Mana pe data de 2 Decembrie, R2823 – 1 Iunie 1901, pag. 182

Fapte. 22:6-16

,,Eu n-am fost neascultător faţă de vedenia cerească” – Fapte. 26:19.

În timp ce erau în aşteptarea binecuvântării de la Cinzecime, la Ierusalim, cei unsprezece apostoli au trecut cu vederea faptul că ei nu trebuiau să-şi înceapă lucrarea, nici să considere că ar avea înzestrarea potrivită de înţelepciune sau autoritate de sus pentru vreo careva parte din lucrare, până ce vor primi binecuvântarea promisă. Alegerea din partea lor a lui Matia, pentru a lua locul lui Iuda, ca cel de-al  doisprezecelea apostol, a fost, prin urmare, o greşeală; căci deşi au aruncat la sorţ, lăsând în mâna Domnului să aleagă, şi sorţul a căzut pe unul din cei doi pe care ei i-au hotărât, în aceasta ei făceau ceva dincolo de autoritatea lor. Domnul Şi-a avut alegerea Sa proprie, în legătură cu acela care să ia locul lui Iuda, şi acesta  deja urma o pregătire şi disciplinare specială ,,încă din pântecele mamei sale” – Gal. 1:15; Fapte. 9:15; Rom. 1:1; 11:13; 1 Cor. 1:1; 9:1.

Numele persoanei alese ca să fie cel de-al doisprezecelea apostol, a fost în limba Ebraică, Saul, şi în Greacă, Pavel. Sub îndrumarea divină, şi în vederea lucrării sale viitoare, totuşi fără a împiedica voinţa sa, Domnul a dirijat cu grijă, cele ce ţineau de locul de naştere, posibilităţile, educaţia, etc, ale acestuia pe care El L-a prevăzut să fie vasul Său ales să ducă mesajul Său la Neamuri. El a fost născut şi educat bine, moştenind preţiosul drept de cetăţenie Romană; făcea parte dintr-o instituţie intelectuală foarte religioasă, un Fariseu, fiu de Fariseu.

Pavel ca şi alţi compatrioţi de-ai săi, a fost zelos faţă de Lege, şi faţă de făgăduinţele făcute lui Israel. El n-a fost un om rău în nici un sens al cuvântului, ci, din contra, era moral, drept, religios, având zel religios care l-a condus Să-l persecute pe Christos şi urmaşii Săi ca eretici împotriva orânduirilor Mosaice. El însuşi ne spune că a persecutat pe Christos ,,cu o conştiinţă bună”, şi totuşi el cu sinceritate admite că cu privire la Creştini, cu cuvintele sale, el a blasfemiat numele sfânt, şi a fost un ucigaş de sfinţi şi un persecutor. În zelul său religios, el ne spune că, ,,era grozav de înfuriat” pe Creştini, şi că a ,,pus în temniţă bărbaţi  şi femei” – Fapte. 22:4; 26:11; 1 Tim. 1:13; Fil. 3:5, 6.

Domnul nostru, L-a favorizat în modul miraculos relatat în această lecţie, deoarece Pavel din Tars nu era un om rău, ci unul bun, lucrând în orbire şi înţelegere greşită, ,,un adevărat Israelit”, împotrivindu-se adevărului în ignoranţă. Cu adevărat, am putea presupune că Domnul a favorizat într-o oarecare măsură pe toţi ,,Israeliţii adevăraţi”, precum observărm, de exemplu, că a favorizat pe Natanael, care la început a fost sceptic cu privire la calitatea de a fi Mesia, a Domnului, dar care a fost asigurat cu o dovadă convingătoare datorită sincerităţii sale. În acelaşi fel, putem presupune că unii din cei convertiţi prin manifestările miraculoase din ziua Cinzecimii, şi la scurt timp după aceasta (numărându-se cu miile), ar fi putut fi dintre aceia care, doar cu câteva zile mai înainte, au gândit şi probabil că au şi vorbit despre Isus ca despre un impostor, şi despre ucenicii Săi ca despre nişte naivi creduli. Domnul a avut milă faţă de Natanael, şi L-a ajutat într-un fel, în timp ce pe alţii la Cinzecime, în alt fel, prin manifestarea spiritului; şi acum cu totul prin alt fel El a atras atenţia lui Saul, convingându-l repede că acesta făcea opusul la ceea pentru ce era intenţionat să facă.

