ŢAPUL DOMNULUI ŞI ŢAPUL DE TRIMIS
R 4920 W. T. 15 noiembrie 1911 (pag. 426-427)
Am arătat deja în „Umbrele Tabernacolului privind Sacrificiile mai Bune” că „Ziua de Ispăşire” a lui Israel din vechime a simbolizat acest Veac Evanghelic şi binecuvântările care urmează — în Mileniu; că acum este timpul de sacrificiu — de la botezul lui Isus până la a doua Sa venire în glorie, şi că atunci va veni timpul pentru aplicarea generală a meritului „sacrificiilor mai bune” antitipice pentru omenire sub Noul Legământ. Şi am văzut de asemenea că credinciosul Sacrificator (Cap şi corp) va fi marele Mijlocitor antitipic dintre Dumnezeu şi omenire în general.
Cititorii noştri au pe deplin în minte şi faptul că această chemare din veacul de acum este numai pentru sacrificatori — pentru a urma în urmele negării de sine ale Răscumpărătorului, chiar până la moarte. Aceasta a fost propunerea Domnului nostru: „Cine îşi va fi pierdut viaţa pentru Mine, o va găsi.” (Mat. 10:39) Sf. Pavel a repetat şi a lămurit aceasta spunând: „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu”, căci „Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El”. Rom. 12:1; 2 Tim. 2:12.
APOSTOLUL ARATĂ FOARTE FRUMOS TIPUL ŞI ANTITIPUL
Sf. Pavel asociază direct suferinţele Bisericii cu suferinţele Răscumpărătorului şi ambele cu „sacrificiile mai bune” ale Zilei de Ispăşire. El spune, indicând în urmă la tip: „Să ieşim deci afară din tabără, la El, purtând batjocorirea Lui” (Evrei 13:11-15). Aici apostolul se referă la faptul că, după cum Domnul nostru Isus a împlinit antitipul „viţelului”, noi trebuie să împlinim antitipul „ţapului Domnului” din Ziua Ispăşirii. După cum „viţelul” a fost ucis, tot aşa şi Domnul a împlinit acel aspect prin consacrarea vieţii Sale la moarte la botezul Său. După cum corpul „viţelului” (cu excepţia grăsimii şi a sângelui) a fost apoi scos afară din tabără şi ars, tot aşa Domnul nostru a suferit ruşine, dezonoare, distrugerea cărnii, pentru a împlini antitipul.
În mod asemănător noi, care am acceptat chemarea acestui Veac („Adunaţi-Mi pe credincioşii Mei, care au făcut un legământ de jertfă cu Mine”), trebuie să împlinim antitipul ţapului Domnului. După cum corpul acelui „ţap al Domnului” a trecut prin aceleaşi experienţe ca al „viţelului”, tot aşa şi noi trebuie, asemenea Domnului nostru, mai întâi să facem un legământ deplin de sacrificiu şi apoi să împlinim arderea cărnii ţapului Domnului prin suferinţa ruşinii, dezonoarei şi injuriilor, chiar până la moarte. Numai cei care astfel suferă cu Răscumpărătorul pentru dreptate vor domni cu El în calitate de Preoţime Împărătească a Mileniului.
CLASA ŢAPULUI DE TRIMIS NU REUŞEŞTE SĂ POARTE „OCARA LUI”
„Ţapul de trimis” arată o clasă care, după ce face consacrarea şi este acceptată şi concepută de spirit, refuză sau neglijează să „iasă deci afară din tabără, la El, purtând batjocorirea Lui” — chiar până la moarte. Această clasă nu-L respinge pe Răscumpărătorul, nici „sângele legământului cu care au fost sfinţiţi”. După cum „ţapul de trimis” rămânea legat la uşa Tabernacolului, tot aşa aceştia în antitip rămân loiali, la exterior, consacrării lor, dar legaţi — după cum declară apostolul, „care prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor”.
Domnul îi va „elibera” pe aceştia, totuşi, dar nu la gloria, onoarea şi nemurirea pe care o va acorda clasei care este antitipul ţapului Domnului. Eliberarea lor va însemna strâmtorări care le vor proba loialitatea, forţându-i să iasă în „pustiul” suferinţei, dezamăgirii, separării. Se poate ca ei să sufere la fel de multă strâmtorare ca şi clasa ţapului Domnului când merg în moarte. Diferenţa este că o clasă îndură cu voia, voluntar, cu bucurie, în timp ce cealaltă îndură sub constrângerea circumstanţelor; sau, neîndurând astfel, este îndepărtată în Moartea a Doua şi nu este reprezentată în experienţele nici unuia dintre acei ţapi.
