Vol. 18, Septembrie-Octombrie 2011, Nr. 6

VICTORIILE CREDINŢEI

Fapt. 7:9-16 ; Evr. 11:20-22

Şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră.” 1 Ioan 5:4 .

R 5243 W. T. 15 mai 1913 (pag. 156-158)

Noi trăim în zilele când credinţa este foarte mult nesocotită — în zilele când oamenii sunt dispuşi să spună: Nu-mi pasă ce crede un om, dacă viaţa sa este onorabilă”. Şi în general prin aceasta vreau să spună că credinţa nu are nici o importanţă. Cei care susţin acest lucru pun de obicei onoarea oamenilor ca cel mai înalt scop. Sentimentele lor, exprimate în engleza clară, ar fi: Din tot ce câştigi, mai bine să câştigi bani şi prosperitate; căci fără acestea, indiferent ce crezi, sau la cine te închini, nu vei prospera niciodată în viaţa prezentă; succesul în acestea este singurul ţel recunoscut acum de un număr tot mai mare de oameni”.

Punctul de vedere al Bibliei însă este chiar inversul acesteia. Cuvântul lui Dumnezeu pune credinţa pe primul loc şi zideşte caracterul pe acea credinţă. Dumnezeu declară că nici o fiinţă umană nu poate face fapte perfecte. Prin urmare, El n-a făcut ca faptele să fie standardul. Credinţa este standardul lui Dumnezeu, şi ne asigură că oricine are credinţă potrivită trebuie cu necesitate să aibă fapte care să corespundă cu credinţa sa. În acord cu acest principiu, observăm că favoriţii lui Dumnezeu din Biblie au fost cu toţii oameni de credinţă. Credinţa lor nu i-a făcut perfecţi, nici faptele lor n-au fost întotdeauna acceptabile în ochii lui Dumnezeu, ci El i-a pedepsit pentru faptele rele şi i-a răsplătit pentru marea lor credinţă.

Astfel găsim în relatarea Bibliei că unii din favoriţii lui Dumnezeu au comis păcate grave şi au făcut greşeli serioase, şi cu toate acestea s-au menţinut în favoarea lui Dumnezeu, datorită credinţei lor.

dumnezeu nu-i iubeşte pe cei răi

Dintre toate cărţile religioase scrise sau citite vreodată, Biblia este poate cea mai sinceră. Ea vorbeşte despre greşelile şi păcatele chiar şi ale acelor personaje pe care ea le consideră modele şi exemple de oameni după inima lui Dumnezeu. Totuşi Biblia nu lasă loc pentru presupunerea că Dumnezeu iubeşte răutatea, sau că prietenii lui Dumnezeu sunt depravaţii omenirii. Ba din contră, sunt date ca învăţătură cele mai înalte standarde de dreptate, în cuvânt, faptă şi gând, şi ni se spune clar că acceptarea deplină din partea lui Dumnezeu poate fi doar pe linia adevărului şi dreptăţii.

Dumnezeu ne spune că noi şi toată omenirea suntem prin natură păcătoşi. El ne spune că noi n-am putut face nimic pentru a îndepărta propria noastră vină şi sentinţa care stă împotriva noastră ca membri ai rasei decăzute. Dar ne spune şi că El intenţionează să îndrepte acea chestiune pentru noi în mod satisfăcător; şi prin urmare că noi nu suntem răspunzători pentru ceea ce nu putem evita, ci pentru ceea ce putem evita — nu pentru ceea ce nu putem face, ci pentru ceea ce putem face. El ne spune că temelia tuturor străduinţelor noastre cele mai nobile va fi pe linia încrederii în El. Această încredere El o numeşte credinţă. El ne asigură că fără credinţă este imposibil să-I plăcem, şi ne-a arătat aceasta în toate lecţiile Bibliei.

credinţa nu este credulitate

Mulţi fac greşeala de a presupune că credinţa este credulitate. Sub această înşelare ei sunt gata să înghită orice este de natură religioasă, dacă li se spune că Dumnezeu spune aşa. Dar aceasta nu este credinţa pe care o încurajează Biblia. Dimpotrivă, Biblia vrea ca noi să ştim clar lucrurile pe care Dumnezeu le-a promis şi să exercităm o credinţă clară în acele lucruri, şi să nu dăm atenţie fanteziilor seducătoare ale lui Satan, ale semenilor noştri sau ale propriei noastre imaginaţii.

