Vol. 2 Ianuarie-Februarie 1995 Nr.2

UN COMPLOT CARE A EŞUAT

Fapte 23:14-24

Mânia omului dejucată — Sf. Pavel înaintea Sinedriului — Marele preot mustrat — Sf. Pavel ca un general — Sinedriul are păreri împărţite — Neînţelegerea printre membrii Sinedriului — Apostolul dus înapoi la castel — Încurajat de o viziune — Conspiraţia împotriva lui — Informaţia dată colonelului Lisias cu privire la complot — Sf. Pavel trimis în Cezareea pentru siguranţă

„Ei vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui, căci Eu sunt cu tine, ca să te scap” — Ieremia 1:19.

W. T. 1 Sept. 1916 (pag. 266-268)

Dimineaţa după revoltă şi după salvarea Sf. Pavel de către soldaţii romani, colonelul Lisias în nedumerire a chemat împreună Sinedriul evreiesc pentru a exa-mina cazul apostolului, deoarece acum recunoştea că problema de dispută era una religioasă şi că datoria lui era numai să păstreze pacea. În acest fel Sf. Pavel i s-a oferit o altă posibilitate de a face mărturie pentru adevăr în faţa evreilor, în faţa celui mai învăţat corp de oameni ai lor, în faţa celei mai influente Curţi de Şaptezeci a lor. Poate că pe timpul acesta apostolul a început să-şi dea seama că experienţele sale grele îi dădeau posibilităţi superioare ca şi vestitor al Evangheliei.

Privind înapoi cu ochiul credinţei, putem observa că acest lucru întotdeauna este aşa; că, tocmai ca la început, Domnul îşi supraveghează propria lucrare. Dar noi putem avea şi putem folosi ochiul credinţei numai în măsura în care ştim ce constituie lucrarea Domnului. Noi trebuie să vedem că programul divin nu este să încercăm a converti lumea în prezent, ci să lăsăm lucrarea aceea pentru viitor, pentru a fi realizată de Împărăţia Milenară a lui Cristos. Noi trebuie să vedem că în timpul vârstei prezente lucrarea Lui este numai aceea de selectare sau de alegere a Bisericii pentru a-I fi mireasă-consoartă în Împărăţia Sa — asociaţi ai Săi în marea lucrare care atunci va fi realizată pentru întreaga lume.

Când Sf. Pavel şi-a dat seama de posibilitatea ce i s-a acordat, de a se adresa conducătorilor naţiunii sale, el a încercat s-o folosească înţelept. De aici şi seriozitatea înfăţişării sale. „S-a uitat ţintă” la audienţă şi a început să le amintească despre credincioşia sa ca evreu. Fusese întotdeauna un cetăţean model, niciodată ilegal. S-a adresat consiliului cu „fraţi”, punându-se astfel la egalitate cu ei, atât în privinţa zelului religios, cât şi a învăţăturii generale. De fapt, în general se presupune că pe timpul omorârii cu pietre a Sf. Ştefan, Saul din Tars, după aceea Sf. Pavel, era un membru al Sinedriului.

„Nu vorbiţi rău de nimeni”

Luarea de cuvânt pe care Sf. Pavel plănuise s-o facă a fost întreruptă de marele preot, care a poruncit celor ce stăteau lângă apostol să-l lovească peste gură. Acesta era un semn special de înjosire şi un protest împotriva cuvintelor rostite. Nu este incorect a presupune că marele preot şi-a simţit propriul mers în viaţă în mod special condamnat de cuvintele Sf. Pavel, deoarece, aşa cum a declarat Învăţătorul, „întunericul urăşte lumina.” Iosephus îl acuză pe Anania de a fi fost un şperţar de speţă josnică, dar atât de şiret, încât publicul în general îl aprecia. Întrerupt brusc din vorbire, apostolul a strigat: „Te va bate Dumnezeu, perete văruit”. Profeţia s-a adeverit. Înainte de a se sfârşi doi ani, Anania a fost destituit. Înainte de a se sfârşi şase ani, a avut o moarte groaznică, propriul fiu fiind asociat cu asasinii care l-au scos pe Anania din ascunzătoarea dintr-un canal de scurgere şi l-au ucis.

Termenul „perete văruit” se aplica la mormintele obişnuite care erau acoperite cu o lespede de piatră având pe ea inscripţia. Acestea erau frecvent văruite, aşa încât să se discearnă uşor, pentru ca nu cumva vreun trecător să calce peste ele şi, conform ceremonialului evreiesc, să le pângărească (Numeri 19:11-16). Piatra curată, de un alb sclipitor, era frumoasă, dar dedesubt era stricăciune. Puterea acestui simbol, reprezentând ipocrizia, este evidentă.

