UN TâNĂR ÎMPĂRAT EVLAVIOS

2 Cron. 34:1-13

„Adu-ţi aminte de Creatorul tău în zilele tinereţii tale.” Ecles. 12:1

R 4837 W. T. 15 iunie 1911 (pag. 186-187)

Împăratul Manase, din ultima noastră lecţie, a avut un fiu rău, Amon, care a domnit numai doi ani şi a fost asasinat de către curtenii săi în palatul său. Fiul său, Iosia, figura centrală a studiului de astăzi, a ajuns împărat în al optulea an al vieţii sale. Înainte de a avea şaisprezece ani, el începuse să-L caute şi să dorească să-L servească pe Atotputernicul Dumnezeu. La douăzeci de ani, convingerile sale religioase erau atât de adânci şi de fixate, iar autoritatea sa de împărat era atât de fermă în mâna sa, încât a îndrăznit să înceapă lucrarea de reformă. Idolii şi templele şi desişurile sacre pentru închinare idolatră au fost distruse. Valea Hinom, cum a fost deja sugerat, a fost poluată şi făcută un loc unde se aruncau gunoaiele din Ierusalim.

Templul Domnului a fost reparat şi curăţat de toate elementele idolatre, şi au fost restabilite închinarea şi lauda Atotputernicului. Mai mult, împăratul şi-a extins înfluenţa pentru distrugerea idolatriei în ceea ce era odată teritoriul celor două seminţii, la nord de împărăţia sa.

Greşeala de a Presupune că Mai Întâi Trebuie Trăită o Viaţă Dezordonată

Ce forţă are textul acesta, „Adu-ţi aminte de Creatorul tău în zilele tinereţii tale!” Ce mare greşeală fac unii părinţii să presupună că mai întâi copiii lor trebuie să trăiască „nebuniile tinereţii” înainte de a fi pregătiţi să aprecieze dreptatea şi să devină servitorii ei! Această idee se reflectă asupra minţii celor tineri, bărbaţi şi femei; arareori caută ei să trăiască o viaţă după un standard mai înalt decât cel aşteptat de la ei de către părinţi sau de către cei care se îngrijesc de ei. Am cunoscut mame evlavioase care fără să vrea pun capcane pentru picioarele copiilor, introducându-i în căile lumii în care ele însele n-ar umbla. Sentimentul exprimat de aceste mame era: „Nu trebuie să pun asupra acestor copii greutatea crucii, nici să aştept de la ei să fie sfinţi; dacă vreodată vor deveni sfinţi ai lui Dumnezeu cu adevărat consacraţi, vor cunoaşte atunci încercările «căii înguste» şi vor avea o mulţime”,

Vai! Astfel de mame creştine nu înţeleg cum se cuvine situaţia. Ele nu-şi dau seama că în prezent nu există nicio fericire în lume decât pe „calea îngustă”. „Calea largă” a mulţumirii de sine, a mândriei, a poftei, a păcatului, a egoismului, este de fapt o frumoasă imagine îndepărtată, dar imaginea este un miraj — nu se poate ajunge la ea niciodată — este o amăgire. Milioanele celor care aglomerează calea largă a egoismului, a mândriei etc., sunt aplecaţi spre plăcere, căutând-o cu toată puterea; dar câţi din toate milioanele de pe acea cale au găsit plăcere? Noi susţinem că ei sunt numai căutători de plăcere, nu găsitori de plăcere; susţinem că singura plăcere adevărată şi bucurie substanţială din lume se găsesc numai pe calea îngustă a jertfirii de sine — în urmele marelui Învăţător — în luarea crucii pentru a-L urma — în darea vieţii aşa cum El Şi-a dat-o pe a Lui — în a „suferi cu El pentru a împărăţi cu El” — în a fi „morţi cu El pentru a şi trăi împreună cu El”.

Dintre cei care intră pe calea largă puţini se întorc la calea îngustă. Părinţii, prietenii, creştinii le-au dat informaţia greşită, că acea cale largă este de plăcere şi fericire. Când află că este invers, în mod natural gândesc despre calea îngustă că trebuie să fie mult mai puţin fericitoare, mult mai puţin de dorit.

O Anumită Simplitate şi Onestitate în Mintea Fiecărui Copil

Plângerea unora dintre cei puţini care găsesc calea îngustă după ce au umblat pe calea largă este: „O, de ce n-am găsit mai devreme calea Domnului, calea Adevărului, a bucuriei, a păcii şi a fericirii?”

În pofida degradării cu care toţi s-au născut, o simplitate şi o onestitate par să existe în mintea fiecărui copil. Acesta este principiul care trebuie folosit de învăţători şi de ajutoare în general, dacă un copil este condus pe calea dreaptă, pe care va ajunge foarte repede în relaţie şi armonie cu Creatorul său; şi nu va fi necesar întotdeauna un educator. Uneoeri, sub providenţa lui Dumnezeu, mesajul de sus ajunge la inimă şi o atrage, întâmpinând relativ puţină rezistenţă. Deşertăciunea vieţii va fi înţeleasă, nevoia de înţelepciune de Sus va fi recunoscută, şi poate prin servitor, poate prin instrucţiune părintească, poate prin sfaturile unui prieten, poate printr-un pliant sau o carte, inimii tinere i se arată calea înţelepciunii şi i se indică spre Domnul şi spre calea îngustă.

Trebuie să ne amintim că voinţa este conducătorul adevărat al destinului nostru, sub providenţa divină, şi că este atotimportant ca voinţa să ne fie corect îndrumată şi stabilită. Mulţi se află pe calea largă a păcatului şi a egoismului — departe de Dumnezeu acum — care au în alcătuirea lor multe caracteristici bune ce nu sunt în armonie cu poziţia şi cu mersul în viaţă. Dar fără voinţă, care să conducă, să îndrumeze, ei merg în jos. În mod asemănător, sunt unii pe calea îngustă care au multe neajunsuri fizice, morale şi mintale ereditare, care-i trag continuu spre calea largă, dar care sunt ţinuţi pe calea îngustă de către Domnul, nu prin voinţa cărnii, ci prin puterea unei voinţe înnoite. Cât de importante sunt, deci, îndrumarea şi fixarea potrivită a voinţei noastre în tinereţe! De cât mai mare binecuvântare ne putem bucura în viaţa de acum şi cu cât mai potrivită pregătire putem avea astfel pentru viaţa viitoare!

Împăratul Iosia, din studiul de astăzi, este un exemplu al căii potrivite pe care să o aleagă fiecare persoană tânără. Întâi de toate, inima trebuie dată Domnului în zilele tinereţii, înainte de a veni zilele rele şi experienţele rele, înainte ca persoana să fi învăţat atât de mult rău încât tot restul vieţii să nu fie de ajuns să-l înlăture. Atunci, ca Iosia, când timpul ne va aduce ocazii de serviciu pentru dreptate, să fim cu toată inima în susţinerea a ceea ce este drept şi în împotrivirea la ceea ce este greşit, şi în toate să vestim laudele Dumnezeului nostru, cu deviza, Dumnezeu mai întâi.