ULTIMA BĂTĂLIE A ÎMPĂRATULUI SAUL

01993″> 2 Samuel 2-5

Necăjit, el a cerut ajutor vrăjitoarei din En-Dor — Înşelat de spiritele rele — Bătălia pierdută — Saul şi Ionatan ucişi — Cântecul Arcului, sau marşul funebru al lui Saul — David împărat al lui Iuda — Apoi al întregului Israel.

„Domnul este tăria mea şi scutul meu; în El mi se încrede inima şi sunt ajutat.” 01994″> Psalmul 28:7 .

R5673 W. T. 15 aprilie 1915 (pag. 124-125)

Studiul de astăzi acoperă o perioadă interesantă din istoria lui Israel şi din experienţele lui David, preaiubitul lui Dumnezeu. Persecutat şi hăituit de Saul, nici un loc nu era sigur pentru David. Filistenii, dorindu-l mai degrabă ca prieten decât ca duşman, au dat lui David şi celor care-l urmau cetatea Ţiclag. În timp ce locuia acolo, David a luptat împotriva amaleciţilor, şi niciodată împotriva israeliţilor. El nu putea lupta de bunăvoie împotriva poporului Domnului, totuşi se simţea liber să lupte împotriva celor despre care Domnul spusese că trebuia să fie nimiciţi pentru că răutatea lor ajunsese la culme, la limita permisiunii divine.

Între timp, sfârşitul domniei lui Saul se apropia. O nouă invazie a filistenilor a necesitat întreaga armată pe care el a putut-o aduna, şi atunci s-a simţit nesigur cu privire la rezultate. Deşi ca împărat, în armonie cu reglementarea divină, el poruncise tuturor vrăjitoarelor, vrăjitorilor şi tuturor celor care pretindeau că comunică cu morţii să părăsească ţara lui Israel, cu toate acestea, erau unii pe ici pe colo care rămăseseră. În situaţia lui extremă, văzând că Domnul nu-i răspundea, împăratul Saul a vizitat-o pe vrăjitoarea din En-Dor — despre care unii spun că ar fi fost mama lui Abner, primul general al împăratului.

Vrăjitoarea, după ce a fost asigurată că nu i se va întâmpla nimic rău, a intrat în legătură cu îngerii căzuţi, despre care ea presupunea, aşa cum presupun şi astăzi spiritiştii, că erau spiritele morţilor. Fără îndoială că ea a fost sinceră şi a gândit că Samuel a fost cel chemat. Dar Biblia ne asigură că „morţii nu ştiu nimic”. Samuel dormea alături de părinţii lui, aşteptând dimineaţa învierii, şi nu putea da sfaturi, nu putea şti nimic despre lucrurile care se întâmplau.

Spiritele rele, totuşi, atât în timpul acela cât şi acum, prin medii, personificau morţii, şi, folosindu-şi cunoştinţa superioară, au răspuns în locul morţilor. După ce întrebările în acest caz au fost puse, răspunsul a fost că împăratul va pierde bătălia în ziua următoare, iar el şi fiii lui vor fi ucişi.

Nu ştim cum îngerii căzuţi ştiu atât de mult despre chestiunile rasei noastre, dar ştim că este neînţelept pentru oricine să aibă vreo legătură cu ei; pentru că Domnul a interzis aceasta. Unicul lor scop este să înşele pe oameni; şi după Sf. Pavel, prin vise şi descoperiri ei au adus în Biserică diferite doctrine ale demonilor (1 Timotei 4:1), care, fiind încorporate în crezurile noastre, ca musca în untdelemn, le-au făcut să se strice. Eclesiastul 10:1.

Ferice ar fi de oameni dacă ar înţelege ce învaţă Biblia atât de clar; şi anume, că morţii sunt morţi şi nu pot da nici o informaţie, de nici un fel, că ei nici nu se bucură, nici nu suferă, ci sunt pur şi simplu într-o stare de existenţăsuspendată, aşteptând Zorile Zilei mai bune în care Emanuel, Mesia, va aduce cunoştinţa slavei lui Dumnezeu tuturor ca rezultat al Jertfei Sale de Răscumpărare de pe Calvar. Învăţătura că morţii sunt mai vii decât atunci când erau vii este nu numai lipsită de sens, ci şi contrară Cuvântului lui Dumnezeu, şi a devenit fundamentul tuturor erorilor grave care au chinuit facultăţile de gândire ale creştinilor. Nimeni nu s-ar ruga pentru morţi, sau n-ar spune slujbe pentru ei ca să fie eliberaţi din purgatoriu, dacă ar şti că prietenii lor morţi pur şi simplu dorm până în dimineaţa învierii.

