UNSUL — MESIA — CRISTOS

R 5391a W. T. 1 februarie 1914 (pag. 35-40)

Învăţătura Legii, în tip şi mărturie, este în sensul că Dumnezeu a intenţionat să ridice un mare Preot care va fi şi Împărat; şi că acest Împărat preoţesc şi Preot împărătesc va anula păcatele poporului şi va fi învestit cu putere ca să domnească, şi cu autoritate ca Mijlocitor pentru a-i ajuta să se întoarcă la Dumnezeu. Spre surpriza poporului tipic, Israel, în loc să-şi asume funcţia unită de Preot şi Împărat, El a murit! Luca 24:20, 21.

Apoi a venit timpul ca Spiritul sfânt să-i descopere Bisericii ceea ce înainte fusese o taină; căci atunci când Dumnezeu vorbise prin profeţi despre Mesia ca Împărat pe Tronul Său, El declarase ceea ce va fi tainic pentru oameni — nu va fi uşor înţeles. Dumnezeu a ţinut intenţionat Planul Său în taină până va veni timpul potrivit pentru a-l descoperi. Taina a fost — „Hristos în voi, nădejdea slavei”. Coloseni 1:26, 27.

Cu alte cuvinte, Domnul nostru Isus este în primul rând Unsul şi potrivit mărturiei scripturale este mult înălţat. Dar nu El a fost sfârşitul aranjamentului divin în privinţa Unsului. Tatăl ceresc a avut ca scop să fie nu numai Isus singur, ci El să fie Capul Unsului, iar Biserica Trupul (Efes. 1:22, 23; 5:29-32; Colos. 1:24). Aceasta a fost Taina. Marele Mesia urma să binecuvânteze lumea ca Profetul, Preotul şi Împăratul antitipic. Dumnezeu L-a numit pe Isus drept Cap şi a ales pe unii evlavioşi ca să fie membri ai Corpului Său. Până când acest Corp al lui Cristos nu este complet, binecuvântarea promisă lui Avraam nu poate veni. Gal. 3:16,29.

Termenii în care unii pot veni ca membri în Corpul lui Cristos — pot fi membri ai Preotului şi Împăratului uns — sunt ca aceştia să meargă în urmele Lui. Dacă dorim acest privilegiu, trebuie să ne aducem trupurile jertfe vii, aşa cum Şi l-a adus El. În plus, trebuie să-L avem pe El ca Avocat, pentru a putea completa ce lipseşte suferinţelor lui Cristos. Astfel, spune apostolul, am fost chemaţi să suferim cu Cristos, ca să putem şi domni cu el. Col. 1:24; 2 Tim. 2:12.

Numai când această lucrare va fi completă poate fi o Restabilire pentru lume. Binecuvântarea lumii nu poate începe până când acest mare Preot-Împărat este complet şi introdus în funcţie. Atunci, ca Mijlocitor al Noului Legământ, El va aduce binecuvântările promise omenirii în general. Toate Scripturile par să dea această idee, şi numai aceasta. În nici un alt mod nu putem explica de ce lucrarea Restabilirii (Fapt. 3:19-21) n-a putut începe imediat, după promisiunea lui Dumnezeu de a trimite un Răscumpărător şi după venirea şi moartea Răscumpărătorului, „Cel drept pentru cei nedrepţi”. De-a lungul acestui Veac a fost lucrarea alegerii Bisericii. Timpurile Restabilirii sunt în viitorul imediat, când Domnul, la a Doua Sa Venire, va fi primit pe membrii Săi la Sine pe planul gloriei.

Scripturile declară că Domnul nostru Isus a fost sfânt, nevinovat, nepătat şi despărţit de păcătoşi. Ca atare El n-a avut nevoie pentru Sine de nici o jertfă pentru păcat. Totuşi Scripturile spun că El a avut nevoie întâi să jertfească pentru Sine, apoi pentru popor (Evr. 7:26, 27). Aici vedem Biserica arătată clar ca parte din El Însuşi — diferită de lume în general.

