TĂRIE ŞI PACE

„Domnul va da tărie poporului Său, Domnul va binecuvânta pe poporul Său cu pace.”

Psa. 29:11.

R 4817 W. T. 15 mai 1911 (pag. 150-151

Când privim în urmă la anii care au trecut de când am învăţat „să cunoaştem strigătul de bucurie” al adevăratei Evanghelii şi ne-am consacrat pe deplin Domnului, privim cu tristeţe imperfecţiunile chiar şi ale celor mai bune eforturi ale noastre; şi când privim înainte şi vedem dificultăţile care par să îngreuneze înaintarea, avem mare nevoie să ne întărim curajul care slăbeşte, cu promisiunile speciale ale harului divin pentru ajutor în orice timp de nevoie. Printre altele, avem asigurarea binecuvântată că „Domnul va da tărie poporului Său”; „Cheamă-Mă în ziua necazului şi Eu te voi scăpa, iar tu Mă vei preamări.” Psa. 50:15.

Ca soldaţi subordonaţi marelui nostru Căpitan, noi nu ne-am înscris într-o bătălie nesigură, decât dacă laşitatea sau necredincioşia noastră ar face-o aşa. Suntem pe deplin echipaţi cu întreaga armură a lui Dumnezeu, care ne va proteja larg împotriva săgeţilor arzătoare ale Adversarului, dacă doar o acceptăm şi o îmbrăcăm cu grijă. Avem cu noi prezenţa constantă a Căpitanului nostru, atâta vreme cât urmăm îndeaproape conducerea Sa. Deasupra larmei bătăliei poate fi auzită vocea Sa încurajatoare spunând: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a găsit plăcere să vă dea împărăţia”; „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” (Luca 12:32; Ioan 16:33). Dacă suntem slabi şi înclinaţi să fim fricoşi, trebuie numai să ne amintim promisiunea binecuvântată: „Domnul va da tărie poporului Său”; şi prin credincioşia noastră Îl vom preamări pe Dumnezeu, care ne va elibera de toţi duşmanii, atât văzuţi cât şi nevăzuţi.

Asemenea tuturor celorlalţi, poporul Domnului are nevoie de tărie şi răbdare, altfel ar putea să devină curând descurajaţi în conflictul cu lumea, carnea şi Adversarul. Ei au nevoie de tărie; au nevoie de încurajare. În textul pe care-l avem în analiză, cuvântul tărie înseamnă, în mare măsură, curaj. Domnul va da curaj popo­rului Său. El ne încurajează în diferite moduri; ne încurajează prin alţii, zidindu-ne unul pe altul în cea mai sfântă credinţă.

LAPTE PENTRU PRUNCI — HRANĂ TARE PENTRU CEI MAI DEZVOLTAŢI

Noi, cu toate acestea, privim la tăria individuală, înnăscută, şi la importanţa ei. „Fiţi tari şi inima să vi se încurajeze, toţi cei care nădăjduiţi în Domnul!” (Psa. 31:24). Suntem asiguraţi că vom fi întăriţi în „omul dinăuntru” prin Spiritul Domnului. Nimeni nu are acest fel special de tărie, cea a „omului dinăuntru”, decât cei care au devenit Noi Creaturi în Cristos, pentru care „cele vechi s-au dus; iată toate s-au făcut noi” (2 Cor. 5:17). La această clasă specială, concepută de Spirit, toate procedurile Domnului sunt intenţionate să dezvolte caracterul.

„Să doriţi din tot sufletul laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi” şi să deveniţi puternici (1 Petru 2:2). Acest lapte al Cuvântului, Domnul îl dă la început copiilor Lui, pentru ca noua natură să poată creşte prin el şi să ajungă în stare să digere hrana tare şi astfel să se dezvolte în asemănare de caracter cu Domnul nostru. El a prevăzut hrană pentru toţi cei care sunt ai Săi — lapte pentru prunci, hrană tare pentru cei mai dezvoltaţi (Evrei 5:12-14). Şi oricine vrea să fie tare în Domnul şi în puterea tăriei Lui (curajos) se va folosi de prevederea divină.