Unii din cei ce stăteu alături, auzind pe apostol l-au întrebat: „Insulţi pe marele preot al lui Dumnezeu?” Sf. Pavel a răspuns: „N-am ştiut, fraţilor, că este marele preot, căci este scris: Pe mai marele poporului tău să nu-l vorbeşti de rău” (Exodul 22:28). A se reaminti că apostolul niciodată nu şi-a recăpătat vederea pe deplin, după ce a fost orbit în drumul spre Damasc (Fapte 9:8-9). Domnul a refuzat să-l uşureze de „ţepuşul lui în carne” (2 Corinteni 12:7-10), vederea lui imperfectă, dar l-a asigurat că în compensaţie va avea cu atât mai mult din harul divin. Apostolul a acceptat cu bucurie acest răspuns la rugăciunea sa. Prin urmare este posibil să nu-l fi discernut pe marele preot, sau să nu fi ştiut că Anania voia să-l înjosească.

O practică obişnuită dar periculoasă

Unii pretind că Anania uzurpase funcţia sa şi, prin urmare, se poate ca vorbele apostolului să fi însemnat că el nu recunoştea prezenţa adevăratului mare preot. Vederea din urmă este sugerată de faptul că Sf. Pavel nu şi-a cerut scuze pentru cuvintele sale, ci a arătat numai că el recunoştea pe deplin Legea divină, că nu trebuie vorbiţi de rău conducătorii.

Aceasta este astăzi o regulă bună pentru fiecare. Tendinţa de a vorbi rău despre demnitari, de a-i minimaliza, de a-i caricaturiza este un păcat răspândit, care face mai mult pentru a submina un guvern bun, decât par să-şi dea seama cei care se amuză. Fără îndoială că există timpuri şi moduri de a protesta împotriva lucrurilor şi metodelor ((94)) cu care nu suntem cu totul de acord. Dar poporul lui Dumnezeu trebuie să stea în mod proeminent pentru lege şi ordine, cu maximum de dreptate la care se poate ajunge, aşteptând dreptatea absolută când Regele regilor îşi va lua Tronul Milenar. Între timp, porunca Lui pentru noi este „să fim supuşi autorităţilor care sunt” şi să „urmărim pacea cu toţi oamenii”, pe cât este posibil — Romani 13:1; Evrei 12:14.

Remarcăm în treacăt că unii sunt dispuşi chiar să vorbescă în glumă despre Domnul şi despre Scripturi. Aceasta este o practică periculoasă. „RESPECTUL de Domnul este începutul înţelepciunii”; şi acesta trebuie să continue în noi, iar cu trecerea anilor trebuie să crească, dacă vrem să ne facem chemarea şi alegerea sigură, pentru lucrurile glorioase pe care le are Dumnezeu în păstrare pentru cei care-L iubesc şi-L venerează — Iov 28:28; Psalm 111:10.

Tactul prompt al Sf. Pavel

Acest incident a întrerupt în începuturile ei prezentarea Evangheliei la care el spera. Sf. Pavel şi-a dat seama că astfel era prejudecata împotriva lui, încât nici o vorbire de-a lui nu putea să-i afecteze pe ascultători, deoarece erau dominaţi de marele preot, a cărui lipsă de dreptate se manifestase atât de devreme. Asemenea unui general care, găsindu-şi atacul frontal nefolositor, îşi roteşte forţele şi printr-o mişcare din flanc îşi captureză vrăjmaşul, tot aşa a capturat Sf. Pavel simpatia unei întregi jumătăţi din ascultătorii săi. În acelaşi timp el şi-a asigurat ocazia de a arăta că doctrina pe care o propovăduia era rezultatul logic al credinţei marii secte a fariseilor.

Apostolul a făcut acest lucru strigând: „Fraţilor, eu sunt fariseu, fiu de farisei; sunt judecat din cauza nădejdii în învierea morţilor”. Această declaraţie era strict adevărată. Cuvântul fariseu înseamnă o persoană care declară sfinţire deplină pentru Dumnezeu. Sf. Pavel niciodată nu încetase de a-şi menţine această atitudine. Experienţa sa pe drumul spre Damasc îi schimbase felul conduitei, dar nu şi atitudinea inimii, care de la început a fost loială faţă de Dumnezeu — „într-un cuget curat”.

Sf. Pavel ştia bine că Sinedriul era cam egal împărţit între ultra ortodocşi, farisei care declarau sfinţenie, şi saduchei agnostici, hipercritici, care numărau printre ei pe mulţi dintre evreii cei mai proeminenţi, inclusiv pe preoţi. Efectul strigătului său a fost instantaneu. Fariseii i-au luat partea, ca unuia care în unele privinţe credea ca şi ei, deşi ei nu-i puteau sprijini toate învăţăturile. Fiind între necredincioşii saduchei şi rătăciţii farisei, membrii Sinedriului cu promptitudine au îmbrăţişat cauza celor din urmă.