Toată lucrarea Bisericii în prezent este să-şi sacrifice viaţa umană. După cum Isus va fi Împăratul Slavei, tot aşa noi vom fi împăraţi-subordonaţi; după cum El va fi marele Preot, tot aşa noi vom fi preoţi subordonaţi. Paralela se găseşte de-a lungul întregii Scripturi. Dacă am pierde înţelegerea acestui lucru, am fi practic în acelaşi întuneric în care am fost înainte de a ((1074)) primi Adevărul. Taina este că noi trebuie să fim asociaţi în suferinţele lui Cristos acum, şi în slava Sa în viitor. Oricine nu a găsit încă această cheie, nu a găsit Planul lui Dumnezeu în simplitatea şi frumuseţea lui.

Dumnezeu a orânduit ca împăraţii lui Israel să fie unşi, iar Marele Preot al lui Israel să fie în mod special uns. Trebuie să ne amintim că există un Împărat anitipic şi un Preot antitipic — Cristos, marele Profet, Preot şi Împărat — care va aduce binecuvântare familiei umane în ansamblu. Înţelegem că în tip a existat o preoţime subordonată, şi apostolul arată că exista o preoţime subordonată antitipică asociată cu Isus şi cu lucrarea Lui.

Cuvântul uns este traducerea cuvântului ebraic Mesia şi echivalentul lui în greacă este Cristos. Aşadar, gândurile noastre se îndreaptă pe bună dreptate spre Cristos ca Unsul lui Dumnezeu. El va face marea lucrare stabilită de Tatăl. Privim în urmă şi vedem când a primit El ungerea. Nu a primit-o când era în curţile cereşti, nici când a devenit fiinţă umană. Nu era încă Unsul, deşi era în deplină armonie cu Spiritul sfânt al lui Dumnezeu.

Dar la vârsta de 30 de ani a avut o anumită experienţă. Atunci S-a consacrat să facă voia şi lucrarea Tatălui. Atunci a primit ungerea specială. Aceasta L-a făcut să fie în sens incipient Împăratul şi Preotul uns al lui Dumnezeu. Dar nu era încă pregătit să-Şi ia marea putere şi să domnească; dar dacă Se dovedea credincios în îndeplinirea legământului Său, va deveni la timpul cuvenit în sensul cel mai deplin marele Uns al lui Dumnezeu, va domni peste pământ o mie de ani şi după aceea va avea în continuare mari onoruri şi privilegii. Putem vedea toate acestea foarte clar înfăţişate în privinţa Răscumpărătorului nostru.

Taina lui Cristos

La cine deci se referă apostolul în Ioan 2:27 prin cuvântul voi? Tatăl ceresc a avut ca scop, cum s-a spus mai înainte, ca acest Uns să fie constituit din mai mulţi, nu numai din Domnul nostru Isus. Scopul Lui a fost ca Domnul Isus să fie Capul unei companii unse, care să constituie Corpul Său. Şi lucrul acesta este implicat în tip prin preoţimea subordonată care primea o măsură din uleiul ungerii. Aceştia au prefigurat adevărata preoţime care urma: „Voi însă sunteţi … o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor … ca să vestiţi virtuţile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”. 1 Pet. 2:9.

Şi studiind mai departe, găsim că aceasta este Taina menţionată în Scripturi: şi anume, că marele Mesia, de atâta timp promis în Scripturi, va fi compus din multe persoane, şi aceste multe persoane, cu excepţia Capului, să fie adunate dintre copiii mâniei, din omenirea decăzută, şi să fie îndreptăţite prin meritul Capului lor — meritul jertfei Sale umane.

Toţi, prin urmare, care s-au alăturat Domnului sunt socotiţi ca membre ale acelui singur Corp, „Adunarea Dumnezeului celui viu”, „Biserica celor întâi-născuţi”, ale căror nume sunt „scrise în cer” (1 Tim. 3:15; Evr. 12:23). Privind în urmă la instituirea bisericii, vedem că n-a putut fi instituită până când Isus S-a prezentat ca jertfă, pentru ca meritul jertfei Sale să poată fi atribuit tuturor celor care vor deveni membri ai Corpului Său, celor care vor face aceeaşi consacrare la moarte cum a făcut El şi care vor merge apoi în urmele Sale.