Dar, cel mai rău dintre toate, această teorie că morţii sunt vii a devenit temelia unor blasfemii grave la adresa lui Dumnezeu, în care se unesc mai mult sau mai puţin toate confesiunile, aşa cum este reprezentat prin crezurile lor. Aceste blasfemii constau în declaraţii cu privire la caracterul şi Planul lui Dumnezeu, care ar fi o ruşine pentru orice diavol, şi sunt departe de caracterul şi atributele Dumnezeului oricărui har, Părintelui tuturor îndurărilor, de la care vine orice dar bun şi desăvârşit. Iacov 1:17.

„CÂNTECUL ARCULUI”

Când a auzit David despre rezultatele bătăliei, şi-a exprimat simpatia pentru Saul şi pentru Ionatan într-o poezie frumoasă, care este remarcabilă pentru faptul că ea nu conţine nici măcar o sugestie despre felul în care l-a persecutat Saul sau a căutat să-i ia viaţa. Ea îl laudă pe Saul pentru binele pe care l-a făcut. Spune despre iubirea tandră a lui Ionatan, care o întrecea pe cea de femeie. Această odă este consemnată în 1 Samuel 1:17-27. Marşul Funebru al lui Saul este o încercare din partea muzicianului de a pune sentimentul Cântecului Arcului făcut de David pentru Ionatan şi pentru Saul pe muzica din zilele noastre; şi astfel a ajuns ca acesta să fie identificat cu serviciile funerare ale celor mari din ziua de astăzi.

((600))

În bătălie au fost ucişi fiii lui Saul, inclusiv Ionatan. Saul însuşi a fost rănit. Temându-se că dacă ar cădea viu în mâinile filistenilor l-ar tortura până la moarte, el a dorit ca purtătorul armelor să-l înjunghie, şi în cele din urmă s-a sinucis cu propria lui sabie.

Un amalecit tânăr, gândindu-se să intre în graţiile lui David şi ştiind ceva despre cum a fost el persecutat de Saul, i-a adus ştirea morţii lui Saul şi i-a dat coroana lui Saul şi brăţara care era pe braţul lui Saul, spunându-i că-l omorâse pe împăratul Saul la cererea acestuia — probabil, inventând această parte a povestirii pentru a-şi aduce sieşi onoare. În orice caz, David a primit lucrul acesta într-un mod cu totul diferit de ceea ce se aşteptase el, spunându-i: „Cum nu ţi-a fost frică să întinzi mâna să nimiceşti pe unsul Domnului?” David a poruncit atunci să fie omorât. Dar pe Saul şi pe Ionatan i-a jelit până seara.

David a aşteptat pe Domnul acei mulţi ani, cu totul încrezător că la urmă el va fi împăratul lui Israel, dar negrăbind evenimentul în nici un fel, stând doar pregătit pentru responsabilităţile şi puterea funcţiei în care îl va pune Domnul. Ce exemplu minunat avem în comportamentul lui David! Cât de mult pot învăţa creştinii despre aşteptarea răbdătoare a timpului Domnului în toate afacerile lor — nu numai aşteptarea Împărăţiei în timp ce se roagă, „Vie împărăţiaTa”, ci şi aşteptarea conducerii şi providenţelor Domnului în toate afacerile lor, conducându-le pe toate spre bine! Aceasta este una din greşelile prea frecvente făcute de creştini, că ei trec cu vederea providenţa şi supravegherea promisă a Domnului asupra intereselor lor, şi încearcă să acţioneze singuri, adesea spre propriul lor dezavantaj.

David a înţeles că venise probabil timpul ca el şi însoţitorii lui să se mute din ţara filistenilor, şi a întrebat pe Domnul prin preot şi prin efod. Răspunsul a fost că ar trebui să meargă în Iudeea. Apoi a pus întrebarea, în care oraş? iar răspunsul a fost, Hebron. Acolo s-au mutat David şi însoţitorii lui cu familiile lor; şi seminţia lui Iuda, propria lui seminţie, l-a recunoscut repede ca şi împărat al lor. Totuşi au trecut mai mult de şapte ani după aceasta, până când el a devenit împărat al întregului Israel. Între timp, unul dintre fiii împăratului Saul, Iş-Boşet, supravieţuise, şi Abner, căpetenia oştirii lui Saul, îl unsese ca împărat al Israelului. Împăratul David, al lui Iuda, nu a făcut nici o încercare de a obliga celelalte seminţii, ci a continuat să aştepte timpul cuvenit al Domnului.

