Spălarea Picioarelor Ca Lecţie de Umilinţă – VDM 22.2

SPĂLAREA PICIOARELOR CA LECŢIE DE UMILINŢĂ

„ Şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora.” 05187″> Ioan 13:14

R 5090 W. T. 1 septembrie 1912 (pag. 273-275)

Ne amintim de ocazia în care Domnul nostru a spălat picioarele ucenicilor Săi. Domnul şi cei doisprezece apostoli s-au întâlnit în camera de sus pentru a comemora Cina de Paşti. Această SĂRBĂTOARE A FOST URMATĂ DE INAUGURAREA cinei Memoriale, pâinea şi vinul acesteia reprezentând corpul şi sângele Domnului nostru Isus. Ucenicii, plini de entuziasmul care le fusese stimulat timp de câteva zile înainte, n-au putut înţelege tristeţea Domnului nostru Isus. Deoarece El a spus, „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte” (Mat. 26:38) şi dorea să se poată împlini botezul Său, ei erau înclinaţi să creadă că El privea cu pesimism lucrurile.

În timpul celor cinci zile precedente ucenicii au fost de faţă la ospăţul din casa lui Lazăr, a Martei şi a Mariei, la spargerea vasului de alabastru cu ulei, la intrarea călare pe măgar şi la aşternerea ramurilor de palmier pentru ca micul animal să calce pe ele, şi la demonstraţia poporului care a strigat: „Binecuvântat este Cel care vine în numele Domnului! Osana, în cele preaînalte!” (Matei 21:9). I-au auzit pe farisei care I-au cerut lui Isus să pună capăt acestei demonstraţii. Dar El le-a spus că dacă oamenii vor tăcea, pietrele vor striga (Luca 19:40). Pentru a se împlini profeţia (Zah. 9:9), trebuia să se strige, şi s-a strigat.

Ne amintim că mica ceată a mers la Templu, că întreaga cetate era în agitaţie, iar conducătorii erau impresionaţi şi se temeau de popor. Ne amintim că Isus a intrat în Templu şi i-a scos afară pe cei care vindeau mărfuri; că atunci când fariseii, saducheii şi alţii au încercat să-L facă pe Isus să pară a fi în încurcătură, El cu înţelepciune le-a întors argumentele împotriva lor; şi că ei n-au mai îndrăznit să-I pună şi alte întrebări, căci procedând astfel ar fi făcut situaţia şi mai rea.

Din toate aceste lucruri, trebuie să li se fi părut apostolilor că erau în preajma ajungerii la mare proeminenţă şi că Isus va fi înălţat. De aceea ei nu puteau înţelege atitudinea Lui de tristeţe. Drept dovadă avem faptul că Iacov şi Ioan au mers la Isus şi L-au întrebat despre locul pe care ar putea să-l ocupe ei în împărăţie. Puteau fi ei alături de El? NU ERA NICI UN DUBIU ÎN MINTEA LOR CĂ împărăţia era aproape. Ei îl iubeau în mod special şi le-ar fi plăcut să aibă favoarea de a fi lângă El. Altora nu le-a păsat atât de mult unde erau plasaţi, dar lui Iacov şi Ioan le-ar fi plăcut să fie aproape de Învăţătorul.

Acestea erau gândurile cele mai importante în mintea lor. Drept rezultat, când au intrat în camera de sus nu aveau umilinţa minţii de a se gândi să servească. Fără îndoială că era obiceiul evreilor de a avea un servitor care să slujească pentru confortul oaspeţilor. Dar aici nu era nici un servitor şi nici unul dintre ei nu avea umilinţa de a se oferi să fie servitor. Se pare nu numai că nu aveau dispoziţia de a se servi unul pe altul, dar nu doreau nici să spele picioarele Învăţătorului.

EGOISM CHIAR ŞI ÎN IUBIRE

Deoarece pentru noi este greu să ne măsurăm inima cu de-amănuntul, ar trebui să practicăm mare milă în măsurarea inimii şi intenţiilor altora, şi mai degrabă să greşim pe partea prea marii simpatii şi îngăduinţe decât pe partea prea marii condamnări. Fără îndoială dacă apostolii ar fi fost întrebaţi în privinţa motivelor şi conduitei, ei ar fi negat că acestea erau egoiste şi ar fi vorbit numai despre zelul lor pentru Domnul şi dorinţa de a fi aproape de El. Aceasta ne ilustrează ceea ce declară Scripturile, că inima omului este nespus de înşelătoare şi că se cere o analiză atentă, ca nu cumva, sub haina bunelor motive, ea să adăpostească însuşiri pe care, dacă ar fi recunoscute, le-ar dispreţui.