Chiar în acel timp erau unii din această clasă în aşteptare. Ei fuseseră ucenicii lui Isus, ascultând cuvintele Sale. Ei I-au crezut mărturia că dacă îşi vor lua crucea şi Îl vor urma, se vor împărtăşi de gloria Lui. Sub influenţa acestei făgăduinţe, ei au devenit urmaşii Lui. Dar n-au putut primi ungerea până când El a făcut satisfacţie pentru păcatele lor. De aceea Domnul nostru le-a spus să aştepte în Ierusalim până când va veni această binecuvântare peste ei. Scripturile ne spun că ungerea a venit peste ei la Cincizecime. A venit de la Tatăl prin Cristos, după înălţarea Sa. Într-adevăr, sf. Pavel ne spune că toate binecuvântările vin de la Tatăl, care este Fântâna binecuvântărilor; şi toate vin prin Fiul, care este Canalul. 1 Cor. 8:6.

Ce anume este ungerea, este greu să înţelegem sau să explicăm. Numai în măsura în care o înţelegem o putem clarifica altora. Domnul S-a străduit să ne-o clarifice cât se poate de mult prin folosirea diferiţilor termeni şi ilustraţii. El o numeşte concepere, în sensul că începe o viaţă nouă. În momentul în care primim această concepere, începe natura spirituală în noi. Şi oricine o primeşte nu o poate reţine decât dacă creşte şi spiritul Domnului se desăvârşeşte în El.

Diferitele caracteristici ale spiritului sfânt

Despre Spirit se vorbeşte în Scripturi din diferite puncte de vedere — evident cu scopul de a ne da o concepţie despre el şi în ideea că este o chestiune greu de înţeles. Este numit Spiritul Adevărului. Nimeni nu poate avea Spiritul sfânt şi să fie în ignoranţă despre Dumnezeu; şi creşterea lui în lucrurile spirituale va fi în măsura creşterii în cunoştinţă. Dacă nu creşte în cunoştinţă, nu poate creşte în Spirit; de aceea acest Spirit este numit Spiritul Adevărului.

Este numit şi spiritul minţii sănătoase; fiindcă toate judecăţile noastre sunt imperfecte şi umane, şi prin urmare în mod firesc sunt contrare în unele privinţe minţii Domnului. Şi influenţa transformatoare care ne dă o privire nouă asupra lucrurilor şi ne face în stare să vedem lucrurile din punctul de vedere al lui Dumnezeu este influenţa Spiritului sfânt; de aceea, este numit spiritul sau dispoziţia unei minţi sănătoase.

Este numit spiritul iubirii, căci numai în măsura în care cultivăm această caracteristică a asemănării lui Dumnezeu putem primi acest spirit. Oricine nu are spiritul iubirii nu poate avea Spirit sfânt. Iubirea este necesară înainte de a putea primi acest Spirit. Dumnezeu este ((1075)) Iubire. Şi astfel toţi cei care vreau să fie ai Lui trebuie să aibă această dispoziţie — trebuie să fie în simpatie, în armonie cu El.

Este numit şi spiritul ascultării, în sensul că cei care posedă acest Spirit doresc să facă voia lui Dumnezeu. Este o ungere în sensul că este calitatea prin care Dumnezeu ne recunoaşte drept copii ai Săi şi ca moştenitori ai făgăduinţelor Sale, şi care trebuie să se considere ambasadorii Săi. El îi recunoaşte numai pe aceia care sunt astfel numiţi de Spiritul sfânt. Aceştia vor împlini funcţia de împăraţi şi preoţi.

