Sulul cărţii Divine – Cine este vrednic sa privească în El – VDM 2.3

Vol. 2 Martie-Aprilie 1995 Nr. 3

SULUL CĂRŢII DIVINE — CINE ESTE VREDNIC SĂ PRIVEASCĂ ÎN EL?

„Cine este vrednic?” Apocalipsa 5:2.

W. T. 15 august 1916 (pag. 252-253)

Cuvintele textului nostru fac parte din vestirea despre care se spune că s-a făcut pretutindeni în cer: „Cine este vrednic să deschidă cartea (sulul) şi să-i rupă peceţile?” Cartea în acest caz nu pare să reprezinte simbolic Biblia, ci planul divin cu timpurile şi perioadele lui. Biblia este într-adevăr o înregistrare, dar Dumnezeu avea planul înainte ca Biblia să fie scrisă. El a avut acest plan chiar de la început. El nu l-a dezvăluit îngerilor — nici chiar Logosului. Nici trăsăturile timpului nu le-a dezvăluit El pe deplin Domnului nostru Isus pe când era în trup. După învierea Sa, Isus a vorbit despre aceste timpuri şi perioade ca fiind lucruri „pe care Tatăl le-a pus sub stăpânirea Sa”. Fapte 1:7.

Faptul că Dumnezeu avea un plan legat de rasa căzută îi fusese sugerat lui Avraam. Dumnezeu îi declarase necondiţionat lui Avraam că El va binecuvânta omenirea. De asemenea El a arătat mai târziu, în tipurile şi umbrele Legii, anumite trăsături ale căii prin care va binecuvânta lumea. A declarat că va fi un Răscumpărător, dar cine va fi Răscumpărătorul a fost ţinut secret. Deşi atât îngerii, cât şi oamenii au dorit să ştie, nu li s-a permis această cunoaştere. Profeţii au vorbit sub inspiraţie despre unele lucruri referitoare la acest Răscumpărător, dar nu le-au cunoscut semnificaţia.

La timpul cuvenit a fost trimis Logosul. Înainte de a fi trimis, El a fost un Fiu loial. A preluat sarcina de a face voia Tatălui, neştiind încă ce-L va costa ca să fie Mesia, deoarece Dumnezeu ţinuse în taină aceste lucruri. El Şi-a manifestat credinţa, încrederea. A fost fericit să facă voia Tatălui, chiar până acolo încât să ia o natură mai joasă. Şi astfel S-a umilit de la starea glorioasă în care era şi a luat pentru Sine natura umană, a devenit om — om perfect, nu om păcătos. Domnul nostru a făcut aceasta pentru a îndeplini marele program pe care Tatăl îl avea în minte şi pe care nu-l revelase nimănui.

Când Isus a ajuns la vârsta de treizeci de ani, sub lege vârsta cea mai timpurie la care se putea prezenta înaintea lui Dumnezeu, a mers la Iordan şi a făcut o consacrare, cu hotărârea de a face tot ce era în planul Tatălui — tot ceea ce tipic şi profetic fusese scris în sfintele Scripturi cu privire la Sine. „Iată-Mă, (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule”; „Desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu, şi Legea Ta este înăuntrul inimii mele”, au fost expresiile inimii Lui, după cum este scris. Evrei 10:7, 9; Psalm 40:6-8.

Aceasta a fost consacrarea Domnului nostru. Natura Sa umană a devenit jertfa Sa. El Şi-a dat viaţa. Nu la Iordan Şi-a sfârşit punerea vieţii, ci acolo El Şi-a dat-o în privinţa voinţei. Acolo a devenit Preot, Mare Preot, trupul Lui fiind simbolizat prin viţelul de jertfă pentru păcat, jertfit în ziua de ispăşire anuală a lui Israel. În timpul celor trei ani şi jumătate ai misiunii Sale El a îndeplinit satisfăcător această jertfă. Şi a sfârşit la cruce tot ceea ce Tatăl Îi dăduse să facă.

Lucrurile adânci dezvăluite la Iordan

Domnul nostru Isus a primit ungerea Spiritului Sfânt când a ieşit din apă la botezul Său. Atunci I S-au deschis cerurile. Lucrurile mai înalte, pe care înainte nu le înţelesese, I-au devenit clare. Scripturile s-au dezvăluit vederii Sale. El ştia că va merge la Ierusalim pentru a fi răstignit. Ştia că va fi trădat de unul dintre ucenicii Săi aleşi şi ştia cine va fi trădătorul. Ştia aceste lucruri fiindcă fusese uns cu Spiritul Sfânt şi acceptat de Dumnezeu ca Fiu pe planul divin.