Credinţa noastră este însă baza atât a tăriei cât şi a păcii. Indiferent cât de violent ne-ar asalta furtunile vieţii, nu trebuie să ne lăsăm niciodată de ancora noastră şi să permitem să fim luaţi de vânt; ci să ne amintim întotdeauna că „Temelia tare a lui Dumnezeu stă neclintită”; că „Scut şi pavăză este adevărul Lui”; că suntem „deplin încredinţaţi că ce a făgăduit, El poate să şi împlinească”, în ciuda imperfecţiunilor şi slăbiciunilor noastre; că, acestea fiind acoperite, avem dreptatea atribuită a lui Cristos, Garantul şi Avocatul nostru; că „Tatăl Însuşi ne iubeşte” şi „El ştie din ce suntem întocmiţi: Îşi aduce aminte că suntem ţărână”, şi astfel are compasiune pentru fiii dragostei Sale şi este foarte compătimitor şi are o milă iubitoare (2 Tim. 2:19; Psa. 91:4; Rom. 4:21; Ioan 16:27; Psa. 103:14). Într-adevăr, „Ce ar putea să ne spună mai mult decât deja ne-a spus” pentru a ne asigura credinţa şi pentru a ne stabili şi întări inimile pentru îndurare răbdătoare în mijlocul încercărilor şi conflictelor de pe calea îngustă a sacrificiului?

Cu compasiune şi blândeţe abundentă, Domnul nostru, în ultima noapte a vieţii Sale pământeşti, le-a acordat ucenicilor Săi preaiubiţi binecuvântarea Sa de despărţire, moştenirea Sa de pace. A fost cea mai bogată moştenire pe care o avea de lăsat posterităţii, şi a fost de o valoare nepreţuită. A fost promisiunea acelei linişti a sufletului, acea odihnă şi linişte a minţii pe care El le-a posedat — pacea lui Dumnezeu. A fost aceeaşi pace de care Tatăl S-a bucurat întotdeauna, chiar în mijlocul întregii tulburări pe care a adus-o permisiunea răului; dar aceasta n-a provenit din aceeaşi sursă. Această pace este centrată în Iehova, deoarece El realizează în El Însuşi atotputernicia şi Înţelepciunea Infinită; în timp ce pacea lui Cristos a fost centrată, nu în El Însuşi, ci în Dumnezeu, prin credinţă în înţelepciunea, puterea şi harul Său. Tot aşa şi noi, dacă vrem să avem pacea lui Dumnezeu, pacea lui Cristos („pacea Mea”), aceasta trebuie să fie, ca a Lui, centrată în Dumnezeu, prin credinţă.

Pacea promisă nu este pacea lumii, care ţine puţin, care uneori este gustată pentru puţină vreme; ci „pacea Mea”. pacea lui Dumnezeu de care Însuşi Cristos S-a bucurat prin credinţă, care, „Măcar că era bogat, S-a făcut sărac” (2 Cor. 8:9); care a pierdut prieten după prieten şi în ultimul Lui ceas a fost părăsit de toţi cei puţini care au rămas — pacea care a rezistat prin pierdere, persecuţie, batjocură şi dispreţ, şi chiar în mijlocul agoniei crucii. Această pace este ceva ce nicio vicisitudine a vieţii nu o poate distruge şi pe care niciun duşman nu o poate smulge de la noi.

„NU VĂ MIRAŢI DACĂ LUMEA VĂ URĂŞTE”

„Cei răi n-au pace, zice Domnul” (Isaia 48:22). „Cei răi sunt ca marea înfuriată, ale cărei ape aruncă afară noroi şi mâl.” Inimile lor nu sunt în acord cu pacea şi dreptatea, ci sunt pline de egoism. Cei răi sunt egoişti şi hrăpăreţi; plini de mânie dacă nu pot să obţină întotdeauna ceea ce doresc; de răutate dacă văd pe cineva bucurându-se de ceva ce ei nu pot avea. Toate aceste lucruri indică o lipsă a păcii.

În măsura în care cineva din poporul Domnului are vreuna din aceste înclinaţii rele, acesta nu poate avea „pacea lui Dumnezeu care întrece orice înţelegere” — care întrece orice descriere. Aceasta este o odihnă a inimii prin credinţă. În această pace stă o mulţumire pentru toate calităţile minţii; în măsura în care mintea dezvoltă ambiţia de a plăcea Domnului, de a comunica altora cunoştinţa Adevărului şi ocazia binecuvântată a mântuirii, ea devine ambiţia noastră de a face bine în loc de rău. Astfel ambiţia, îndreptată pe o linie corectă, va urma pacea lui Dumnezeu, pe care nimeni nu o poate înţelege în afară de cei care o posedă, venind în minte şi în inimă.

Aceasta nu este o pace exterioară însă, pentru că poporul Domnului, individual şi colectiv, are în aşa mod experienţe foarte dureroase. Biserica a fost întotdeauna persecutată, după cum ne-a avertizat Isus: „Nu vă miraţi, fraţilor, dacă vă urăşte lumea”; „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea lumea vă urăşte”. 1 Ioan 3:13; Ioan 15:19.