Aceste diferite definiţii şi descrieri ale puterii şi influenţei Spiritului ne ajută să înţelegem mai bine chestiunea. În sens larg, termenul Spirit sfânt înseamnă orice influenţă sau putere sau dispoziţie sfântă care emană de la Dumnezeu. Expresia conţine ideea de spirit al Adevărului şi spirit al dreptăţii, fiindcă tot ce este adevărat şi drept este prin aranjament şi ordine divină. Acesta este deci Spiritul sfânt sau influenţa sfântă sau puterea sfântă care lucrează în orice mod în care vrea Dumnezeu. Poate fi prin Cuvântul Adevărului dat prin literatură, sau poate fi arătat prin influenţa vieţii şi exemplul unora din poporul lui Dumnezeu — dar în oricare mod ar lucra, întotdeauna lucrează spre bine.

Darurile faţă de roadele Spiritului

Deoarece chestiunea era atât de greu de înţeles, mai întâi Domnul a dat Bisericii timpurii semne speciale care au fost numite daruri. Unii au primit darul limbilor, alţii darul de a face minuni, iar alţii darul special de vindecare. Apoi au fost şi alte daruri pe care le-a dat Domnul, cum ar fi apostolia etc. Dar aceste diferite daruri au fost numai manifestări ale Spiritului sfânt atunci. Darurile n-au fost Spiritul sfânt, ci manifestări ale Spiritului sfânt. După ce şi-au îndeplinit lucrarea în Biserica timpurie, aceste daruri au trecut. Aceasta nu înseamnă că Spiritul sfânt a încetat să fie puterea de concepere printre poporul Domnului; dar dacă n-ar fi fost asemenea manifestări ale puterii lui Dumnezeu la început, noi n-am putea înţelege atât de bine faptele. Înainte de Cincizecime, Isus le-a dat spiritul Său ucenicilor şi i-a făcut în stare să facă minuni. Luca 10:17-20.

Tuturor copiilor Domnului le este dată o măsură de Spirit care să le folosească, pe care să o folosească. Şi astfel vedem că atunci când darurile Spiritului sfânt au trecut, roadele Spiritului au rămas, ca să fie manifestate şi dezvoltate. „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, stăpânire de sine” (Gal. 5:22, 23); şi o persoană după ce primeşte Spiritul sfânt va începe să dea dovadă de această roadă a Spiritului. Dacă o persoană nu dă dovadă de această roadă, sunt toate motivele de îndoială că a fost concepută de Spirit.

Dacă o persoană are unele din aceste calităţi, trebuie să ne amintim că unii sunt în mod natural foarte blânzi, smeriţi. De aceea, să nu gândim că este o dovadă a posesiunii Spiritului sfânt dacă cineva are ceva smerenie şi blândeţe. Acesta ar putea avea aceste calităţi în mod natural. Dar ar trebui să ne aşteptăm ca atunci când primeşte o cunoştinţă de Adevăr, în loc să fie încrezut şi îngâmfat, acesta să fie cu atât mai blând şi smerit. Ori de câte ori vedem un spirit lăudăros, îngâmfat, încrezut, neiubitor, neplăcut etc., am avea motive să gândim că n-a fost primit Spiritul sfânt, sau că n-a făcut dezvoltarea cuvenită în inimă.

Aceasta este o chestiune în privinţa căreia Domnul nu ne permite să judecăm pe alţii, dar El aşteaptă să ne judecăm pe noi înşine. Oricine are acest Spirit sfânt să-l dezvolte. Cei care au fost concepuţi de Spiritul sfânt veniseră înainte în atitudinea potrivită a inimii pentru a-l primi, şi Domnul este binevoitor să înceapă acolo lucrarea care nouă ne este atât de greu să o înţelegem. Acest Spirit al lui Dumnezeu aduce odihnă, pace, bucurie, fiindcă ne-am supus lui Dumnezeu. Şi această pace şi bucurie trebuie să crească tot mai mult pe măsură ce suntem umpluţi cu Spirit sfânt.

