau una în împotrivirea lor faţă de Isus.

Aceste secte, împreună cu cărturarii şi învăţătorii Legii, au fost cei care au incitat poporul să-L răstignească pe Isus. Nu trebuie să presupunem că aceşti oameni învăţaţi — oameni cu educaţie şi inteligenţă considerabile — au ieşit pe uliţe cu poporul şi au strigat urale pentru Baraba şi au strigat împotriva lui Isus; ci mai degrabă că ei au incitat mulţimea, iar ei înşişi au adoptat o linie de conduită mai demnă. În orice caz, cursul lor a dus la moartea Domnului. Nu numai că L-au urât pe Învăţătorul, dar L-au urât cu atâta înverşunare şi atâta ranchiună încât L-au distrus. Ei au complotat de câteva ori să-L omoare, dar nu L-au putut prinde până când I-a venit ceasul. Fariseii au recunoscut că prin învierea lui Lazăr se făcuse un mare miracol, dar ei au hotărât ca Isus să fie nimicit din cauza acestui mare miracol, pentru că influenţa poporul şi în aceeaşi măsură poporul se înstrăina de ei.

Marele preot, Caiafa, a spus: „Este în folosul vostru să moară un singur om pentru popor şi să nu piară tot poporul” (Ioan 11:47-53). Conducătorii naţiunii s-au temut că poporul va fi atât de influenţat de învăţătura lui Isus, încât ei nu vor mai fi de nici un folos, şi „vor veni romanii şi le vor nimici şi locul lor şi poporul lor”. Ei au zis: „Noi suntem păzitorii acestei naţiuni. Guvernul de la Roma n-ar acorda nici o atenţie acestei mulţimi de aici. Dacă nu reuşim, Cauza lui Dumnezeu pe pământ va fi ştearsă. De aceea este avantajos să nimicim pe acest om”. Dificultatea era că ei aveau o vedere greşită asupra Cauzei lui Dumnezeu şi a naţiunii lor. Ei Îl lăsau pe Dumnezeu afară din socotelile lor. Credeau că ei trebuie să facă totul. Uitau că Dumnezeu este Cel Atotputernic şi că El este la cârmă.

STRĂLUCIREA ADEVĂRULUI EXPUNE EROAREA

În ceea ce priveşte adevăratul popor al lui Dumnezeu, Învăţătorul a spus, aşa cum este consemnat în textul nostru: „Nu vă miraţi dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră”. Vedem că în măsura credincioşiei lor ca urmaşi ai Domnului Isus, cei din poporul Domnului sunt urâţi şi persecutaţi. În zilele timpurii ale Bisericii a existat o lungă perioadă de persecuţie — mai întâi de către Nero, apoi de către Deocleţian şi de către alţi împăraţi romani. Apoi a urmat ridicarea generală a lui Anticrist, culminând cu stabilirea marii reprezentări false, contrafacerea Împărăţiei lui Dumnezeu, în anul 539 d. Cr. Şi aceştia au urât adevărata Biserică şi au dispreţuit-o. Aceasta din urmă era o iluzie, ziceau ei — erau nişte bieţi gânditori, luau cuvintele lui Isus prea literal, se gândeau prea mult la o Împărăţie viitoare în loc să se gândească la împărăţia prezentă. Apoi a urmat lunga noapte de persecuţii sângeroase, de-a lungul întregului Mileniu papal (799-1799 d. Cr.). Adevăraţii urmaşi nu erau mulţi şi erau mai cu seamă cei săraci ai acestei lumi — nu mulţi mari, nu mulţi învăţaţi — dar bogaţi în credinţă. „Printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales.” „N-a ales Dumnezeu pe cei care sunt săraci faţă de lume, ca să fie bogaţi în credinţă şi moştenitori ai împărăţiei pe care a făgăduit-o celor care Îl iubesc?” 1 Corinteni 1:26; Iacov 2:5.

((595))

Ajungând până în zilele noastre, în măsura în care poporul Domnului urmează în urmele lui Isus, ei vor dori să-şi lase lumina să strălucească asupra celorlalţi. În măsura în care ei îşi lasă lumina să strălucească, aceasta va arăta concepţiile greşite şi erorile ordinii prezente de lucruri din lume. Acum în zilele noastre, ca în zilele lui Isus, Adevărul expune şi mustră eroarea, iar cei care promulgă Adevărul sunt mai mult sau mai puţin urâţi din această cauză. Astăzi, ca în zilele Primei Veniri a Domnului, există un sistem religios care este mai mult sau mai puţin amestecat cu politica. Aderenţii lui plănuiesc tot felul de reforme. Ei spun: „Dacă putem distruge traficul de sclavi albi şi traficul de băuturi alcoolice, aproape că vom fi introdus Mileniul. Alegerea unor conducători înţelepţi va ajuta la introducerea noii ordini de lucruri”. Dar oricât de mult simpatizăm cu aceste eforturi bune, noi înţelegem că aceste planuri în general nu sunt Planul lui Dumnezeu cu privire la Împărăţia viitoare. Instituţiile prezente nu trebuie reparate, ci înlocuite de condiţiile „cerurilor noi” şi ale „pământului nou”.

