Vol. 13 Noiembrie-Decembrie 2005 Nr. 1

VITICULTORII RĂI

Matei 21:33-46

„Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie în capul unghiului.” Matei 21:42.

R5504 W. T. 1 august 1914 (pag. 221-223)

Nu numai că Răscumpărătorul a învăţat mai ales prin pilde, dar aproape toate aceste pilde au avut direct sau indirect legătură cu Împărăţia. Motivul acestui lucru este clar. Planul divin necesită stabilirea Împărăţiei Dreptăţii prin Puterea Divină pentru înfrângerea Prinţului Întunericului şi a domniei sale, care de şase mii de ani este o Domnie a Păcatului şi a morţii. Deşi nu vorbeşte direct de Împărăţie, lecţia de astăzi o indică indirect.

În timp ce întreaga lume zăcea în întuneric şi păcat şi sub sentinţa divină a nevredniciei de viaţă, Dumnezeu a plantat în lume o rădăcină de Promisiune, o speranţă. Această promisiune, făcută lui Avraam, a prezis că sămânţa sau urmaşii lui vor deveni în cele din urmă foarte mari şi puternici, şi vor face ca binecuvântarea lui Dumnezeu să umple Pământul, în locul blestemului, pe care îl va îndepărta. La timpul potrivit această Promisiune a venit la naţiunea lui Israel, ca urmaşi naturali ai lui Avraam şi moştenitori ai Promisiunii. Astfel Dumnezeu a plantat o vie în lume, naţiunea evreiască, un popor special şi deosebit legat de El şi El de ei, prin Legământul Legii negociat prin Moise. Dumnezeu a pus o limitare în jurul acestei naţiuni şi le-a dat prevederi speciale de favoare divină, „oricum” (Rom. 3:1, 2). Limitarea divină a fost promisiunea divină că atâta timp cât Israelul va fi credincios şi loial lui Dumnezeu, va fi întru totul protejat împotriva duşmanilor.

Via avea un turn de veghere, cum se obişnuia în acele zile, pentru ca din acest turn străjerul să poată veghea împotriva jefuitorilor. Astfel Domnul S-a declarat a fi chiar El Turnul Înalt al lui Israel. El a pus străjeri, chiar pe profeţi, care au strigat tare şi au avertizat poporul din când în când în privinţa oricărei dărâmări a zidului, sau separări; deoarece această protecţie putea fi dărâmată numai prin neloialitate, neglijenţă, păcat din partea lui Israel. Afirmaţia că Domnul, după ce a făcut acest aranjament cu sămânţa lui Avraam, a plecat într-o ţară îndepărtată, implică faptul că aranjamentul a fost intenţionat să stea o perioadă lungă.

Viticultorii iniţiali

Deşi în această pildă toată naţiunea lui Israel este reprezentată prin vie, viticultorii sau îngrijitorii viei au fost conducătorii religioşi, despre care Isus a spus: „Cărturarii şi fariseii stau pe scaunul lui Moise. Deci toate câte vă spun ei, păziţi-le şi faceţi-le” (Mat. 23:2, 3). Aceşti viticultori au devenit încrezuţi, au ajuns să aibă un simţ al proprietăţii asupra viei, au acţionat de parcă ei erau proprietarii reali şi nu numai servitorii Proprietarului. Chiar şi în vorbirea lor s-au obişnuit să se refere la masele lui Israel ca fiind laici, iar la ei ca fiind clerul. Ei s-au referit la popor ca „poporul nostru”, „poporul meu” etc. Cu alte cuvinte, n-au glorificat pe Dumnezeu cum se cuvine şi prin urmare prin faptul că şi-au luat singuri onoarea s-au simţit mai mult decât servitori ai lui Dumnezeu, onoraţi că li s-a permis să fie viticultori în via Sa.

Pe măsură ce secolele treceau, era numai potrivit ca funcţionarea Legământului Legii să producă roade bune printre oameni — ca prin incapacitatea lor de a ţine Legea să devină mai puternici în caracter; ca aceste experienţe unite să-i facă mai reverenţioşi, mai loiali lui Dumnezeu, mai doritori ca împărăţia tipică să dea locul celei antitipice, când Proprietarul va fi prezent, direct sau prin ceva reprezentant stabilit în mod special. În cursul timpului, Proprietarul, Iehova, Şi-a trimis servitorii, profeţii, la Israel, uneori cu un mesaj, alteori cu altul. Aceşti servitori şi mesajele lor au devenit probe în ceea ce priveşte iubirea, devotarea şi loialitatea viticultorilor, şi probe legate de dezvoltarea caracterului poporului Israel.