Piedici în calea plinătăţii Spiritului

Biblia ne spune că Domnul Isus a avut Spiritul fără măsură. Dar noi, în starea noastră imperfectă, nu suntem în stare să primim Spirit sfânt în aceeaşi măsură. Dacă inimile noastre sunt golite în întregime, atunci ele pot fi umplute mai mult. Dar dacă în minte şi în inimă sunt erori de doctrină, acestea ne vor împiedica să primim plinătatea Spiritului sfânt. Treptat, Noua Creatură va scoate afară mintea pământească şi se va debarasa de erorile de doctrină etc., care au fost piedici. Şi pe măsură ce ne scăpăm de acestea, vom fi făcuţi părtaşi ai Spiritului sfânt în măsură îmbelşugată.

Spiritul sfânt pe care-l primim de la El este asigurarea că aparţinem Domnului. Şi atâta timp cât acest Spirit rămâne în noi, el este o mărturie şi o garanţie că încă suntem ai Domnului. Ambele clase, Turma Mică şi Mulţimea Mare, primesc ungerea de la Domnul, conceperea Spiritului sfânt. Apostolul spune că „suntem chemaţi la o singură nădejde a chemării noastre” (Efes. 4:4). Toţi am primit această ungere a Spiritului, altfel n-am putea aparţine deloc Corpului lui Cristos. Mai departe este o chestiune de dezvoltare.

Cei care continuă să se dezvolte în Spiritul Domnului vor obţine un loc pe Tron cu Isus. Dar vor fi unii care nu vor fi socotiţi vrednici să domnească împreună cu El; totuşi ei au primit de la Domnul această ungere, această concepere. Aceştia nu vor fi din Corpul lui Cristos, fiindcă n-au progresat din cauza lipsei de zel în îndeplinirea legământului lor.

În tipul marelui preot, uleiul de ungere curgea în jos peste veşminte. În antitip, ungerea Domnului nostru Isus a curs în jos peste tot Corpul de la Cincizecime, dându-ne această ((1076)) relaţie specială cu Tatăl ceresc. Ungerea care vine peste poporul Domnului trebuie să afecteze mai devreme sau mai târziu conduita lor exterioară prin manifestări de mai mare blândeţe, răbdare, amabilitate frăţească, afecţiune şi generozitatea cuvântului şi faptei. Toate acestea sunt ilustrate prin uleiul ungerii folosit pentru împăraţii şi preoţii lui Israel, care a simbolizat Spiritul de la care avem o ungere, o lubrifiere.

Dar această netezire şi înmuiere a caracterului nu trebuie să fie aşteptată să aibă loc brusc, cum a fost cazul cu schimbarea din mintea noastră; dimpotrivă, ea va veni treptat. Totuşi, voinţa reînnoită trebuie să preia controlul corpului pământesc şi să-i dea spiritul şi dispoziţia pe cât este posibil, şi să înceapă lucrarea imediat. Dacă spiritul sau dispoziţia iubirii de Dumnezeu locuieşte într-o persoană cu bogăţie, acest lucru se va vedea curând într-o anumită măsură. Să fim constant veghetori să creştem în spiritul iubirii şi ascultării, şi să lăsăm Spiritul lui Cristos să locuiască din belşug în noi şi să prisosească.

Consacrare şi concepere

Nimeni nu poate fi membru al Noii Creaţii înainte de a fi uns sau conceput de Spirit sfânt. Scripturile arată că este necesară o lucrare dublă, una care se aplică la carne, iar cealaltă la Noua Creatură. Ceea ce este sacrificat nu este Noua Creatură, iar ceea ce este uns nu este vechea creatură. Repetăm: Noua Creatură este unsă şi vechea creatură este sacrificată.

Ungerea şi conceperea de Spirit sfânt sunt practic acelaşi lucru şi urmează repede după îndreptăţire. Ca oameni îndreptăţiţi suntem botezaţi în moarte şi ca membri ai Noii Creaţii suntem constituiţi ca membri ai ecclesiei, sau corpul lui Cristos. Acceptarea noastră de către Tatăl este baza conceperii noastre de Spirit sfânt, a ungerii noastre.