Inima lui Pavel fiind într-o atitudine corectă – de loialitate faţă de Dumnezeu, de zel pentru Dumnezeu, el tebuia doar să fie îndreptat în direcţia corectă; şi vedem că imediat acelaşi zel şi fervoare a spiritului care odată a persecutat Biserica, a fost înrolată în folosul Bisericii; încât deodată ce a recunoscut caracterul Său adevărat, cu bucurie a renunţat la toate pentru a urma pe Christos. Aceste lucruri fiind adevărate, vedem că cei care se referă la ,,convertirea” Apostolului Pavel, şi care o compară cu convertirea unui răufăcător obişnuit, dovedesc că ei sunt victima unei înţelegeri serios greşite a faptelor. Dacă Saul din Tars ar fi un om rău, n-am putea presupune ca Domnul ar fi interesat în el în nici un  astfel de mod, la fel n-am putea presupune că careva din astfel de mijloace miraculoase ar fi folosite pentru a-i atrage atenţia la cursul rău al acţiunilor sale.

Timpul lui Dumnezeu de a avea de afacere cu lumea necredincioasă nu este în acest veac – acea lucrare este lăsată pentru veacul Milenar. El acum are de a face doar cu cei care sunt ,,Israeliţi cu adevărat”, sinceri în inimă; şi deci, pentru această clasă, şi doar pentru această clasă, este exercitată puterea Domnului, providenţa Sa, atragerea şi puterea de a convinge. Cu alte cuvinte, Dumnezeu niciodată nu Şi-a propus să schimbe voinţa omului, ci, acolo unde voinţa acestuia este dreaptă, dar ideile, concepţiile sale despre decenţă, sunt greşite, în astfel de caz, va fi în acord cu toate principiile dreptăţii pentru Domnul ca să favorizeze pe unii ca aceştia, şi să le deschidă ochii înţelegerii şi această regulă se păstrează destul de bine acum, precum declară Profetul: ,,Nimeni din cei răi nu va înţelege – dar cei înţelepţi vor înţelege” – cei cu adevărat înţelepţi. Dacă cineva dintre cei răi capătă o oarecare cunoştinţă despre adevăr, putem fi siguri că o va pierde, căci, precum din nou declară Scripturile: ,,Lumina este semănată pentru cel drept: adevărul pentru cel cu inima sinceră” (Ps. 97:11). Dumnezeu are provizii abundente pentru a le folosi în legătură cu alte clase în viitor, ,,la timpul potrivit” – aşa cum se va potrivi  cel mai bine fiecărui caz.

Lecţia noastră ni-l arată pe Saul, în drumul său spre Damasc, înarmat cu autoritate pentru arestarea urmaşilor Domnului, acompaniat de alţii care aparent au fost sub comanda sa ca un fel de forţă de poliţie. Toţi cei care cunosc ceva despre luciditatea şi strălucirea soarelui de amiază în Palestina, orbitor de strălucitor, vor observa forţa declaraţiei cu privire la marea lumină care pe neaşteptate a luminat asupra lui Saul din cer, cam pe la miezul zilei. Aceasta ar fi trebuit să fie o lumină nespus de aprinsă; dar se pare că ea l-a afectat doar pe Saul, şi nu pe cei care erau cu el, deşi ei au văzut-o şi au văzut la fel şi efectul acesteia asupra lui Saul, care a fost orbit de ea, căci a căzut la pământ. Dacă el era în mişcare, aceasta ar putea însemna, că el imediat s-a întins la pământ singur, ca unul despre care s-ar spune că s-a plecat înaintea unui împărat, dacă el era călare, aceasta ar putea însemna că el s-a dat jos de pe cal şi s-a proşternut jos însuşi; dar noi nu înclinăm spre gândul care este cel obişnuit, că el a căzut de pe cal ca leşin. Mai degrabă, în loc de a fi ameţit sau într-o stare de leşin, Saul pare că îşi stăpânea destul de bine simţurile, şi şi-a dat seama că era supus la un miracol. Vocea pe care a auzit-o a fost nu de aprobare, precum el s-ar fi aşteptat, deoarece se presupunea a fi în serviciul divin, ci de mustrare: ,,Saule, Saule, de ce mă persecuţi?”. Claritatea minţii lui Pavel a fost manifestată prin răspunsul său: ,,Cine eşti, Doamne?”. El deodată a recunoscut că cel care avea astfel de putere să-l oprească în călătoria sa, era ceva Domn, unul puternic, totuşi el a dorit să nu facă nici o greşeală, şi a dorit să ştie cine era acela care astfel l-a reproşat, ca să poată înţelege mai bine. Răspunsul a fost o surpriză pentru el, aproape un şoc: ,,Eu sunt Isus din Nazaret, pe care îl persecuţi”.