Nu trebuie însă să găsim vină specială reformatorilor şi eforturilor lor de a pune petice pe haine vechi. Trebuie să avem simpatie pentru orice lucrează spre bine, spre dreptate. Trebuie să lăsăm lumea să facă tot ce poate mai bine, iar noi trebuie să dăm atenţie Planului lui Dumnezeu şi marii Reforme pe care El trebuie să o introducă. Noi avem îndrumarea să ne pregătim pentru un loc în Împărăţie şi să ajutăm pe alţi copii ai lui Dumnezeu, ca şi ei să-şi întărească chemarea şi alegerea şi să fie gata pentru Împărăţie. Acea Împărăţie, care este acum chiar aproape, va fi agenţia lui Dumnezeu pentru distrugerea păcatului şi înălţarea dreptăţii.

PUNEREA ÎNTUNERICULUI ÎN LOCUL LUMINII

Toate acestea par ca o poveste nebunească pentru lume, fiindcă ar însemna înfrângere pentru proiectele lor. Ar răsturna toate planurile bisericismului. Dacă ar gândi oamenii cum gândim noi, aceasta ar însemna mare dezastru pentru toate confesiunile. Oamenii nu ar fi nici pe departe atât de interesaţi să construiască aceste sisteme sau să strângă bani, pe cât ar fi în a căuta să facă lucrarea Domnului în lume. Dacă vederea noastră s-ar dovedi adevărată şi ar câştiga încrederea oamenilor, în acea măsură toate sistemele făcute de om ar deveni nepopulare. Toate ar rămâne de ruşine în faţa Adevărului. De aceea promotorii lor cred că a le ascunde întunericul şi a-l numi lumină este necesar pentru prosperitatea lor. Ei cred că este necesar pentru ei să ardă cărţile noastre şi să împiedice discursurile noastre să ajungă în ziare etc. Toate acestea li se par a fi un curs înţelept. Ei înţeleg că ei şi sistemele lor ar cădea cu totul dacă învăţăturile noastre ar fi în mod general primite de către oameni.

„CUVINTE MARI, TRUFAŞE”

Aceste sisteme ale bisericii pretind că au făcut mărturie pentru Împărăţia lui Cristos timp de o mie opt sute de ani. Romano-Catolicii spun: „Noi am făcut o instituţie mare! Uite câte milioane am investit! Uite cât de mult suntem în favoarea diferitelor guverne; şi sperăm ca în curând să preluăm controlul tuturor guvernelor. Apoi vom cuceri lumea!” Aşa spun metodiştii, baptiştii şi toţi ceilalţi. „Trebuie să cucerim lumea! În acest fel trebuie stabilită Împărăţia!”

Astfel ei umblă să-şi stabilească propriile lor planuri. Când studiază Cuvântul lui Dumnezeu, îl studiază cu ochelari sectari pe ochi şi cred că acum „biserica” este în starea în care să facă în curând orice genunchi să se plece şi orice limbă să mărturisească. Ei spun: „Dacă aceşti oameni de la Zorile Mileniului umblă peste tot şi spun că există numai o turmă mică în biserica adevărată, oamenii îşi vor aminti că ne-am lăudat cu turma noastră mare. Ce spui turmă romano-catolică? Ce spui turmă luterană? Turmă metodistă? Turmă baptistă? Turmă presbiteriană? Nu pretindem noi că există patru milioane de creştini în lume? Să lăsăm un popor neînsemnat să vină şi să spună că nu există decât o mână de oameni în Biserică şi că noi toţi, restul, suntem înşelători? Aceasta este o sugestie că marile noastre instituţii sunt greşite. Dacă aceşti oameni vor întoarce lumea cu susul în jos şi ne vor duce la pierderea reputaţiei, trebuie să-i doborâm înainte de a fi prea târziu. Sigur trebuie făcut ceva!”

CARUL NOSTRU DE FOC

Deci vedem că acolo este mânie. Adevăratul popor al Domnului se luptă pentru un ideal perfect; ei se luptă pentru asemănarea cu Domnul, ca reprezentanţi ai Domnului nostru Isus Cristos. Dar nu acesta este lucrul pe care-l urăsc atât de mult oamenii religioşi. Este deranjarea instituţiilor lor — scuturarea şi zguduirea bărcii lor. Le este teamă că vor fi răsturnaţi în mare. Spiritul lumii din ei este cel care urăşte pe ambasadorii credincioşi ai Domnului. Unele dintre minţile nobile din lume văd acum ceva din Adevăr. Aceasta este cu atât mai exasperant pentru aceşti oameni ai bisericii care nu sunt întru totul în armonie cu Domnul.

((596))

La ce ar putea conduce aceasta în cele din urmă, nu ştim. Dar sunt scripturi care par să arate că încheierea carierei adevăratei Biserici va fi prin persecuţie. Înţelegem că Ilie a fost un tip al Bisericii. Ultima sa experienţă a fost luarea sa într-un car de foc. Acesta a fost mijlocul prin care a fost luat din lume. Astfel la sfârşitul acestei lumi (acestui veac) Domnul poate lua pe poporul Său într-un necaz înfocat — dar acesta va fi carul care să-i ducă Acasă, la glorie, onoare şi nemurire, la participare cu Isus în Natura divină. „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a găsit plăcere să vă dea împărăţia.” „Dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi slăviţi împreună cu El.” — Romani 2:7; 8:17; Luca 12:32; 2 Timotei 2:12.