Se vede că Domnul nostru a lăsat chestiunea să meargă până la limita ei deplină, ca să vadă dacă vreunul din urmaşii Săi se va folosi de ocazia de a se face servitorul tuturor. A aşteptat până s-a servit cina (nu s-a sfârşit cum este în Versiunea Comună, engleză); apoi, ridicându-Se de la masă, Şi-a pus deoparte haina de deasupra şi a luat un lighean şi un prosop. Apoi, încingându-Şi hainele ca să nu intre în apă, a început să le spele picioarele.

Ne putem bine imagina consternarea apostolilor când au văzut ce făcea, şi au văzut pe Domnul trecând pe la picioarele fiecăruia, aşa cum acestea ieşeau în afară de pe divanurile pe care erau întinşi apostolii. Metoda de spălare a picioarelor pe timpul acela era diferită de cea din zilele noastre. Apa era turnată dintr-un urcior în şuvoi mic pe picioare, care erau spălate şi limpezite. Ligheanul era numai un vas pentru adunarea apei murdare.

FAPTA DOMNULUI NOSTRU O LECŢIE

SPIRITUALĂ PROFUNDĂ

Această faptă a fost un reproş evident pentru neglijarea lor de a spăla picioarele Lui şi a-şi spăla picioarele unul altuia. Cu toţii au tăcut până a ajuns la sf. Petru. Când Domnul nostru S-a oprit în faţa lui, sf. Petru a spus: „Niciodată nu-mi vei spăla picioarele!” Sf. Petru avea prea mult respect pentru a dori ca Domnul să-i fie servitor. El avea o caracteristică naturală, mai mult decât ceilalţi, aceea a curajului sau îndrăznelii, care l-a făcut să vorbească. Dar Domnul i-a spus: „Dacă nu te spăl Eu, nu ai parte cu Mine” (Ioan 13:8). Sf. Petru n-a înţeles cum această spălare i-ar da o parte cu Domnul, dar a spus cu înflăcărare: „Doamne, nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul!” dacă aceasta îmi dă o parte mai specială cu Tine. Domnul i-a răspuns: „Cine are tot trupul spălat, nu are nevoie decât să-i fie spălate picioarele, căci este cu totul curat”. Eu fac tot ceea ce este necesar. Ceea ce vă fac eu acum, nu înţelegeţi, dar veţi înţelege mai târziu. Vezi versetele 7-10.

Prin toate acestea, Domnul a dat o lecţie spirituală profundă — că nimeni nu este în mod natural potrivit pentru Împărăţie. Fiecare are nevoie să fie spălat, să fie curăţat, înainte de a putea fi unul care să sufere cu El, înainte de a putea fi moştenitor împreună cu El. Trebuie să fie sacrificator împreună cu El pentru a deveni un membru al Cristosului. Isus le-a spus ucenicilor: Voi aţi fost martori ai umilinţei Mele în această chestiune şi acum vreau să vă spun că şi voi ar trebui să aveţi această atitudine unul faţă de altul. Ar fi trebuit să fiţi atenţi chiar şi cu cei mai umili din numărul vostru. Fie prin spălarea picioarelor Mele şi a celorlalţi fie altfel, trebuia să faceţi orice era necesar pentru reîmprospătarea grupului.

GESTUL ACESTA N-A FOST INSTITUIREA

UNEI CEREMONII

Trebuie să ne amintim că lucrurile erau diferite atunci faţă de cum sunt astăzi. Din cauza purtării sandalelor, picioarele se murdăreau tare chiar şi după o scurtă călătorie şi deci aveau nevoie de reîmprospătare. Era obiceiul să vină servitorul şi să-i facă pe oaspeţi să se simtă confortabil — nu pentru a-l incomoda pe călător, ci pentru a-l face să se simtă bine. Acesta era un serviciu de servitor, care i-a dat lui Isus ocazia să imprime asupra apostolilor lecţia necesităţii umilinţei la toţi MEMBRII corpului lui Cristos.

Noi nu luăm de aici o învăţătură de instituire a unei ceremonii formale. Acesta a fost numai un caz de necesitate, de care Domnul a profitat pentru a da o lecţie de umilinţă. Nu există o astfel de nevoie în zilele noastre. Străzile noastre sunt pavate şi noi purtăm pantofi care sunt bine înşiretaţi şi oferă o protecţie suficientă. Astfel că nu există necesitatea de a ne spăla picioarele unul altuia într-o adunare publică, de a face o manifestare publică a spălării picioarelor.

Întâmplarea ne dă nouă o lecţie de umilinţă, după cum a dat şi apostolilor. Noi trebuie să fim bucuroşi să facem orice serviciu, chiar celui mai umil dintre membrii lui Cristos, sub orice formă ar veni ocazia. Nu există nici o sugestie în Scripturi că spălarea picioarelor a fost făcută vreodată ca o ceremonie. Avem însă o aluzie că spălarea picioarelor a fost un obicei în Palestina. În 1 Tim. 5:9-16 citim că dacă o soră rămasă văduvă spăla picioarele sfinţilor, însemnând că dacă ea arăta o astfel de dispoziţie, sf. Pavel ar pleda pentru o grijă specială faţă de astfel de soră în nevoie; pentru că ea a dat dovadă de un spirit loial şi adevărat.

