ŞI EA A FOST O PĂCĂTOASĂ

Luca 7:36-50

„O, adevărat şi cu totul demn de primit este cuvântul acesta: «Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi.»” 1 Tim. 1:15.

R 5032 W. T. 15 mai 1912 (pag. 167-168)

Evanghelia lui Cristos este Mesajul compasiunii divine faţă de păcătoşi. Toate religiile recunosc păcatul şi propun împăcarea cu Dumnezeu — prin fapte de caritate, prin tortură proprie voluntară, sau prin chinuri viitoare. Niciunul din dumnezeii păgâni nu are vreo urmă de compătimire faţă de omenire; sunt reci, cruzi, răzbunători. Biblia, dintre toate cărţile religioase de care ştim, este singura care vorbeşte despre un Dumnezeu care simte slăbiciunile umane şi are compătimire faţă de păcătoşi. „Dumnezeu Îşi arată dragostea Sa faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.” Rom. 5:8.

Observaţi expresiile Scripturilor care arată compasiunea divină: „Domnul Se uită din ceruri pe pământ, ca să audă suspinul celui încătuşat şi să elibereze pe copiii morţii” — suferinţa omenirii sub pedeapsa morţii, şi durerile şi suferinţele care însoţesc starea noastră căzută. El a făcut mai mult decât să privească, a făcut mai mult decât să aibă milă; Braţul Său drept al puterii divine a început, la timpul cuvenit, să aducă eliberare pentru captivii păcatului şi ai morţii. Deja a trimis pe Fiul Său şi astfel a dat un preţ de Răscumpărare pentru păcatele întregii lumi. Deja Fiul Său a fost glorificat şi aşteaptă numai timpul pentru stabilirea Împărăţiei Sale.

Între timp, harul divin a fost manifestat şi mai departe prin invitaţia acordată unei „turme mici”, de a fi îndreptătiţi prin credinţă şi de a fi sfinţiţi prin oferirea lor de către Marele Preot, şi astfel de a deveni Noi Creaturi, împreună moştenitori în Împărăţia Sa. Scripturile ne mai spun că Dumnezeu urmăreşte să aplice Iubirea şi Mila. El nu vrea ca vreunul să moară, ci vrea, dimpotrivă, ca toţi să aibă o ocazie de a se întoarce la El ca să poată avea viaţă veşnică. Chiar pentru acest scop, Împărăţia lui Mesia va fi stabilită în glorie mare şi în putere deplină. Braţul drept al lui Dumnezeu nu s-a scurtat. La timpul cuvenit va aduce salvarea pentru care a aşteptat atât de mult sărmana creaţie gemândă. Aceasta va veni cu arătarea Fiilor lui Dumnezeu în puterea Împărăţiei. Rom. 8:19.

În cele din urmă, Răscumpărătorul „va vedea rodul muncii sufletului Lui şi va fi mulţumit”. În cele din urmă, Planul Tatălui Ceresc va fi astfel realizat, încât fiecare creatură din cer şi de pe pământ şi de sub pământ va fi auzită spunând: „A Celui care stă pe scaunul de domnie şi a Mielului să fie binecuvântare, cinste, slavă şi stăpânire în vecii vecilor”. În cele din urmă, Dumnezeu, prin Împărăţia Mesianică, „va şterge lacrimile de pe toate feţele” şi va îndepărta de pe tot pământul dispreţul poporului Său (Apoc. 21:4; Isa. 25:8). Atât de superior este acest Dumnezeu al Bibliei şi al creştinismului faţă de toate concepţiile greşite ale păgânătăţii şi ale creştinătăţii, încât, când Ziua glorioasă a Împărăţiei lui Mesia va fi fost pe deplin introdusă, gloria Dumnezeului nostru va fi descoperită şi toată carnea o va vedea împreună. Isa. 40:5.

O FEMEIE PĂCĂTOASĂ

Răscumpărătorul nostru a posedat şi exemplificat iubirea şi mila Tatălui ceresc. El a declarat că era numai exponentul voinţei Tatălui şi, prin urmare, al iubirii şi compătimirii Tatălui. Compătimirea Domnului nostru este prezentată nu numai în această lecţie, ci şi în multe altele, şi toţi urmaşii Lui ar face bine să cultive acelaşi spirit. Isus n-a compătimit cu păcatele poporului, ci cu poporul în sine. El Şi-a dat seama cum puţini o fac, de dificultatea reală a majorităţii păcătoşilor. „Iată, că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a conceput mama mea!” a exclamat profetul. Noi suntem păcătoşi prin ereditate. Am moştenit o minte parţial degradată, un creier şi o morală parţial dezechilibrate.

Sf. Pavel, vorbind despre cea mai nobilă clasă, declară: „Nu putem face lucrurile pe care am vrea să le facem” — nici unul dintre noi; prin urmare, toată omenirea este păcătoasă. „Nu este nici un om drept, nici unul măcar.” De aceea, este doar o chestiune de grad de păcătoşenie, şi gradul este adesea măsurat după gradul de slăbiciune moştenită, sau după gradul ispitelor înconjurătoare. Păcătoşii cu adevărat condamnabili şi demni de blam sunt cei care păcătuiesc cu voia, deliberat, în cunoştinţă, intenţionat, fără voinţa sau efortul de a rezista păcatului. Dar nu este pentru noi să judecăm care sunt aceştia. Într-adevăr, noi nu suntem competenţi să judecăm, nu putem citi inima, nu putem aprecia pe deplin gradul ispitei şi al slăbiciunii celui ispitit. Prin urmare, Învăţătorul a spus: „Nu judecaţi nimic înainte de vreme”. La timpul cuvenit, sfinţii vor judeca lumea, dar nu acum.