Răspunsul Domnului nostru ne arată cât de intim El este cu toţi cei care sunt cu adevărat ai Lui; cei care Îi ating pe sfinţii Lui, Îl ating pe EL, căci nu sunt ei oare, precum declară Apostolul: ,,membri în parte al corpului lui Christos?”. El este cu adevărat: ,,Capul Bisericii, care este corpul Său”, şi capul înălţat simte şi are grijă şi este interesat chiar şi de cel mai mic şi mai umil din cei pe care îi recunoaşte ca ai Săi cu adevărat. Dacă vom ţine minte acest fapt, ne va fi de mare ajutor în mijlocul încercărilor şi persecuţiilor – gândul că noi ,,completăm ce este în urma suferinţelor lui Christos”, că ,,cum a fost El, aşa suntem şi noi în această lume”, şi că în timp ce suntem în carne, Christos este în carne, şi că aceasta va continua până ce ultimii membri, chiar membrele picioare ale corpului, vor fi suferit şi intrat în glorie. Să ţinem minte aceasta, şi în mod special, dacă în orice timp vom fi ispitiţi să ne purtăm cu asprime sau să vorbim brutal sau să gândim făfă milă despre oricare din ,,fraţi”. Să ţinem seama de faptul, că precum noi, cu toate slăbiciunile şi imperfecţiunile nevoite, suntem membrele Domnului şi suntem expuşi interesului şi grijii Sale, la fel sunt şi toţi fraţii; şi în măsura în care facem, sau nu facem, unuia din cei mai mici din fraţii Săi, atunci noi facem sau nu facem Lui. Dacă acest gând al relaţiei intime între Cap şi membre ar putea fi mereu proaspăt în minţile noastre, cât de favorabilă ar fi influienţa, cât de des am valorifica ocazia, nu numai de a suferi ca corp a lui Christos, ci şi de a suferi împreună cu membrii tovarăşi, şi de a ajuta în ducerea poverilor lor. ,,Trebuie de asemenea să ne dăm vieţile pentru fraţi” – 1 Ioan. 3:16; Ev. 2:11; Col. 1:24.

Ni se spune de asemenea că şi însoţitorii lui Pavel au văzut lumina, dar n-au auzit vocea. În altă parte este declarat că au auzit vocea dar n-au văzut pe nimeni. Aceste declaraţii nu trebuiesc considerate ca contradictorii, ci ele pot fi înţelese ca fiind în armonie, aducându-ne aminte că expresia ,,auzind vocea” câteodată este folosită în două moduri. Putem spune unui prieten: ,,N-am auzit ce ai spus”. Şi din nou, vorbind despre acelaşi fapt, putem zice: ,,Am auzit o voce sau un sunet, dar n-am putut desluşi cuvintele”. Aceste două declaraţii ar putea părea contradictorii, dar de fapt ele sunt în armonie, şi la fel este şi cu aceste două relatări ale cuvintelor Apostolului. Vocea a fost auzită de toţi, dar însăşi mesajul doar de către Saul.

Pavel a fost un om foarte realist, şi de îndată ce a înţeles cine era acela care l-a oprit în cursul său greşit, el deodată a întrebat: ,,Doamne, ce vrei să fac?”. Aceasta a însemnat mult; aceasta a însemnat: acum sunt dornic să anulez ceea ce am făcut în mod greşit până acum; sunt dornic să fiu servul Tău; apelez la Tine pentru porunci; sunt gata să mă supun. ,,Uimit şi tremurând. el a întebat: ,,Doamne, ce vrei să fac?””. (Fapte. 9:6). Acest, limbaj şi atitudine a tuturor sufletelor sincere, înseamnă o deplină predare. Aceasta înseamnă: nu sunt mai sincer acum decât cu un moment în urmă, dar ochii mei ai înţelegerii, au fost deschişi, chiar dacă aceasta m-a costat pierderea vederii naturale. Permite-mi să-ţi demonstrez, Doamne, că crimele mele împotriva Ta n-au fost din inimă, ci doar o înţelegere greşită în cap; permite-mi să-mi sacrific viaţa în serviciul Tău.