A urmat o tulburare, unii căutând să ia viaţa apostolului, iar alţii străduindu-se să-l apere. Soldaţii lui Cezar au trebuit să intervină din nou între partidele războinice ale poporului lui Dumnezeu. Ce scenă tristă! Ce vrednic de milă este ca aceia care au avut mult avantaj în toate felurile, aşa cum au avut evreii sub pregătirea divină, atât de trist să neglijeze lecţiile Legii divine cu privire la dreptatea şi drepturile unuia faţă de altul, ca să nu mai menţionăm instrucţiunea divină „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (Levitic 19:18). Ce vrednic de milă este că acest lucru este uneori adevărat şi despre creştinii stăpâniţi de o apreciere încă mai înaltă a normelor divine, care sunt sub angajamente prin legământ de a-şi pune viaţa pentru fraţi, care sunt sfătuiţi că de fapt nu pot câştiga premiul pe care îl caută, dacă nu ajung la punctul iubirii de vrăjmaşi!

Este adevărat, loviturile de pumn nu sunt astăzi atât de populare printre oamenii civilizaţi. Dar nu se poate oare realiza chiar mai mare cruzime prin intermediul limbii decât al mâinii? Nu este oare adevărat că şi printre aceia care s-au numit cu numele lui Cristos şi care şi-au luat pentru sine un anangajament de consacrare de a face voia Lui, mulţi se muşcă şi se devorează unul pe altul sub influenţa spiritului adversarului — mânia, răutatea, ura, invidia, cearta? Văzând aceste lucruri, nu vom învăţa noi oare o lecţie valoroasă, una care să ne permită mai bine să slăvim pe Tatăl nostru din ceruri?

O conspiraţie expusă şi zădărnicită

Înapoi spre castel, în siguranţă, apostolul s-a întrebat fără îndoială în ce fel fusese slăvit Domnul prin această ultimă experienţă. Adesea este astfel cu noi înşine. Dar acolo unde nu putem urmări providenţa Domnului şi nu putem vedea rezultatul, avem cu atât mai bună posibilitate de a cultiva credinţa care „se poate încrede în El, ori ce ar veni”.

Între timp, colonelul Lisias evident a aflat că prizonierul său nu era deloc un om obişnuit, deoarece unul care putea rămâne calm, atent, umilit, demn şi stăpân pe sine, în timp ce oponenţii lui erau contrar tuturor acestora, pentru o minte fără prejudecăţi dovedea că probabil el avea dreptate în controversă. Schimbarea atitudinii ofiţerului roman faţă de Sf. Pavel s-a manifestat în tratarea amabilă a nepotului apostolului, care adusese vorbă unchiului său că o bandă de patruzeci de oameni complotau să-i ia viaţa.

Aceşti conspiratori, patruzeci de religioşi declaraţi, neglijenţi faţă de Legea divină „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, se legaseră unii faţă de alţii printr-un jurământ că nu vor mânca nici nu vor dormi până nu vor omorî pe Sf. Pavel, un om care nu le făcuse nici un rău, ci, dimpotrivă, care doar se străduise cât putuse de înţelept să le facă bine. La insistenţa mamei lui, care era sora apostolului, băiatul căpătase acces în castel şi explicase complotul unchiului său, care l-a trimis la comandant. Acesta din urmă a luat pe băiat de-o parte, i-a ascultat povestea şi i-a dat drumul, spunându-i să ţină chestiunea în secret.

Înţelegând că era în conflict cu cel puţin jumătate din evreimea influentă, comandantul a tras concluzia că pentru el cea mai înţeleaptă cale de urmat era să-şi pună prizonierul sub protecţia lui Felix, guvernatorul roman din Cezareea. În consecinţă, chiar în acea noapte, la ora nouă, două sute de infanterişti, două sute de suliţaşi şi şaptezeci de călăreţi au luat pe apostol spre alte locuri, unde ca ambasador în lanţuri va avea noi posibilităţi de a reprezenta pe marele său Învăţător.

((95))

Acest studiu ne arată că Dumnezeu preferă să folosească mijloace naturale mai curând decât supranaturale, şi că toţi copiii Săi ar trebui să fie atenţi pentru a-I servi cauza în orice moment. Scopurile lui Dumnezeu vor fi îndeplinite. Dar fericit este acela socotit vrednic de privilegiul vreunui serviciu pentru Domnul sau pentru cel mai mic dintre fraţii Săi. Să fim deci continuu atenţi, într-o atitudine de minte plină de interes, doritoare de a cunoaşte gândul Domnului în fiecare chestiune. Cât despre apostol, fără îndoială că a învăţat o lecţie pe care noi am putea s-o luăm cu folos în considerare, şi anume: în timp ce avem deplină încredere în voinţa divină, pentru noi este să apărăm rezonabil şi potrivit, atât viaţa şi interesele noastre, cât şi pe acelea ale altora.