Nu trebuie să ne certăm cu acei care privesc lucrurile altfel şi care în numele credinţei leagă pe urmaşii lor în ignoranţă şi superstiţie şi încearcă să-i împiedice de a-şi folosi facultăţile de gândire. Trebuie să ne adresăm acelora care Îl caută pe Dumnezeu bâjbâind, poate Îl vor găsi — acelora care nu sunt mulţumiţi cu superstiţiile, şi ale căror inimi şi minţi strigă către Dumnezeul cel viu şi către Cuvântul Său clar, declaraţia Sa solemnă a voinţei Sale în ceea ce ne priveşte pe noi, şi a planului Său şi a părţii pe care noi o putem avea în el. Astfel Isus şi apostolii n-au încercat să înveţe pe toată lumea, ci numai pe aceia care au flămânzit şi însetat după dreptate. În cuvintele lui Isus: Cine are urechi de auzit, să audă”.

credinţa înainte de a veni cristos

Să privim în trecut şi să observăm metoda prin care Dumnezeu a căutat tot timpul poporul Său special. Prima vestire a scopurilor lui Dumnezeu în ceea ce priveşte rasa noastră a fost făcută lui Avraam. Dumnezeu i-a vorbit lui Avraam, spunând: Umblă înaintea Mea şi fii desăvârşit” — adică, fă tot ce poţi ca să fii perfect. După ce Avraam a manifestat o oarecare credinţă, Dumnezeu i-a dat şi alte probe. Când, în ascultare de aceste probe, Avraam şi-a părăsit ţara natală pentru a locui în Canaan, el a arătat o credinţă atât de mare încât Dumnezeu l-a numit prieten şi i-a făcut prima descoperire a scopurilor divine în ceea ce priveşte omenirea.

Avraam ştia că exista un blestem asupra rasei, sub care întreaga creaţie gemea, coborând în mormânt, şi declaraţia lui Dumnezeu făcută lui a fost că va veni timpul când, în loc de blestem, El va trimite o binecuvântare. Aceasta însemna pentru Avraam faptul că, în loc ca oamenii să devină mai imperfecţi şi să se piardă în moarte, va veni o schimbare, prin care ei vor fi salvaţi din condiţia morţii şi înviaţi din puterea mormântului.

Aceasta a fost o declaraţie minunată, chiar din partea lui Dumnezeu; totuşi Avraam, cu o credinţă de copil, a crezut Mesajul. Dumnezeu i-a declarat că datorită credinţei sale îl va binecuvânta foarte mult pe el şi pe urmaşii lui, astfel că prin el ca tată în cele din urmă vor veni copii care vor împlini marea lucrare de binecuvântare a omenirii şi vor fi salvaţi toţi din puterea păcatului, a lui Satan şi a morţii. Declaraţia aceasta rezumată pe scurt a fost în cuvintele: Toate familiile Pământului vor fi binecuvântate în tine şi în sămânţa ta”. Geneza 28:14.

Ce însemna a avea credinţă în acea Promisiune? Ce însemna pentru Avraam? În mod sigur aceasta însemna că de atunci încolo mintea lui Avraam îşi va lărgi orizontul — asupra omenirii, în loc de a fi numai asupra familiei sale apropiate, a turmelor şi cirezilor şi a vecinilor celor mai apropiaţi. Aceasta însemna că dacă Dumnezeu va onora atât de mult pe urmaşii lui, Avraam va căuta să coopereze în toate cu Dumnezeu şi cu acea mare Promisiune.

Timp de mai mulţi ani Dumnezeu a încercat credinţa lui Avraam. Totuşi el a crezut. El nu s-a îndoit prin necredinţă.” După ce s-a născut Isaac şi înainte de a avea el copii, Dumnezeu a poruncit ca acest fiu al promisiunii, cel în care se centra întreaga Promisiune, să fie sacrificat. Ce probă a credinţei! Ce mare dezvoltare a credinţei dobândise Avraam când a fost gata să se supună Vocii divine, socotind că Dumnezeu era în stare să-l învieze pe Isaac din moarte! O, ce încredere în Dumnezeu! O, ce credinţă! O, ce apreciere a Puterii divine! Ce n-ar putea fi îndeplinit în lume prin Mesajul divin dacă astfel de credinţă ar fi printre copiii lui Dumnezeu! Ce n-ar face Dumnezeu pentru copiii care astfel s-ar încrede în El!

Aşa a fost şi cu Isaac şi cu Iacov. Ei au crezut aceeaşi Promisiune. Ea le-a influenţat întregul curs al vieţii. I-a făcut mai asemenea lui Dumnezeu. Le-a format fiecare interes al vieţii. Deşi n-au înţeles practic nimic despre felul cum Dumnezeu va îndeplini o binecuvântare atât de mare, credinţa lor s-a ţinut de acest fapt. Dintre urmaşii lor va ridica Dumnezeu un popor sfânt care să fie agentul Lui, canalul Lui, pentru instruirea lumii, conducând lumea, ridicând lumea, înviind morţii, aducând omenirea înapoi la tot ceea ce a fost pierdut prin neascultarea lui Adam.