La fel pare că este şi atitudinea poporului adevărat al Domnului în ziua de astăzi: cei care au fost orbiţi de ani de zile cu înţelegerea greşită a caracterului şi planului divin, şi care au blasfemiat numele sfânt a lui Dumnezeu în ignoranţă, în reprezentarea greşită a Lui şi a planului Său; şi care l-au persecutat pe Isus, opunându-i-se adevărului Său, şi acelora care îl sprijineau – aceştia, acum când ochii înţelegerii lor sunt deschişi, simt la fel ca şi Saul, că restul vieţii este prea puţin şi prea scurt pentru a exprima laudele Celui care ne-a chemat din întunerec la lumina Sa cea minunată; a aceluia care are milă de noi, şi care îndurător ne-a luminat în inimi ca să ne dea lumina cunoaşterii gloriei lui Dumnezeu, precum aceasta luminează pe faţa lui Isus Christos Domnul nostru (2 Cor. 4:4). Cei care nu-şi simt inimile arzând, şi care nu simt nici o dorinţă să se închine pe sine serviciului Domnului şi adevărului Său, aceştia nu au spiritul Apostolului, nu au spiritul care place cel mai mult Domnului şi care este cel mai preţuit printe cei care au mintea Domnului. Şi dacă în careva măsură avem acest spirit sau dispoziţie, să-l cultivăm deci, cugetând la ce lucruri mari a făcut Domnul pentru noi, şi de asemenea reflectând asupra faptului cât de puţin suntem în stare să facem în schimb ca să manifestăm aprecierea pe care o simţim şi pe care trebuie s-o simţim.

Răspunsul Domnului, trimiţându-l la Damasc, şi informându-l că ,,acolo ţi se va spune ce trebuie să faci”, arată că Pavel era deja în mintea şi planul divin încă dinainte. Domnul a ştiut că el este onest, şi că el este unul care, atunci când adevărul îi va lumina inima, nu va fi neascultător faţă de viziunea cerească, ci, va fi prompt să-şi consacreze viaţa sa, totul său, în serviciul Domnului şi a fraţilor. Cu adevărat: ,,Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui”. Acelaşi gând ne este adus în faţă în răspunsul Domnului faţă de Anania, când ultimului i-a fost frică să meargă la Saul. Domnul a spus: ,,Du-te, căci el este un vas pe care Mi L-am ales, ca să ducă numele Meu înaintea Neamurilor şi împăraţilor, şi copiilor lui Israel; căci Eu am să-i arăt ce lucruri mari va avea de suferit pentru cauza numelui Meu”. Un astfel de limbaj, nu poate fi folosit de Domnul în legătură cu cineva a cărui inimă nu fusese încă cu totul consacrată voinţei şi serviciului divin, care cu toate acestea a fost folosită în mod greşit din ignoranţă. Astfel şi astăzi, putem avea mai multă speranţă cu privire la unii care sunt deschişi în opoziţia şi vrăjmăşia lor faţă de adevăr şi servitorii acestuia, decât cu privire la alţii care sunt prietenii foarte reci şi indiferenţi ai acestuia. Cei dintâi pot fi cu adevărat consacraţi, dar orbiţi, şi dacă este aşa, va veni timpul cuvenit al Domnului pentru ca ochii lor mintali să fie deschişi, şi atunci putem fi siguri, că aceştia vor fi printre cei mai credincioşi urmaşi.