În timp ce aceşti doi termeni, concepere şi ungere, sunt folosiţi ca să reprezinte ceea ce pentru noi este practic acelaşi lucru, ele sunt două ilustraţii diferite. Ideea de concepere se referă la starea noii vieţi, starea noii naturi. Ideea de ungere aparţine de funcţie. Dumnezeu cheamă un popor ca să devină comoştenitori cu Cristos în Împărăţie. Ungerea este recunoaşterea divină a lor ca împăraţi şi preoţi. În ceea ce ne priveşte pe noi, chestiunea este reprezentată prin ambele expresii.

Cuvântul Cristos înseamnă uns. Dumnezeu a declarat că va avea un Împărat şi Mare Preot uns ca să fie Agentul Lui în binecuvântarea lumii. El a declarat că acel mare Împărat este în primul rând Domnul Isus Cristos. El de asemenea declară că Unsul în loc să fie format numai din Domnul Isus, buna Sa plăcere este ca şi alţii să fie adăugaţi la El. Şi adăugarea acestor membri este completarea acestui Uns.

Intrarea noastră în Corp este intrarea noastră sub ungere. O persoană este membru al Unsului în momentul când este concepută. Când ne gândim la concepere şi la ungere, doar privim chestiunea din două unghiuri diferite. Noi cei de astăzi nu am fost unşi acum o mie opt sute de ani, deşi atunci a venit ungerea asupra Bisericii. Funcţia unsă poate fi pierdută, fără ca viaţa concepută de spirit să fie pierdută, ca în cazul Mulţimii Mari.

Dar în momentul în care suntem introduşi individual în acel Corp, intrăm sub ungere. „Ungerea pe care aţi primit-o de la El rămâne în voi.” Partea noastră în ea este tot atât de personală cum este şi conceperea. Să repetăm declaraţia: Conceperea noastră este individuală — botezul nostru sau ungerea este colectivă, dar ambele sunt chestiuni personale.

Aceeaşi ungere pentru Isus şi pentru Biserică

Ungerea care a venit peste Biserică la Cincizecime şi care a curs peste toţi membrii evrei care au fost adăugaţi după aceea, a fost aceeaşi ungere pe care a primit-o Isus la Iordan, aceeaşi ungere care a fost turnată mai târziu asupra neamurilor, cum s-a arătat întâi în cazul lui Corneliu şi a prietenilor săi, când „Spiritul sfânt s-a coborât peste toţi cei ce ascultau Cuvântul” din gura sf. Petru. Este aceeaşi ungere care a venit de-a lungul Veacului peste toţi membrii Corpului — o singură ungere.

Dar deşi este aceeşi ungere sau botez, totuşi Corneliu n-a avut parte de ungere sau botez la Cincizecime, după cum nici ucenicii n-a avut parte de ungere la Iordan, căci aceasta n-a devenit o chestiune personală pentru nici un membru până când a fost conceput individual şi astfel a fost introdus în Corp. După înţelegerea noastră, aceeaşi idee se aplică la ambele aceste aspecte, ilustrând diferitele părţi ale acestui proces.

La început Iehova Dumnezeu a ştiut şi a preorânduit ca o sută patruzeci şi patru de mii să constituie Unsul, al cărui Cap este Isus. Şi El a făcut aranjamentul ca toţi cei concepuţi de Spirit să intre prin aceasta în Corp şi să fie socotiţi ca membri ai acestuia. Ca atare, numele acestora sunt scrise în Cartea Vieţii Mielului. Dar El a făcut şi aranjamentul ca, dacă vreunii dintre ei nu ar respecta condiţiile legământului lor, aceştia ar înceta să fie membri ai acelei clase a Corpului. Şi această clasă în glorie va fi compusă din cei o sută patruzeci şi patru de mii, deşi multe alte mii au fost asociaţi cu ei în tot Veacul Evanghelic, dar nu toţi şi-au menţinut starea.

„Celui care va birui îi voi da să stea cu mine pe scaunul Meu de domnie” (Apoc. 3:21). Marele rezultat al acestei chestiuni, fixitatea acestei chestiuni, este în viitor. Toţi cei care vin la Domnul, vin prin consacrare, şi acum sunt socotiţi ca membri ai acestei clase unse. Şi ungerea va rămâne în ei atâta vreme cât continuă în această stare de ascultare.