Credinţa lor putea să aibă o mulţime de ocazii de poticnire, dacă ar fi fost mai slabă. Dacă ar fi fost mai înţelepţi în felul lumii, ei ar fi putut spune: Cum poate Dumnezeu să facă acest lucru şi totuşi să fie drept? Odată pronunţată o sentinţă, cum poate El îndepărta vinovăţia? Dar credinţa lor nu s-a clătinat. Ei au spus în inimile lor: Dumnezeu a promis; şi ceea ce Dumnezeu a promis, va face, şi va avea modul Lui de a îndeplini”.

După câtva timp, naţiunea lui Israel ca întreg a fost chemată poporul lui Dumnezeu. Naţiunea ca întreg a intrat într-un Legământ cu Dumnezeu şi El cu ea, prin Moise, mijlocitorul Legământului Legii. Israel a fost îmboldit de credinţă — credinţă în Promisiunea făcută lui Avraam, că Dumnezeu îi va folosi urmaşii şi prin ei va binecuvânta pe toţi oamenii, toată rasa lui Adam — pe cei vii şi pe cei morţi.

Legământul de la Sinai a fost o obligaţie a poporului Israel că va fi o naţiune sfântă, că va ţine Legea lui Dumnezeu ireproşabil. Dumnezeu a făcut legământ că în acel caz va împlini prin ei Promisiunea făcută lui Avraam. Dumnezeu ştia că fiinţele umane imperfecte nu puteau ţine perfect Legea Sa. Dar i-a lăsat să încerce; i-a lăsat să înveţe lecţia; El a vrut ca prin această lecţie să dea învăţătură îngerilor în ceea ce priveşte dreptatea Sa. Şi de asemenea prin ea să dea învăţătură Israelului spiritual, pe care îl va dezvolta mai târziu şi prin care vor veni de fapt binecuvântările. Acest lucru sf. Pavel îl explică spunând: Atunci pentru ce este legea? Ea a fost adăugată din cauza fărădelegilor, până când avea să vină Sămânţa”, căreia îi fusese făcută făgăduinţa”. Galateni 3:19.

Cu alte cuvinte, Dumnezeu a început această lucrare cu Israel, într-un mod tipic, cu multe secole înainte ca adevăratul Israel spiritual să se dezvolte. Dar prin aceasta n-a păgubit poporul care se angajase să ţină Legea, dar care n-a fost în stare. Dimpotrivă, ei ca popor au fost binecuvântaţi prin străduinţele lor de a ţine Legea şi binecuvântaţi de asemenea prin corecţiile care au venit asupra lor din cauza eşecurilor şi a lipsei de credinţă.

Dar Dumnezeu a binecuvântat în mod special pe toţi din acel popor care au împărtăşit credinţa lui Avraam, astfel încât apostolul Pavel a putut înşira, pe lângă Avraam, Isaac şi Iacov, un număr considerabil care au fost plăcuţi lui Dumnezeu datorită credinţei lor, cu multe secole înainte de a veni Cristos, sămânţa spirituală a lui Avraam. Acei Vrednici din Vechime, deşi ei nu vor constitui Sămânţa lui Avraam în cel mai înalt sens, pe plan spiritual, vor fi sămânţa binecuvântării pe plan pământesc — canalul prin care binecuvântările cereşti vor fi în cele din urmă extinse la toate naţiunile.

Ce a impulsionat pe poporul evreu în timpul tuturor acestor secole trecute? N-a fost oare credinţa în Dumnezeu — credinţa că El va împlini Promisiunea făcută lui Avraam? În mod sigur a fost! Şi acea Promisiune este aceea care pune încă în mişcare pe aceia dintre evrei care nu şi-au pierdut credinţa — aceia dintre ei care sunt încă evrei. Cei care şi-au pierdut credinţa lui Avraam nu mai sunt în nici un sens al cuvântului legaţi de Promisiune; căci Promisiunea a fost conform credinţei.