Minunata lumină care a strălucit asupra ochilor săi i-au distrus vederea. ,,Saul s-a sculat de pe pământ şi când ochii săi au fost deschişi el nu vedea nimic, şi era dus de alţii de mână şi l-au dus la Damasc, şi el a stat trei zile fără să vadă, nici să bea nici să mănânce”. Putem fi siguri, totuşi, că în timpul celor trei zile el a  a cugetat mult, dorind să înţeleagă, atât cât este posibil, lecţiile acestor minunate experienţe. El ne spune că şi-a dat seama că experienţa sa nu era altceva decât că l-a văzut pe Isus. Nu trebuie să presupunem că el a văzut corpul spiritual al Domnului nostru, în gloria Sa minunată, deoarece trebuie să ne amintim declaraţia Scripturală că Domnul nostru acum, este imaginea clară a persoanei Tatălui; şi ne amintim de asemenea, că nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu şi să trăiască; căci El locuieşte într-o lumină de care nu se poate apropia nici un om. Şi din moment ce Domnul nostru este imagina Sa clară şi asemenea Lui, acelaşi lucru acum trebuie să fie adevărat şi în ceea ce-L priveşte şi pe El. Saul n-a fost decât un om, şi prin urmare, n-ar fi putut vedea ceea ce nu poate vedea nici un om şi să trăiască. Atunci, ce a văzut el? Răspundem, că el a văzut o reprezentare a gloriei lui Isus. Deoarece el nu putea vedea deplinătatea acestei glorii şi să trăiască, i-a fost permis să vadă doar o parte din aceasta, şi acea parte i-a distrus vederea. Aceasta ne demonstrează adeveritatea declaraţiei că gloria divină, dacă va fi descoperită omului, va produce moartea. Cu toate acestea, o astfel de apariţie a gloriei Domnului faţă de Pavel, l-a făcut cu adevărat un martor al învierii lui Isus, precum au fost şi ceilalţi unsprezece apostoli, căci nici ei nu L-au văzut pe Isus, în realitate, în persoana Sa glorioasă; ei L-au văzut aşa cum a apărut în corpuri de carne, care erau luate chiar pentru scopul de a apărea înaintea lor şi de a-i instrui, Pavel L-a văzut parţial, să zicem aşa, el a văzut ceva din lumina prezenţei Sale glorioase, suficient să-i dea o absolută asigurare că Isus nu mai era, aşa precum el presupunea, Nazarineanul mort, ci cel înviat, glorificat, Domnul ceresc, un spirit dătător de viaţă.

Să observăm cum Domnul a ales un om cucernic  printre discipolii Săi, când a trimis un mesaj lui Pavel, relatarea fiind că Anania era cunoscut printe Iudei ca om bun; la fel ar trebui să ne aşteptăm întotdeauna ca aceia pe care Domnul i-ar alege ca mesagerii Săi speciali să fie oameni buni, cucernici, evlavioşi, nu uşuratici, nu lumeşti, nu imorali. Şi chiar dacă am găsi pe cineva afirmând că sunt slujitori ai adevărului, având un caracter imoral, am avea bune motive să ne îndoim de ei; sau să presupunem că dacă Domnul i-a folosit vreodată, El nu-i va mai folosi în continuare pe atare, care s-au depărtat de căile dreptăţii. Cu toate acestea, trebuie să ne aducem aminte că noi nu trebuie să judecăm pe nimeni cu grabă, conform mărturiei celor lumeşti, şi în mod special nu conform mărturiilor vrăjmaşilor adevărului, totuşi oricât de religioşi s-ar declara acei vrăjmaşi, trebuie să ne aducem aminte cuvintele Domnului nostru: ,,Vor spune, în numele Meu, tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră”.

Cu toate că, prin mâinile lui Anania, a fost realizată o minune cu ochii lui Saul, încât solzii au căzut, şi el era în stare să privească spre Anania, avem orice motiv de a crede că ochii săi nu s-au mai întors la vigoarea lor primară, şi că din acest motiv fraţii Creştini cu plăcere şi-ar scoate ochii pentru el (Gal. 4:15); din acelaşi motiv, el, deşi fiind un om învăţat, şi-a scris foarte puţin din epistolele sale, şi a fost mult dependent de însoţitorii săi, deşi el însuşi a fost principalul vorbitor şi scriitor. Acesta a fost ,,ţepuşul în carne”, pe care Domnul n-a vrut să-l înlăture total, şi de care Apostolul în cele din urmă a învăţat să se bucure, când a ajuns la cunoştinţa că prin aceasta harul şi îndurarea lui Dumnezeu vor abunda faţă de el tot mai mult – Gal. 6:11; 2 Cor. 12:7-9.

