VIAŢA NEGLIJENTĂ O FORMĂ DE PROFAN
„Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău.” Exodul 20:7.
R 5404 W. T. 15 februarie 1914 (pag. 55-56)
Această poruncă nu a fost dată neamurilor, căci Domnul n-a avut nimic de-a face cu lumea. A fost dată poporului evreu, care venise în relaţie cu Dumnezeu prin Legământul Legii. Avem toate motivele să credem că mulţi dintre evrei au încercat din răsputeri să respecte la exterior cele zece porunci, a căror respectare însemna viaţă, iar nerespectare însemna moarte. Toate străduinţele lor au eşuat şi ei au continuat să moară. Rom. 7:10.
În pofida străduinţei multora de a respecta această poruncă din textul nostru, sf. Pavel a declarat în privinţa lor că numele lui Dumnezeu a fost hulit printre neamuri prin ei (Rom. 2:24). Nu putem presupune că apostolul se gândea la sensul grosolan al hulei. Hula era un lucru groaznic printre evrei. Chiar un părinte care auzea pe copilul său hulind era instruit să-l omoare cu pietre pe acel copil pentru fapta sa. Presupunem că apostolul a vrut să spună că felul de viaţă care se pratica printre evrei hulea de fapt numele lui Dumnezeu în faţa lumii. Ei erau poporul declarat al lui Dumnezeu. Şi dacă sub instruirea divină, grija divină şi recunoaşterea divină, făceau lucruri care-L dezonorau pe Dumnezeu, ei Îi huleau numele.
Deşi cele zece porunci nu au fost date Bisericii, totuşi fiecare aspect al celor zece Porunci este o poruncă; căci prin caracterul consacrării noastre suntem obligaţi să căutăm să cunoaştem voia lui Dumnezeu, chiar dincolo de simpla literă a Cuvântului Său. Ca atare, deşi Biserica nu este sub Legământul Legii, suntem sub instrucţiunea generală a celor zece Porunci. De aceea apostolul spune că „cerinţa dreaptă a legii îadevăratul sens al Legiiş să fie împlinită în noi, care umblăm nu potrivit firii păcătoase, ci potrivit Duhului”. Rom. 8:4.
Nu este de presupus că vreun copil al lui Dumnezeu, vreun urmaş consacrat al lui Cristos ar putea avea dorinţa să ia numele Tatălui în deşert. De aceea sensul aparent al acestei porunci nu se aplică la noi, căci, deoarece noi am devenit copii ai Săi şi am primit Spiritul Său, ar fi cât se poate de departe de noi să dorim săI profanăm numele. Dar după cum evreii au profanat numele Domnului printr-o viaţă neglijentă printre neamuri, tot aşa este mare pericol din partea creştinilor să-I profaneze numele printr-o viaţă neglijentă. Şi acest lucru este indicat în Scripturi ca fiind un pericol.
Domnul nostru vorbeşte despre unii care, la a Doua Sa venire, vor zice: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi demoni în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Iar El le va zice: „Nu v-am cunoscut”. Ei se înşelau singuri (Mat. 7:21-23). Ei nu au intrat pe uşa staulului şi nau fost recunoscuţi niciodată de Domnul ca oile Sale. Printre ei vor fi poate mulţi care au făcut lucrare filantropică şi reformatoare.
Dar mia de ani de Domnie a lui Cristos va fi timpul când Dumnezeu va institui adevărata Lucrare de Reformă prin Împărăţia lui Cristos. Acum Domnul lucrează în inimile poporului Său prin făgăduinţele Sale, căutând clasa specială care este influenţată şi pregătită prin aceste făgăduinţe. Astfel El găseşte o Turmă Mică, un popor deosebit, să fie comoştenitori cu Cristos în Împărăţia Sa.
((1060))
Să nu luăm Numele Lui în deşert
Din acest punct de vedere tot poporul Lui trebuie să se păzească foarte mult să nu ia numele Domnului în deşert când declară că sunt poporul Său, copiii Săi — când declară că sunt urmaşii lui Isus şi se cheamă creştini. Ar fi mult mai bine dacă mulţi creştini declaraţi n-ar lua deloc numele de creştini. Singurii care pot lua în mod cuvenit numele lui Cristos sunt cei care devin cu adevărat ucenicii Săi. Singura condiţie în care cineva poate deveni ucenicul Său este să ia crucea Lui şi să-L urmeze — să-şi dea viaţa, să-şi predea voinţa.
Deşi această poruncă n-a fost dată Israelului Spiritual, putem uşor vedea cum spiritul ei se aplică la noi. Noi am luat numele lui Cristos ca numele nostru. Declarăm că suntem membri ai Corpului lui Cristos. Şi numele sfânt al Capului aparţine tuturor membrilor Corpului Său. Numele onorat al Capului aparţine Logodnicei Sale. Cât de atenţi ar trebui să ne facă gândul la aceasta şi ce potrivit este ca noi să căutăm să nu luăm în deşert acel nume binecuvântat; să apreciem onoarea, demnitatea, responsabilitatea poziţiei noastre ca reprezentanţi şi ambasadori ai Lui în lume! De aceea, să umblăm cu băgare de seamă, dând atenţie serioasă ca să nu aducem dezonoare acelui nume sfinţit, ci dimpotrivă, să-l onorăm în fiecare gând, cuvânt şi faptă a noastră.
„Ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă?” „Ci, după cum Cel care v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră, căci este scris: Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt.” 2 Pet. 3:11; 1 Pet. 1:15, 16.