Relaţie dublă cu Cristos

Expresia concepere de spirit deci, este folosită în Scripturi ca să descrie acea experienţă personală ((1077)) prin care Dumnezeu acceptă persoana ca Nouă Creatură şi începe noua natură. După aceea această natură nouă prosperă, se dezvoltă şi dacă este credincioasă se va naşte din Spirit. Termenii concepere şi naştere sunt folosiţi simbolic pentru a reprezenta începerea şi completarea Noii Creaturi.

Botezul sau ungerea Spiritului, desigur, este legat de acelaşi Spirit sfânt şi într-o anumită măsură de aceleaşi experienţe ca şi conceperea, dar dintr-un unghi diferit. Botezul Spiritului sfânt nu este un lucru care vine individual, ci colectiv. Botezul Spiritului sfânt a venit asupra Bisericii la Cincizecime şi n-a fost repetat zi de zi, şi nici altcândva, decât în cazul lui Corneliu, primul convertit dintre neamuri, şi „rudele şi prietenii apropiaţi” pe care i-a chemat în casa lui să audă cuvintele de pe buzele apostolului Petru. Atunci a fost acordat un botez asemănător cu cel de la Cincizecime — „Duhul sfânt s-a coborât peste toţi cei ce ascultau cuvântul” (Fapte 10:24, 44), indicând că neamurile urmau şi ele să aibă ocazia să devină membri ai Unsului.

Cuvântul botez înseamnă scufundare. Sf. Pavel arată că toţi suntem botezaţi sau scufundaţi sau unşi de acelaşi Spirit într-un singur corp. Ungerea sau botezul Spiritului a venit întâi pentru Domnul nostru Isus, a trecut apoi la Biserică la Cincizecime, şi de atunci a fost întotdeauna ca ungere cu Biserica. Toţi care venim la Dumnezeu prin Cristos, mărturisindune păcatele şi cerând iertare prin meritul Său, şi care ne predăm să fim morţi cu El prin botez în moartea Lui, suntem scufundaţi ca membri în Corpul Lui, venind astfel sub ungere.

Rezultatul acestei acţiuni este îndoit: întâi de toate, devenim membri ai Cristosului în carne, iar El ne acceptă şi ne tratează ca atare. Întâi suntem botezaţi sau scufundaţi în moarte — moartea Lui, Botezul Lui. Apoi ilustraţia se schimbă şi suntem ridicaţi din acest botez în moarte ca Noi Creaturi. După aceea carnea noastră este socotită ca a Lui. Astfel relaţia noastră cu Cristos este îndoită: una aparţine de carne, cealaltă de spirit.

Mulţi nu au observat această dublă relaţie cu Cristos — ca Noi Creaturi şi de asemenea în carne. Forţa acesteia ne este prezentată în cuvintele lui Cristos glorificat către Saul din Tars: „Saul, Saul, pentru ce MĂ prigoneşti? … Sunt Isus pe care-L prigoneşti” (Fapt. 9:4, 5). Astfel Domnul nostru a declarat că persecutarea Bisericii în carne a însemnat persecutarea Lui. Ceea ce suferă Biserica face parte din suferinţele lui Cristos. Suferinţele lui Cristos nu vor fi împlinite până când ultimul membru al Corpului Său îşi va fi sfârşit cursul.

Decizia Domnului este încă în viitor

Locul nostru ca membri în Corpul spiritual al lui Cristos este de asemenea dublu. Întâi avem în prezent un loc ca membri de probă — deşi noi suntem acceptaţi de Dumnezeu ca şi când acesta ar fi complet. Astfel momentul acceptării consacrării noastre este momentul când primim Spiritul sfânt. Noi suntem consacraţi cu Cristos până la moarte — suntem înviaţi cu El ca Noi Creaturi, părtaşi cu El în învierea Lui. Dar acest număr, concepuţi de Spirit sfânt şi asociaţi cu Cristos ca membri în Corpul spiritual, conţine trei clase: (1) Turma Mică, cei care vor fi Corpul lui Cristos dincolo de perdea, cei „mai mult decât biruitori”; (2) Marea Mulţime, cei care nu vor fi din cea mai înaltă clasă, ci vor fi însoţitoarele clasei Miresei (Ps. 45:14); (3) unii care vor fi respinşi şi vor merge în Moartea a Doua.