Acum noi trebuie să urmăm exemplul Învăţătorului; şi putem foarte bine face aceasta, deoarece, chiar dacă a ştiut ceea ce este în om, cum noi nu putem şti, El a fost foarte îngăduitor, ceea ce ne face să presupunem că dacă am fi perfecţi, am fi cu toţii mai îngăduitori faţă de păcătoşi, chiar dacă n-am fi deloc în armonie cu păcatul.

Cine poate citi relatările din Evanghelia Noului Testament fără să-şi dea seama că Isus a fost într-adevăr un „Prieten al păcătoşilor”, cum a fost învinuit de către farisei? Şi oare nu acesta este aspectul din Biblie care o recomandă în mod special omenirii? Cu excepţia păcătoşilor cu voia, care sperăm că sunt puţini, va veni un timp când păcatul va fi văzut în adevărata lui culoare şi va fi detestat. Atunci va fi timpul când Mesajul Evangheliei din partea Prietenului păcătoşilor îi va atrage în special pe aceştia. Toţi par să ştie instinctiv că Isus este gata să fie Prietenul şi Ajutorul tuturor celor care vin la Tatăl prin El.

Isus a acceptat o invitaţie la cină în casa unui fariseu. Cina începuse. Sprijinindu-se pe un braţ, ei îl foloseau pe celălalt pentru a mânui hrana. După obiceiul timpului, stăteau întinşi pe mese joase sau divane, cu capetele spre centru, unde era pusă mâncarea. O perdea separa camera unde se mânca, de curtea exterioară.

În timp ce cina era în desfăşurare, a intrat o femeie „care era păcătoasă”, o prostituată, profund pocăită. Ea avea în mână ceva parfum preţios, cu care intenţiona să ungă picioarele Mântuitorului, cum se făcea uneori cu demnitarii acelui timp. Inima ei era plină şi lacrimile i-au ţâşnit din ochi în timp ce căuta să deschidă vasul, care au căzut ca ploaia pe picioarele lui Isus, evident cu totul contrar intenţiei femeii. Ea dezonora chiar picioarele pe care intenţiona să le onoreze. Desfăcându-şi părul, l-a folosit ca ştergar, fără să ţină seama de faptul că pentru o femeie pe timpul acela era considerat dezonorant să-şi desfacă părul în public; dar concentrată asupra a ceea ce voia să facă, a şters picioarele şi a turnat parfumul preţios pe ele, probabil ca o onoare pentru Cel de la care a auzit „cuvinte minunate ale vieţii” — cuvinte de compasiune divină şi milă pentru păcătoşi, cuvinte de speranţă pentru ea.

DOI DATORNICI ŞI IUBIREA LOR

Gazda acestei ocazii îl privea pe Isus ca să vadă cum va primi această manifestare a devotării iubitoare, spunând în inima lui: Dacă acest om ar fi un profet, ar şti că femeia care Îi oferă această onoare este de reputaţie proastă. El ar denunţa-o şi i-ar porunci, „Pleacă”, şi să nu-L atingă. Isus cunoştea gândurile lui şi i-a răspuns sub formă de pildă, spunând: „Un anumit creditor avea doi datornici, unul îi datora cinci sute de bănuţi iar celălalt cincizeci. Niciunul nu putea plăti şi i-a iertat pe amândoi. Care dintre ei îl va iubi mai mult?” Fariseul a răspuns: „Presupun că cel căruia i-a iertat mai mult”. Isus a fost de acord cu el.

Apoi Isus a aplicat chestiunea; întorcându-Se spre femeie, i-a spus gazdei: Vezi această femeie care Mi-a spălat picioarele cu lacrimile ei şi le-a şters cu părul ei? Tu eşti gazda ocaziei, totuşi nu Mi-ai oferit apă să-Mi spăl picioarele, cum este obiceiul în ţara noastră să facem pentru cei pe care dorim să-i onorăm. Nu Mi-ai dat niciun sărut, cum este obiceiul între prieteni, dar această femeie în mod repetat Mi-a sărutat picioarele. „Capul nu Mi l-ai uns cu untdelemn; dar ea Mi-a uns picioarele cu parfum. De aceea îţi spun: Păcatele ei cele multe sunt iertate, căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin, iubeşte puţin.” Şi El i-a spus femeii: „Iertate îţi sunt păcatele”.

Nu este aceasta într-o oarecare măsură o ilustraţie şi o explicaţie a faptului că majoritatea celor care iubesc pe Domnul sunt cei care îşi dau seama cel mai bine de starea lor păcătoasă şi căzută şi care apreciază cel mai mult iubirea iertătoare a lui Dumnezeu manifestată în Isus? Nu este oare adevărat şi astăzi că acei care sunt cei mai morali, şi de aceea s-ar putea spune că au mai puţine de iertat, au corespunzător mai puţină iubire?

Nu aşa trebuie să fie însă. Cei mai puţin degradaţi s-ar cuveni în mod natural să fie cu atât mai în stare să iubească şi să aprecieze bunătatea şi iubirea divină şi cu atât mai dornici să-şi prezinte puţinul pe care îl au în serviciul divin.

Cei prezenţi, nu în mod nepotrivit, au început să întrebe: Cine este acesta care iartă chiar şi păcatele? Singurul răspuns satisfăcător este că El este cel care declară a fi, Fiul lui Dumnezeu, Răscumpărătorul lumii. El era atunci în proces de împlinire a sacrificiului conform legământului Său, şi în baza acelui legământ şi sacrificiu a avut autoritatea să-i spună femeii că păcatele îi erau iertate, deoarece El făcea Ispăşirea care să fie aplicată pentru ea.