Sf. Pavel vorbeşte compătimitor naţiunii iudee, în privinţa acelei Promisiuni originare pe care Dumnezeu le-a făcut-o, spunând: Şi a cărei împlinire o aşteaptă cele douăsprezece seminţii ale noastre, care slujesc necurmat lui Dumnezeu, zi şi noapte” (Fapt. 26:7). Şi toţi evreii, în măsura în care încă îşi menţin acea speranţă, pot încă aştepta o realizare a tot ce au visat, şi încă mai mult decât au visat vreodată.

credinţa de când a venit cristos

Venirea lui Cristos n-a schimbat Scopul divin, şi de aceea n-a schimbat credinţa poporului lui Dumnezeu. Isus şi apostolii au crezut şi au învăţat chiar Evanghelia care, spune sf. Pavel, Dumnezeu i-a predicat-o la început lui Avraam (Galateni 3:8). Mesajul apostolic a fost de asemenea că toate familiile Pământului vor fi binecuvântate prin Sămânţa lui Avraam. Dar a existat încă un aspect care urma să fie atunci vestit şi crezut; şi anume, că Dumnezeu începuse lucrarea de pregătire a acestei Seminţe a lui Avraam, Mesia — că Dumnezeu trimisese pe Logosul, Fiul Său, în lume pentru a deveni Sămânţa lui Avraam pe plan spiritual şi în cele din urmă să împlinească fiecare aspect al Promisiunii originare.

Toţi evreii erau în aşteptarea lui Mesia, dar nu toţi erau cu adevărat israeliţi; nu toţi aveau credinţa potrivită. Dumnezeu a preferat, de aceea, să le permită unora dintre ei să rămână într-o măsură de orbire în privinţa acestui subiect, în timp ce altora le-a acordat o ungere specială a ochilor înţelegerii, a ochilor credinţei. Acestei clase Isus i-a spus: Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu” — Împărăţia Mesianică, prin care Sămânţa lui Avraam va binecuvânta toate familiile Pământului.

Apoi a venit un alt pas al credinţei. Ucenicii timpurii au spus: Noi dorim să credem că Isus, Fiul lui Dumnezeu, este Sămânţa prezisă a lui Avraam, dar nu-L vedem realizând lucrarea de binecuvântare a lumii. În loc să domnească în triumf pentru a împărţi lumii binecuvântările asigurate de sacrificiul Său, El a mers în cer. Cum să înţelegem aceasta?

Taina — Cristos în voi

Răspunsul lui Dumnezeu prin apostoli a fost că credinţa care a fost dată odată pentru totdeauna sfinţilor” era încă aceeaşi, dar că acum, sub îndrumarea Spiritului sfânt, ei trebuiau să înţeleagă că Mesia nu va fi o singură persoană, ci multe persoane — nu Isus singur va fi Sămânţa lui Avraam, ci Isus în calitate de Cap şi Biserica în calitate de membre, sau Corpul Lui, vor constitui acea Sămânţă. Sf. Pavel spune: Voi fraţilor, ca şi Isaac, sunteţi copii ai făgăduinţei”. Isus a fost reprezentat prin capul lui Isaac, Biserica a fost reprezentată prin corpul lui Isaac, în acea ilustraţie. A fost nevoie de întregul Veac Evanghelic pentru a dezvolta Corpul lui Cristos, Biserica.

În altă ilustraţie, Isus a fost reprezentat prin Isaac, iar Biserica a fost reprezentată prin Rebeca, mireasa lui. Conform acestei ilustraţii, Isaac cel antitipic a intrat în glorie, dar aşteaptă dezvoltarea Rebecăi antitipice. La timpul hotărât şi potrivit El va veni, Sămânţa lui Avraam, şi Îşi va primi Mireasa, iar cei doi vor fi una. Şi prin Acela, prin Împărăţia Gloriei, va veni la toate familiile Pământului binecuvântarea promisă lui Avraam cu aproape patru mii de ani în urmă.

Aceasta este credinţa dată o singură dată sfinţilor”, speranţa pusă înaintea noastră în Evanghelie — credinţa că Dumnezeu va folosi Sămânţa lui Avraam pentru a binecuvânta toată omenirea şi speranţa că noi, prin perseverenţă credincioasă şi încredere, putem deveni comoştenitori cu Isus, Răscumpărătorul, în toată acea moştenire glorioasă a Împărăţiei Mesianice.

Să nu ne îndoim de Înţelepciunea lui Dumnezeu în aranjamentul pe care l-a făcut şi pe care l-a arătat în Scripturi; şi anume, că această credinţă, bazată pe Promisiunea avraamică, este Puterea lui Dumnezeu prin care este voia Lui ca tot poporul Lui să fie sfinţit — separat pe cât este posibil de lume şi de păcat, sfinţit pentru El în Isus Cristos, Domnul lor. Aceasta este credinţa dată o dată pentru totdeauna sfinţilor”. Aceasta este credinţa care ne permite să câştigăm victorie asupra spiritului lumii, şi să fim separaţi, sfinţiţi pentru Dumnezeu, pentru serviciu aici şi mai târziu.