În timpul acestor trei ani şi jumătate El a fost Mesia, Trimisul lui Dumnezeu. El a fost Leul din seminţia lui Iuda. Îşi jertfise voinţa, dar acest lucru nu era suficient. Dumnezeu voia ca El să-Şi sacrifice nu numai voinţa, ci să-Şi dea în realitate viaţa umană. Şi Dumnezeu intenţiona să-L verifice prin anumite probe cruciale. Aşa că El a fost „ispitit în toate ca şi noi, dar fără păcat”. Când toate încercările I S-au sfârşit la moartea pe cruce, Dumnezeu I-a dat un nume la care toţi din ceruri şi de pe pământ să se închine.

Aici îşi găsesc răspunsul cuvintele textului nostru. Întrebarea cuprinde perioada care începe înaintea venirii lui Isus în lume şi ţine până la învierea Lui din mormânt. Dumnezeu dăduse întâi Celui mai vrednic de cinste din toată oştirea cerurilor posibilitatea să-Şi dovedească vrednicia de a deschide cartea marelui plan al lui Dumnezeu şi a-i îndeplini prevederile. I S-a dat Lui această posibilitate, deoarece, ca Întâiul născut al lui Iehova, El avea dreptul la primul privilegiu de serviciu. Şi El n-a lăsat ca privilegiul să treacă. L-a acceptat. A fost credincios. S-a umilit pe Sine până la natura umană şi astfel a devenit Leul din seminţia lui Iuda, seminţie din care S-a născut ca om. El n-a avut acest titlu în poziţia Sa ca Logos. El a fost Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, ca fiu al Mariei.

Proclamat vrednic de către îngeri

Nu atunci s-a dovedit vrednicia Domnului nostru. Numai când a strigat cu ultima suflare „S-a sfârşit!”, s-a completat acea demonstraţie. Tot timpul, de la Adam până la Isus, nu s-a găsit nimeni vrednic de a deschide marele sul al cărţii. Dar acum Isus a fost găsit vrednic. În viziune, vorbind despre cei trei ani şi jumătate în care ((106)) Domnul nostru este reprezentat ca înjunghiat, Ioan Revelatorul spune: „Am văzut stând în picioare un Miel . . . înjunghiat”. Şi s-a auzit vocea miriadelor de îngeri vestind: „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească putere, bogăţie, înţelepciune, tărie, cinste, slavă şi binecuvântare”. Apoc. 5:12.

Isus nu S-a dovedit vrednic de această mare cinste când a făcut consacrarea, ci a fost vrednic să primească gloria onoarea şi puterea când Şi-a sfârşit calea în moarte. După înviere şi înălţare I-a fost dat în mâini sulul cărţii pentru a fi deschis. Aceasta înseamnă că atunci I-a fost adus la cunoştinţă planul divin ca întreg — deşi El deja cunoştea mult din acest plan — dar toate I-au fost date Lui să le deschidă. Erau unele lucruri pe care Domnul nostru nu le ştia. El a spus: „Cât despre ziua aceea sau ceasul acela (al celei de a doua veniri a Lui) nu ştie nimeni; nici îngerii care sunt în cer, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Marcu 13:32). O parte din plan a fost scris pe dinafara cărţii, iar o parte pe dinăuntru. Lucrurile pecetluite n-a fost cuvenit a fi înţelese de către Răscumpărătorul nostru până când a primit toată puterea, după învierea Sa. Atunci I-a fost pusă în mâini executarea planului lui Dumnezeu.

Deschiderea treptată a peceţilor

Deschiderea peceţilor a progresat toată vârsta Evanghelică. Prin această carte — sulul, este reprezentat întreg Planul lui Dumnezeu. Pentru a completa planul s-a cerut toată vârsta prezentă şi se va cere toată vârsta viitoare. Planul lui Dumnezeu include „restabilirea tuturor lucrurilor despre care s-a vorbit”. Acum noi putem vedea aceste lucruri minunate şi putem spune despre ele, deoarece fiecare pecete, pe măsură ce ele au fost deschise, a făcut planul tot mai clar. Putem presupune că Domnul Isus, după înălţarea Sa în prezenţa lui Iehova, a fost înştiinţat de toate trăsăturile lui. Noi, care suntem poporul lui Dumnezeu, căutăm să cunoaştem tot mai deplin aceste lucruri. Invăţătorul a declarat că aşa cum Tatăl I le-a descoperit Lui, aşa ni le va descoperi şi nouă; dar această descoperire a fost treptată, pe măsură ce peceţile una după alta au fost rupte.

Fraţilor, preaiubiţilor în Cristos, dându-ne seama că Dumnezeu ne-a socotit până acum vrednici să privim în minunata carte a marelui Său plan, care a fost desigilată pentru noi de către Isus Domnul nostru, să continuăm a ne dovedi vrednici să privim în ea şi să înţelegem lucrurile glorioase ale Cuvântului Său, prin credincioşie, ascultare şi loialitate faţă de acest plan, în toate! Să ne crească în continuu aprecierea pentru minunatul privilegiu de a avea permisiunea să participăm în această binecuvântată misiune de transmitere a Adevărului divin şi altor inimi flămânde, pentru ca şi ele să se poată bucura în Domnul şi în puterea tăriei Lui!