Între timp însă, Abner adunase o armată împotriva servitorilor lui David, şi a urmat o luptă aprigă în care forţele lui David au fost biruitoare; ceilalţi au pierdut lupta. În cele din urmă Abner, mânios pe împăratul Iş-Boşet, i-a propus lui David ca el să devină vasalul lui şi să-l ajute să întoarcă inimile tuturor israeliţilor către el. Împăratul David a apreciat această propunere, considerând-o fără îndoială a fi voia Domnului şi în armonie cu făgăduinţa Domnului. Totuşi, chestiunea nu s-a realizat astfel; pentru că Ioab, nepotul lui David, căpetenia de război, l-a ucis pe Abner în mod necinstit. Din nou vedem purtarea lui David în contrast cu atitudinea obişnuită a timpului său. În loc să se bucure de moartea lui Abner, împăratul l-a jelit şi l-a acuzat pe nepotul său pentru cursul rău pe care-l urmase. El a fost destul de curajos, ca în prezenţa celui mai capabil dintre soldaţii săi să preamărească virtuţile lui Abner ca un mare soldat, zicând: „Un om mare a căzut astăzi în Israel”.

ÎMPĂRAT AL ÎNTREGULUI ISRAEL

Dar puţin timp după aceasta, alţii, înţelegând greşit pe împăratul David, l-au ucis pe împăratul Iş-Boşet şi au adus capul acestuia lui David ca o dovadă a morţii lui, aşteptându-se fără îndoială că vor fi răsplătiţi. Dimpotrivă, şi ei au fost condamnaţi. Ei îl omorâseră pe împărat. Au fost socotiţi vrednici de aceeaşi pedeapsă, şi au fost şi ei omorâţi. Astfel a văzut poporul exemplificate în comportamentul lui David principiile dreptăţii destul de neobişnuite pentru zilele lui, şi putem spune, şi acum neobişnuite. Toate aceste lucruri au servit ca poporul să-l îndrăgească pe împărat, care, au înţeles ei, nu era egoist, limitat, ci avea vederi largi şi era chiar generos faţă de împotrivitorii săi, duşmanii săi. El pare să fi avut o mare apreciere pentru dreptate şi de asemenea o generozitate a simpatiei pentru duşmanii lui.

Împăratul David avea treizeci şi şapte de ani când în final cele unsprezece seminţii au trimis o delegaţie pentru a sta de vorbă cu el, indicându-i că le-ar plăcea să-l aibă ca împărat peste tot Israelul. Aceasta a fost la şapte ani şi jumătate după moartea împăratului Saul, şi probabil cam la şaptesprezece ani după ce David fusese uns prima dată de Samuel. Credinţa şi răbdarea marchează fiecare pas al acelor ani, şi ne arată caracterul împăratului David cum n-am fi putut să-l cunoaştem altfel. Grandoarea lui a fost arătată mai cu seamă în faptul că a dat dovadă de devotare lui Dumnezeu şi supunere la voinţa divină.

Acceptarea lui ca împărat al tuturor seminţiilor lui Israel a marcat punerea uleiului sfânt al ungerii a treia oară pe capul lui.

Între timp împăratul David ajunsese tot mai tare în cucerirea duşmanilor lui — duşmanii Domnului — cei despre care Dumnezeu spusese că trebuiau nimiciţi. Le amintim cititorilor noştri din nou că Domnul a spus că nelegiuirea amoriţilor ajunsese la culme, şi astfel a indicat că era voia Lui ca aceştia să fie nimiciţi de pe pământ. Că erau nimiciţi în luptă sau prin ciumă sau foamete, nu avea importanţă pentru ei, din moment ce sentinţa divină la moarte trebuia dusă la îndeplinire.

Totuşi, toată vremea cât Dumnezeu a permis boala, războiul, foametea, ciuma, moartea să domnească în lume, El pregătea răscumpărarea omului, mântuirea omului prin marele Răscumpărător. Împărăţia lui Mesia trebuie în curând să preia controlul pământului, să facă să înceteze domnia Păcatului şi a Morţii, să cauzeze legarea lui Satan şi să facă lumina soarelui Adevărului divin să inunde pământul. Atunci toţi ochii orbi vor fi deschişi şi toate urechile surde vor fi deschise, ca să cunoască, să înţeleagă pe adevăratul Dumnezeu, adevăratul Lui Mesaj.

((601))

Între timp, cei care au murit de sabia lui Israel nu vor şti nimic de trecerea timpului. Ei se vor trezi în Împărăţia Milenară, când toţi care dorm în pulberea pământului se vor trezi. Ei vor fi atunci sub condiţiile cele mai favorabile pe care le-am putea cere pentru ei — eliberaţi de cătuşele ignoranţei şi superstiţiei, cu Împărăţia lui Mesia gata să-i ajute să iasă din slăbiciunile şi degradarea lor, întorcându-se la perfecţiunea umană pierdută în Eden, răscumpărată la Calvar.