((882))

Dar vai! Chiar acei care ar fi trebuit să fie bucuroşi să primească pe reprezentanţii Proprietarului şi să fie bucuroşi să-şi dovedească roadele sfinţeniei printre oameni, şi-au arătat neloialitatea lor maltratând pe servitori. Ei s-au gândit că a recunoaşte pe acei servitori şi mustrările pe care le-au făcut ar însemna o recunoaştere a faptului că ei erau numai viticultori, şi în nici un sens al cuvântului proprietari ai viei sau o clasă în mod special preferată care să nu fie făcută răspunzătoare sub Legea generală care îi guvernează pe toţi. De aceea, în mândria lor şi în dorinţa de a se afişa în faţa poporului au îndemnat la maltratarea reprezentanţilor speciali ai Proprietarului, profeţii. După cum arată pilda, unii dintre aceştia au fost bătuţi, alţii ucişi, alţii omorâţi cu pietre.

„A făcut struguri sălbatici”

În final Proprietarul viei a trimis pe Fiul Său, spunând: Cu siguranţă că Îl vor respecta. De fapt, Biblia ne informează că Dumnezeu ştia că aceşti conducători ai Israelului nu-L vor respecta pe Fiul Său, ci Îl vor răstigni; şi că L-a trimis pe Fiul Său cu această preştiinţă a intenţiei lor.

Dar pilda declară chestiunea dintr-un punct de vedere diferit — ca şi cum Proprietarul ar fi spus: „Vor avea respect pentru Fiul Meu”. Desigur, conducătorii evreilor trebuiau să-L respecte pe Cel Perfect — „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”. Desigur că ei trebuiau să-L recunoască pe Acesta, despre care poporul a declarat: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul Acesta”. Desigur că ei trebuiau să asculte Mesajul Lui, trebuiau să se căiască de păcatele lor, trebuiau să se întoarcă prin El la armonie cu Tatăl, şi astfel să obţină iertarea şi binecuvântarea. Orice motive ar fi putut avea în privinţa gândului că Isaia, Ieremia, Habacuc, Maleahi şi ceilalţi profeţi au fost înşelători, nici unul dintre aceste argumente nu erau valabile împotriva Fiului Proprietarului, a cărui recomandare era arătată în sfinţenia Lui, în miracolele şi în faptele Lui mari, şi în cuvintele încă mai mari ale vieţii.

Totuşi, spiritul egoismului şi al mulţumirii de sine este puternic, şi adesea conduce pe cei care îl posedă la acte monstruoase care mai târziu îi îngrozesc chiar şi pe ei înşişi. Învăţaţii evrei, clerul din acel timp, au înţeles că Isus, Fiul lui Dumnezeu, reprezentantul Proprietarului viei, prin cuvintele şi faptele Lui exercita o influenţă puternică asupra poporului. Pretenţia Sa că este Fiul Proprietarului a fost sprijinită de numeroase semne pe care poporul era dispus să le recunoască. Citim că S-a dus pe un munte singur, unde poporul a vrut să-L ia cu forţa ca să-L facă împărat. Clasa clericală s-a gândit că în măsura în care cauza Lui va câştiga, puterea lor asupra poporului, influenţa lor, titlurile lor, onoarea din partea oamenilor, îşi vor pierde din importanţă.

„Iată, sânge vărsat — iată, strigăte de apăsare”

Conducătorii viei, arătaţi prin descrierea lui Isus ca fiind fariseii şi saducheii, deveniseră foarte necredincioşi în privinţa declaraţiei profeţilor că Împăratul va trimite în cele din urmă pe Mesia cu mari binecuvântări şi cu putere pentru glorificarea viei şi pentru lărgirea influenţei ei în toată lumea. Saducheii, inclusiv mulţi dintre cărturari, ca clasă erau agnostici — neîncrezători în inspiraţia promisiunilor şi a profeţiilor. Acelaşi spirit i-a afectat şi pe farisei în măsură considerabilă. Toţi erau egoişti. Isus i-a numit „iubitori de bani” şi a declarat că ei căutau în principal onoarea oamenilor mai degrabă decât acea onoare care vine numai de la Dumnezeu.

În exasperarea lor împotriva lui Isus, în înţelegerea că victoria Lui însemna înfrângerea lor şi înfrângerea tuturor instituţiilor care reprezentau înţelepciunea şi învăţăturile lor, au hotărât că El trebuia să moară. Prin aceasta ei voiau să spună că moartea Sa era necesară pentru succesul teoriilor şi planurilor lor, pentru că teoriile Lui şi învăţăturile Lui erau atât de diferite de ale lor. Nu puteau suporta gândul că marile instituţii pe care le construiseră cu atâta trudă din tradiţii omeneşti, care făceau zadarnic Cuvântul lui Dumnezeu, trebuiau să dispară toate. Lor li se părea că a-I preda lui Isus planurile lor şi El să ducă la îndeplinire planurile pe care le predica ar însemna distrugerea viei, a naţiunii. Ei nu şi-au dat seama că drumul pe care apucaseră era tocmai cel care conducea la distrugerea acelei împărăţii tipice a lui Dumnezeu, a acelei vii tipice.

Isus a dus pilda până la timpul Său şi a prezis moartea Sa violentă prin mâna acelor viticultori răi care au tratat moştenirea Domnului ca şi cum ar fi fost a lor. În concluzie deci, Isus i-a întrebat pe cei care Îl ascultau ce ar aştepta să facă Proprietarul acelei vii cu viticultorii răi când va veni să ia în stăpânire ceea ce are şi să îndrepte relele. Răspunsul a fost că va distruge pe acei viticultori răi şi va da via altor viticultori care Îi vor aduce roade potrivite la timp potrivit.