Există unii creştini foarte buni care au adoptat spălarea picioarelor ca un obicei religios. Nu trebuie să-i mustrăm inutil pentru că îşi urmează conştiinţa. Mai degrabă să le spunem că atâta vreme cât gândesc că fac voia Domnului, fac bine că urmează obiceiul; dar că Scriptura relatează numai acest caz unde spălarea picioarelor a fost făcută în public, şi deci nu există probabiliatea ca aceasta să fi fost făcută în public de către biserică, cu excepţia acestei ocazii. După cum porunca „Să nu ucizi” are o însemnătate mai adâncă decât aceea de a nu lua viaţa altuia, tot aşa şi această spălare a picioarelor are o însemnătate mai adâncă. De-a lungul misiunii Sale, Isus a indicat o idee mai adâncă prin modul cum i-a tratat pe alţii. El a uşurat povara şi a făcut mai fericită starea acelora cu care a venit în contact. Tot aşa şi noi ar trebui să facem tot ceea ce ne stă în putere pentru cei consacraţi, membrii Corpului lui Cristos.

RESPONSABILITATEA NOASTRĂ UNUL FAŢĂ

DE ALTUL

Această lecţie sugerează faptul că membrii Corpului lui Cristos trebuie să aibă o grijă veghetoare pentru binele lor reciproc; să se păstreze unul pe altul pur, sfânt, curat şi să se ajute unul pe altul în a învinge încercările, ispitele, asalturile acestei lumi rele prezente, care se ridică din cele trei surse de ispită — lumea, corpul şi diavolul. Numai pe măsură ce cultivăm diferitele haruri ale Spiritului — blândeţe, gentileţe, răbdare, bunătate frăţească, iubire — putem spera să fim în mod special de ajutor altora în a îmbrăca aceste podoabe ale caracterului şi purităţi ale vieţii, şi a se scăpa de întinăciunile lumii şi ale cărnii.

Se cer calităţi speciale pentru a ne face în stare să ne ajutăm unii pe alţii în această privinţă. Înainte de a-i putea ajuta pe alţii să-şi cureţe calea vieţii în fiecare mic amănunt, aşa încât fiecare gând, cuvânt şi faptă să fie aduse în supunere la voinţa divină, este necesar să avem experienţe pe aceste linii. Numai în măsura în care cultivăm puritatea gândului, a cuvântului şi a faptei în viaţa noastră, numai în măsura în care ne îmbrăcăm cu diferitele haruri ale Spiritului, putem spăla picioarele sfinţilor.

Mulţi care ar respinge critica bine intenţionată a conduitei, care s-ar împotrivi unei oferte bine intenţionate de ajutorare spre un standard mai înalt al caracterului, ca fiind amestecuri în afacerile lor particulare, s-ar supune influenţei aceleaşi persoane dacă s-ar apropia de ei cu astfel de dovezi de adevărată devotare şi interes iubitor cum ar fi indicate prin îndeplinirea unui act umil de slujire. Cei compătimitori sunt cei care au cel MAI MARE SUCCES ÎN AJUTORAREA DIFERIŢILOR MEMBRI AI corpului lui Cristos să iasă din împresurările şi dificultăţile care sunt inerente urmării Domnului în timpul prezent. Să studiem, să ne străduim şi să ne rugăm, ca să putem avea succes deplin în supunerea la îndemnul Învăţătorului: „Să vă spălaţi picioarele unul altuia!”

Câte ocazii avem pentru a ne mângâia, împrospăta, consola şi ajuta unul pe altul în unele din cele mai umile afaceri ale vieţii zilnice, sau în privinţa unora din cele mai neplăcute datorii, experienţe şi încercări ale vieţii! Din iubire trebuie să ne servim unul pe altul, nu doar ca o formalitate. Orice serviciu făcut sau încercat a fi făcut în iubire, cu dorinţa de a face bine unuia din poporul Domnului, are, putem fi siguri, aprobarea Capului Bisericii.

Să nu pierdem nici o ocazie de acest fel; să ne amintim exemplul Învăţătorului. Nu numai să ne asumăm o aparenţă de umilinţă, ci să avem cu adevărat acel har al caracterului care ne va permite să facem bine şi să servim pe toţi cei cu care venim în contact. Atunci ne vom bucura cu atât mai mult de acest privilegiu când VOM AFLA CĂ ACEIA ÎN NEVOIE SUNT MEMBRI AI corpului lui Cristos — Cristosul.