Nu ne aparţine nouă acum să judecăm pe cineva. Nu ne aparţine nouă să spunem că acesta sau acela aparţine Turmei Mici sau Mulţimii Mari. Potrivit instrucţiunilor scripturale, ştim că Domnul nu va face publică decizia Sa în această chestiune până la sfârşitul acestui Veac. Atunci El va lua decizia în privinţa celor care vor primi natura mai înaltă şi a celor care vor primi natura subordonată.

Totuşi „suntem chemaţi la o singură nădejde a chemării noastre” (Efes. 4:4) şi ţine de fiecare dintre noi să ne întărim chemarea şi alegerea. Încercările noastre, dificultăţile noastre, slăbiciunile noastre sunt atât de diferite încât numai Domnul poate şti sau determina care sunt vrednici. Apostolul declară că el nu se judecă nici pe sine, darămite pe alţii. Este unul care judecă, Însuşi Cristos.

Două clase de întâi-născuţi

Biserica Întâilor-născuţi, adică toţi care vor ajunge la perfecţiunea vieţii, viaţă veşnică, grupa celor Întâi-născuţi, în comparaţie cu lumea sunt un număr mic. Imaginea omenirii dată de Domnul nostru în Predica de pe munte a prezentat lumea în general mergând în jos pe calea lată spre nimicire. Apoi El a descris o cale îngustă care duce la viaţă, o cale pe care a dechiso şi a făcut-o posibilă El Însuşi. El ne spune că dintre cei care găsesc această cale îngustă numai relativ puţini, vor intra şi vor merge pe ea.

În altă scriptură ni se spune că toţi cei care merg pe calea lată vor fi aduşi în cele din urmă la cunoştinţa Adevărului, şi prin Împărăţia lui Mesia vor fi luminaţi şi binecuvântaţi cu ocazia de a veni în armonie cu Dumnezeu; şi că atunci va fi o Cale mare pentru întoarcerea lor la perfecţiune umană. Găsim deci trei căi. În Veacul de acum însă, există numai o cale care duce la viaţă.

Examinând ce spun Scripturile despre cei care vor câştiga viaţă veşnică drept rezultat al vieţii de acum, găsim că numai Biserica Întâilor-născuţi primeşte această binecuvântare. Viaţa pe care o va primi lumea va fi obţinută treptat în timpul miei de ani, când se vor ridica pas cu pas tot mai sus la perfecţiune. Dar pentru viaţa care este oferită acum trebuie stăruinţă sub condiţii adverse. Noi o vom primi prin (1) concepere şi (2) prin învierea la perfecţiune. Această înviere o vom primi la încheierea acestui Veac Evanghelic.

((1078))

Scripturile ne arată că dintre cele două clase care vor obţine această mare binecuvântare, o clasă vor ieşi biruitori şi vor primi viaţă spirituală, dar nu cea mai înaltă. Cealaltă clasă vor ieşi „mai mult decât biruitori” şi vor ajunge la înviere pe planul cel mai înalt. Aceştia vor fi de natură divină. Noi ne străduim să avem loc în această clasă — să avem parte cu Cristos de Învierea principală. Cei care rămân în urmă şi sunt neglijenţi cu angajamentele lor de consacrare vor fi totuşi puşi în cele din urmă la probă. Lucrurile vor merge pe un făgaş aşa de îngust, încât vor fi obligaţi să hotărască dacă se vor dovedi loiali lui Dumnezeu sau nu. Cei care vor păcătui cu voia vor merge în Moartea a Doua. Cei care se vor strădui pentru viaţă veşnică vor fi aduşi la perfecţiune într-un timp de mare strâmtorare, chiar dacă vor pierde marele premiu de comoştenire cu Cristos.