Isus n-a dat răspunsul, dar tăcerea Lui a confirmat răspunsul poporului. Şi astfel pilda a fost împlinită. Judecăţile lui Dumnezeu au venit peste poporul evreu cu rezultatul că acesta a fost complet răsturnat în anul 70 d. Cr. Vorbind despre aceasta sf. Pavel spune: „Dar la urmă i-a ajuns mânia lui Dumnezeu” (1 Tesal. 2:16), ca toate lucrurile scrise despre ei în Lege şi Profeţi să se împlinească. Statul lor naţional a fost complet răsturnat şi de atunci n-a mai fost restaurat — nici nu va fi până la timpul prezis de profeţi, când Mesia în slavă va stabili Domnia Sa de Dreptate şi când în Împărăţia Sa, acei servitori credincioşi, profeţii, care au fost ucişi, omorâţi cu pietre etc., vor fi făcuţi asociaţi şi le va fi dată autoritate şi putere ca reprezentanţi ai lui Mesia pe pământ. Ps. 45:16.

Noii viticultori

Domnul a spus că cei numiţi la început au fost viticultori răi. El a stabilit alţii noi; şi anume cei 12 apostoli, sf. Pavel luând locul lui Iuda. Mai mult, El a început o vie nouă, punând în ea o Viţă adevărată, inspirată de credinţă şi loialitate faţă de Dumnezeu. Acei servitori credincioşi, deşi au adormit cu mult timp în urmă, continuă prin cuvintele lor, prin învăţăturile lor să influenţeze, să păzească, să întreţină adevărata Viţă a Domnului — Biserica, Trupul lui Cristos. Despre ((883)) această viţă Domnul nostru declară: „Eu sunt Viţa adevărată; voi mlădiţele”. Secol după secol aceste mlădiţe adevărate ale Viţei adevărate au fost semănate prin botezul în moarte cu Învăţătorul lor şi au produs roadele paşnice ale dreptăţii. Noi credem că în scurtă vreme toate aceste roade vor fi adunate şi prin „schimbarea” învierii vor fi transplantate în starea cerească.

Între timp însă acelaşi spirit care a fost manifestat de viticultorii Veacului Iudeu s-a arătat din nou. Au fost iniţiate şi alte vii. În număr, bogăţie şi influenţă, acestea întrec în grad şi în strălucire via Domnului, singura care aduce roada preţioasă pe care El o doreşte. În Biblie se vorbeşte despre cele două vii. Despre una se spune că este „via plantată de dreapta Tatălui”. Cealaltă este numită „via pământului”. Rodul uneia este dovedit prin asemănarea caracterului lui Cristos, credincioşie până la moarte. Rodul celeilalte este demonstrat prin lăudăroşenie, mândrie, spectacol — o formă de evlavie fără puterea ei.

Va fi o adunare a rodului viei pământului la a Doua Venire a Învăţătorului. Citim că de aceasta Dumnezeu se va ocupa în teascul mâniei Sale în marele Timp de Strâmtorare cu care va trece acest veac, dând locul Împărăţiei de o mie de ani a lui Mesia pentru ridicarea lumii.

Piatra unghiulară principală

Scripturile ne dau gândul că Biserica lui Cristos este reprezentată printr-o piramidă, care are cinci pietre unghiulare, cea principală fiind piatra din vârf — o piramidă perfectă în ea însăşi, ale cărei linii controlează întreaga structură. Isus, respins de evrei, răstignit, este Piatra Unghiulară Principală a acestui mare Templu al lui Dumnezeu care este Biserica. Deja El este glorificat. În timpul acestui veac urmaşii Lui, formaţi în armonie cu asemănarea caracterului Său, sunt pregătiţi să fie uniţi cu El în glorie.

Astfel, după cum a declarat Domnul nostru, Împărăţia lui Dumnezeu a fost luată de la Israel — sămânţa naturală a lui Avraam, ca să fie dată Israelului spiritual. Astfel Dumnezeu dezvoltă şi crează noua naţiune, o naţiune sfântă, un popor deosebit, separat şi deosebit de toţi ceilalţi, adunat dintre evrei şi neamuri, robi şi liberi, din fiecare naţiune şi denominaţie.

Isus Cristos, Piatra din vârf, este într-adevăr „o piatră de poticnire” pentru mulţi. Poticninduse de El, ei se vatămă; dar dacă El ar cădea peste ei, în sensul de a-i condamna, aceasta ar însemna distrugerea lor totală; îndepărtarea lor în Moartea a Doua.

Marii preoţi şi fariseii au auzit pildele Învăţătorului şi au înţeles că vorbea despre ei ca fiind viticultorii răi. Ei au căutat să-L prindă şi să-L distrugă imediat; dar s-au temut de mulţime, care, deşi nu-L recunoştea ca Fiul lui Dumnezeu, Îl considera un mare Profet sau Învăţător.