La fel este şi cu noi: am putea fi înclinaţi să gândim că dacă am fi avut talente şi capacităţi mai mari, sau dacă am fi fost eliberaţi de careva slăbiciuni ale cărnii, ar fi mai bine pentru noi şi pentru cauza Domnului; totuşi din nou trebuie să ne amintim cuvintele Învăţătorului nostru, că noi ,,trebuie să căutăm mai întâi împărăţia cerească”, şi că toate lucrurile necesare pământeşti ne vor fi date. Dorinţele şi rugăciunile noastre nu trebuie să fie pentru lucrurile pământeşti pe care le caută Neamurile, ci trebuie să fie în principal pentru lucrurile spirituale. Trebuie să ne aducem aminte că în ceea ce priveşte lucrurile pământeşti toate au fost încredinţate Domnului, şi că El ştie de ce avem nevoie înainte de a le cere, şi că El a promis pentru noi că va face în orice chestiune în mod nespus de abundent lucrurile cu mult mai bune decât am putea cere sau gândi, privite din punctul de vedere al intereselor noastre spirituale şi veşnice. Cu siguranţă n-am dori binecuvântări temporale care în oarecare măsură ne-ar stânjeni ajungerea noastră la făgăduinţele nespus de mari şi scumpe – lucrurile spirituale pe care Dumenezu le are în păstrare pentru cei ce-L iubesc.

Să notăm cu atenţie mesajul trimis lui Pavel de către Dumnezeu prin Anania: ,,Dumnezeul părinţilor noştri te-a ales, ca să cunoşti voinţa Sa, şi s-o vezi doar una, şi să asculţi vocea gurii Sale“. Ah!, cât de puţini, îşi dau seama cu adevărat adeveritatea declaraţiei Învăţătorului nostru: ,,Nimeni nu vine la mine, decât dacă Tatăl care m-a trimis, Î-l atrage”. Cât de puţini îşi dau seama că, Dumnezeu, în timpul prezent, nu încearcă să adune lumea la sine, ci doar, precum declară Scripturile în mod abundent, El îşi ia dintre popoare un popor deosebit, o mică turmă, care să constituie Mireasa, Soţia Mielului şi comoştenitoarea Lui. Dacă toţi cei care au auzit vocea lui Isus vorbind către ei prin Cuvântul Său, şi care, prin ochii credinţei, L-au văzut, şi în a căror inimi a luminat lumina gloriei lui Dumnezeu, mai pe sus de strălucirea oricăror lucruri pământeşti, ar putea înţelege ce mare favoare a ajuns la ei, atunci aceasta ar fi cu adevărat un mare stimulent pentru aprecierea din partea lor a privilegiilor astfel puse înaintea lor. Ei ar vedea că toate acestea înseamnă că suntem chemaţi să fim conlucrători împreună cu Dumnezeu, să suferim împreună cu Isus în acest veac Evanghelic al sacrificiului pentru cauza dreptăţii, şi să fim comoştenitori cu El în veacul care vine, în care domnia dreptăţii va prevala spre binecuvântarea tuturor familiilor de pe pământ, şi spre subjugarea lui Satan şi a păcatului.

Acesta a fost gândul comunicat lui Pavel: că însemnătatea experienţei care i s-a întâmplat a fost că el a fost găsit într-o astfel de stare a inimii încât era vrednic să fie martor pentru Dumnezeu şi pentru Isus cu privire la lucrurile pe care le-a văzut şi auzit. La fel este şi cu fiecare din noi, nu trebuie să încercăm să spunem altora lucruri pe care noi înşişi nu le-am văzut sau pe care nu le-am auzit; dar mai întâi trebuie să fie deschişi ochii aprecierii şi credinţei, şi urechile înţelegerii de asemenea trebuie să fie deschise, şi apoi în schimb, din ceea ce noi înşine am auzit de la Domnul, prin agenţiile şi mijloacele Sale prevăzute, trebuie să spunem şi altora – răspândind favoarea divină conform capacităţii noastre de apreciere şi de exprimare.

Declaraţia Domnului faţă de Anania cu privire la Pavel a fost: ,,El este un vas ales pentru Mine, …Îi voi arăta ce lucruri mari va trebui să sufere pentru cauza Mea” (Fapte. 9:15, 16). În acest fel este şi cu toţi cei aleşi, ca şi Marele nostru Căpitan Isus, toţi şi fiecare trebuie să înveţe şi să dovedească ascultare şi loialitate planului divin suferind în acest timp prezent, ca astfel să fie potriviţi şi pregătiţi pentru gloria, onoarea şi nemurirea Împărăţiei. Şi faptul de a fi ales spre a suferi mult implică o calificare pentru o tot mai mare glorie după aceasta. Aşa a fost cu Domnul nostru şi cu Apostolii: şi este scris, pentru încurajarea noastră, că suferinţele timpului prezent lucrează ,,pentru noi o mai mare greutate veşnică de slavă” – 2 Cor. 4:17.