„ÎN LUME VEŢI AVEA NECAZURI”

Pacea promisă nu este cea pe care lumea poate întotdeauna să o recunoască şi să o aprecieze, căci posesorul ei, asemenea Domnului, apostolilor şi profeţilor, poate să aibă o cale furtunoasă. Ei n-au avut pace exterioară. Au fost asaltaţi, hărţuiţi din toate părţile; au fost persecutaţi şi obligaţi să fugă dintr-un loc în altul; unii dintre sfinţii din vechime au fost ucişi cu pietre; alţii au fost tăiaţi în două cu ferăstrăul. Totuşi pacea lui Dumnezeu, abundând în inimile lor, i-a făcut în stare să îndure toate aceste încercări cu bucurie. Într-adevăr, suntem clar avertizaţi de faptul că aşa trebuie să fie cu toţi credincioşii până când toate scopurile lui Dumnezeu cu permisiunea răului vor fi împlinite, dar cu asigurarea că această pace va rămâne prin toate furtunile vieţii — „În lume veţi avea necazuri”, dar „în Mine aveţi pace”. Ioan 16:33.

Această promisiune, că Dumnezeu va da pace poporului Său, pare să se aplice numai la pacea inimii. Domnul nostru şi apostolii au posedat-o în aşa măsură încât s-au bucurat mult mai mult decât duşmanii lor. În timp ce Pavel şi Sila erau în închisoare, ei cântau laudă lui Dumnezeu în loc de a ocărî guvernele şi de a ameninţa cu ceea ce li se va face; în loc să se bată cu capul de gratii şi să spună: „Lui Dumnezeu nu-i pasă de noi; vom merge la treburile noastre de acum încolo”. Aşa este şi cu noi. În măsura în care vom vedea chestiunile din punctul de vedere divin şi vom aprecia făgăduinţele scumpe şi le vom lăsa să ne inspire inimile, ne vom bucura în acele făgăduinţe şi inimile noastre vor fi binecuvântate. Chiar dacă avem încercări şi dificultăţi pe care nu suntem în stare să le facem faţă, dacă acestea produc în noi roadele şi harurile Spiritului, ne putem bucura şi putem aduce mulţumiri pentru aceste dovezi ale iubirii lui Dumnezeu.

„PACEA MEA V-O DAU VOUĂ”

Vedem că pacea lui Dumnezeu este compatibilă cu tulburarea mare, cu tristeţea şi cu durerea de diferite feluri; căci nu este dependentă de circumstanţele exterioare, ci de un echilibru potrivit al minţii şi de starea unei inimi perfecte. De astfel de pace — pacea lui Dumnezeu — S-a bucurat Domnul nostru Isus în mijlocul întregii dezordini şi confuzii a vieţii Sale pământeşti bogate în evenimente. Şi aceasta ne duce la gândul moştenirii finale lăsate de Domnul nostru ucenicilor Săi, când era pe punctul de a părăsi lumea, aşa cum este exprimată prin cuvintele Sale: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea [într-o măsură limitată sau de o calitate perisabilă]. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte”. Ioan 14:27.

Promisiunea din textul nostru — „Domnul va binecuvânta pe poporul Său cu pace” — evident că aparţine acestui Veac, când toată creaţia geme şi suspină în durere (Rom. 8:22). Când Veacul Milenar va fi fost inaugurat, acolo vor predomina condiţii de pace şi astfel El va da pace tuturor oamenilor.

Să avem deci cuvântul de ordine, „LOIALITATE” faţă de Dumnezeu şi faţă de principiile dreptăţii; şi fiecare dintre noi să scrie în inima lui promisiunea îndurătoare — „Domnul va da tărie poporului Său.” Să fim cu credincioşie „poporul Său”, cu seriozitate să dorim şi cu credincioşie să folosim tăria promisă. „Cel care v-a chemat este credincios şi va face lucrul acesta”; „Credincios este Cel care a făcut făgăduinţa.” 1 Tes. 5:24; Evrei 10:23.

Astfel deci, dacă vă lipseşte tăria sau pacea promise, greşeala este a voastră, nu a lui Dumnezeu. Fie că nu aveţi interesele serviciului Său destul de aproape de inimă, fie că nu vă folosiţi de tăria pe care El o dă. „Domnul va da tărie poporului Său [servitorilor Lui încrezători, credincioşi, cei care folosesc spre lauda Lui talentele consacrate Învăţătorului lor, oricât de multe sau de puţine pot fi acele talente]; Domnul va binecuvânta pe poporul Său cu pace.”