Unii gândesc în mod eronat despre cei doi ţapi că reprezintă două clase diferite de la început până la sfârşit. Nu este aşa; ei reprezintă numai clasele terminate — cei care „păcătuiesc cu voia” (Evrei 6:4 şi 10:26, 27) fiind total ignoraţi, deoarece ei eşuează în întregime şi merg în moartea a doua.
SFÂRŞITUL ALERGĂRII DESCOPERĂ DEPLIN POZIŢIA NOASTRĂ
Până la sfârşit nu se poate cunoaşte unde vreunul din cei consacraţi la sacrificiu pot să-şi termine alergarea. „Voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre” — la speranţa că putem fi din clasa ţapului Domnului. Unii pot părea să împlinească pentru un timp partea ţapului Domnului, dar mai târziu ei pot „să-şi piardă inima şi să cadă de oboseală în sufletele lor”, şi se pare că împlinesc experienţele simbolizate prin ţapul de trimis; totuşi, în cele din urmă ei pot permite mândriei sau altor forme de egoism să stingă Spiritul sfânt cu care au fost pecetluiţi şi pot fi lepădaţi complet de la favoarea lui Dumnezeu şi trataţi ca duşmanii Lui — şi să fie distruşi în Moartea a Doua.
Pe de altă parte, mulţi sunt atât de înceţi în dezvoltare, atât de înceţi în a fi însufleţiţi de Spiritul Domnului ca să sacrifice pentru Adevăr sau pentru dreptate, încât pot părea timp de mulţi ani de parcă ar aparţine clasei „ţapului de trimis”. Totuşi mai târziu unii din aceştia primesc lumina Adevărului mai clar şi prin sacrificiile lor de sine nobile par să arate că îşi termină alergarea ca membri ai clasei ţapului Domnului.
Nimic nu este hotărât sau fixat în legătură cu niciunul dintre noi până când toate probele noastre nu vor fi trecut. Sf. Pavel, după ce a sacrificat mult, după ce a avut multe suferinţe ale lui Cristos ca un membru de probă al clasei ţapului Domnului, şi chiar după ce a fost onorat de Domnul ca un purtător de cuvânt special, a scris: „Ci mă port aspru cu trupul meu
Fraţilor, experienţele ţapului Domnului sunt tipul a ceea ce Domnul ar vrea să fie împlinit în noi dacă vrem să obţinem cununa gloriei, onoarei şi nemuririi promisă celor credincioşi — clasa Miresei. Va exista într-adevăr o clasă secundară de „fecioare” care în mod nechibzuit se reţin de la sacrificarea puţinului pe care îl au, şi care în consecinţă nu vor reuşi să devină membrii Miresei Mielului. Acestea, după ce vor demonstra o loialitate inferioară, vor urma Mireasa în scenele de glorie ca servitoarele ei onorate (Psa. 45:14). Acestea sunt reprezentate prin ţapul de trimis.
Dacă vreun cititor îşi dă seama că nu a suferit în mod zelos şi voluntar cu Mântuitorul lui, depunându-şi timpul şi puterea, reputaţia şi viaţa în serviciul Lui, el îşi dă seama de pericolul de a fi socotit ca unul din clasa ţapului de trimis, sau mai rău. Aceştia ar trebui repede să se trezească şi să apeleze în rugăciune la Învăţătorul pentru har şi credinţă pentru a umbla în urmele Lui de sacrificiu voluntar. De asemenea să caute „să se înarmeze cu acelaşi fel de gândire” avută Domnul, studiind din nou „promisiunile nespus de mari şi scumpe” ale Cuvântului lui Dumnezeu. Imediat „Să dea la o parte orice îl îngreuiază şi păcatul care îl înfăşoară aşa de uşor [oricare slăbiciune care l-ar înfăşura ar putea fi specială pentru el] şi să alerge cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte” în evanghelie — calea îngustă. Într-adevăr, să privească la Isus, Autorul credinţei noastre, care trebuie să fie şi Desăvârşitorul ei. Să se uite bine la El, ca nu cumva să-şi piardă inima şi să cadă de oboseală descurajându-se în sufletul lui, şi astfel să nu reuşească să fie învingător. Evrei 12:1-3.