Să luăm seama şi să aplicăm cuvintele lui Anania: ,,Acum ce aştepţi? Ridică-te şi fii botezat, şi spalăţi păcatele, chemând numele Domnului”. Există un mod direct de a vorbi în această manieră vrednic de copiat de către toţi care au o influenţă asupra altora, şi care caută să-i îndrepte pe calea cea dreaptă. Îndemnaţii la promptitudine, la o deplină şi completă ascultare, la o deplină mărturisire a Domnului şi a adevărului. Dacă nu sunt înclinaţi să asculte prompt îndată ce ochii lor au văzut pe Domnul, şi îndată ce urechile lor au auzit vocea Sa,  atunci ei vor fi cu mult mai puţin pregătiţi să facă o consacrare după un timp, când lumea, carnea şi diavolul le va zice: Nu fi un extremist, acum; fii mai moderat; nu face o deplină consacrare Domnului. Vecinii şi prietenii tăi te vor crede ieşit din minţi, şi aceasta va interfera cu speranţele şi planurile tale, şi va preface pe prietenii tăi în duşmani. Te va costa prea mult, mergi mai încet. Cursul drept pentru fiecare care ar putea fi în calitatea de a da instrucţiuni este acela al lui Anania, în favoarea ascultării imediate. ,,În trecut destul am” reprezentat greşit pe Domnul, caracterul şi planul Său în anumită  măsură. Restul vieţii este prea scurt pentru a putea mărturisi laudele Celui pe care acum Îl vedem ca Cel glorios, autorul şi desăvârşitorul credinţei noastre.

Botezul lui Ioan, care a fost instituit pentru Evrei, a fost un botez spre căinţă şi pentru iertarea păcatelor – nu a păcatului originar, ci păcatele împotriva legământului Iudeu, şi păcate împotriva lui Isus, Mesia care a îndeplinit acest legământ. Acesta a fost botezul lui Ioan, care a fost potrivit pentru Evrei; căci toţi evreii care erau în armonie cu Dumnezeul lor şi cu legământul Său, îşi au păcatul original acoperit prin aranjamentul Legii Mosaice, în sacrificiile care continuau an de an, până ce a venit marele sacrificiu, cel antitipic, care le-a înlăturat pe celelalte. Prin urmare, fiecare Israelit adevărat, care a fost în Moise sub Legământul Legii Iudaice, prin virtutea lucrării lui Christos, luând locul lui Moise şi substituind Legământul Legii cu Legământul Nou, a fost să zicem aşa, transferat de la cel Vechi la cel Nou; de la Moise la Christos; şi acoperirea tipică a păcatului original a devenit reală în Christos. Astfel Evreii întotdeauna au fost chemaţi să se căiască şi să fie botezaţi pentru iertarea păcatelor lor contra legământului lor; ca astfel ei să poată fi în deplină armonie cu Domnul. Acest botez pentru iertarea păcatelor, botezul lui Ioan, a fost doar pentru Evrei, şi nu era pentru Neamuri, care n-au fost sub legământul Mosaic, nici în Moise (n-au fost botezaţi în Moise 1 Cor. 10:2), şi astfel în transferul instituţiei Mosaice în cea Creştină, noi n-am fost transferaţi în Christos. Botezul pentru Neamuri înseamnă acces la Christos – în corpul sau Biserica lui Christos, precum explică Apostolul – Rom. 6:3-5.

Văzând că Apostolul Pavel a fost un urmaş atât de credincios în urmele Domnului Isus, şi că iluminarea sa ilustrează în multe feluri atât de clar iluminarea noastră spirituală în acest timp din urmă al secerişului, să punem bine în inimă textul din titlu, cuvintele Apostolului; ,,N-am fost neascultător, faţă de viziunea divină”. Dragi fraţi şi surori, care am văzut în lumina acestui timp de seceriş – lumina prezenţei Domnului (parousia), strălucind mai tare decât orice lumină pământească, dând lumina înţelegerii gloriei lui Dumnezeu, arătându-ne ceva din caracterul şi planul divin – să nu fim neascultători faţă de viziunea cerească, ci să fim credincioşi privilegiilor şi ocaziilor noastre în a lăsa lumina care ne-a luminat inimile şi minţile să lumineze pe alţii, prin cuvintele noastre, şi prin vieţile noastre ca epistole vii, încât oamenii să poată glorifica pe Tatăl nostru care este în ceruri.