„VOI SUNTEŢI LUMINA LUMII”

„Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre drepte şi să preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri.” Mat. 5:16.

R 4992 W. T. 15 martie 1912 (pag. 96-97)

Observăm că afirmaţia Domnului nostru în acest text trasează o linie clară de demarcaţie între Biserică şi lume. El nu este Tatăl lor, ci Tatăl nostru; nu este lumina lor, ci lumina noastră. Domnul li se adresa în mod special apostolilor şi tuturor „învingătorilor” din acel timp. Dar El ne dă de înţeles în altă parte că noi care credem mărturia apostolilor suntem socotiţi în aceeaşi clasă, astfel încât aceste cuvinte ni se aplică şi nouă din ziua de astăzi. Această afirmaţie implică faptul că clasa pe care Domnul o recunoaşte ca ucenicii Săi are o lumină specială care o marchează ca purtătoare de lumină. Această lumină care a ajuns la noi este iluminarea la care se referă apostolul Pavel în alte locuri. Această iluminare pe care am primit-o este lumina Spiritului sfânt.

O persoană nu primeşte această lumină când spune, „Nu voi mai minţi; nu voi mai înşela; nu voi mai huli”. Dacă cineva a fost într-o stare de înstrăinare de Dumnezeu ar fi foarte potrivit pentru el să se întoarcă de la aceste păcate. Dar întoarcerea de la păcat nu-l face copil al lui Dumnezeu. Ştim că în lume în general se face o mare greşeală prin acest fel de a gândi. Există doar un singur mod de a veni în această relaţie de fii, şi anume, calea pe care o prezintă Scripturile — credinţă în Domnul nostru Isus Cristos, încredere deplină în aranjamentul divin, al cărui Centru este El, o credinţă care lucrează, o credinţă care ne va conduce la punctul deplinei consacrări — la botez în voinţa Sa. Este poarta strâmtă şi calea îngustă.

LUMINA ESTE SPIRITUL SFÂNT

Nimeni nu este din familia Domnului în prezent decât dacă această persoană a intrat prin poarta strâmtă pe calea îngustă. Aceştia încep să fie marcaţi de Spirit sfânt, care le iluminează inimile şi minţile, dându-le o lumină mai clară asupra lucrurilor în armonie cu dreptatea. Domnul ne spune să fim atenţi să nu pierdem această iluminare, această lumină care este în noi. Dacă acea lumină s-ar stinge, am fi în întuneric mai mare decât am fost înainte.

În alt loc este scris: „Nu stingeţi duhul” (1 Tes. 5:19). Acesta ar putea fi stins de tot. Trebuie deci să-l păstrăm ca o dovadă că suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi dacă această lumină este în noi, să n-o ţinem în secret, nici să n-o punem sub baniţă. Să nu zicem: „Nu-L cunoaştem pe Omul acesta” — nu-L cunoaştem pe Isus. Căci dacă cineva se ruşinează de El, El va retrage lumina de la unul ca acesta. Cel care se ruşinează de El şi de cauza Lui, se ruşinează de tot ce este drept. Aceştia n-au niciun drept să fie în Biserică; deoarece Biserica trebuie să fie Corpul lui Cristos şi comoştenitori în Împărăţia de slavă şi în lucrarea de judecare şi ridicare a omenirii.

Astfel deci, nu trebuie să ne fie ruşine şi să ascundem lumina noastră de masele de oameni. Noi avem o nouă iluminare. Trebuie să punem lumina într-un sfeşnic, pentru ca toţi din casă — familia noastră, casa credinţei, vecinii noştri — să o poată vedea arzând; pentru ca toţi să poată şti că avem o lumină în privinţa caracterului şi Planului lui Dumnezeu; că vedem deosebirea dintre păcat şi neprihănire, dreptate şi nedreptate.

VIAŢA NOASTRĂ TREBUIE SĂ FIE ÎN CONFORMITATE CU DECLARAŢIA NOASTRĂ

Oricine ţine sus o lumină trebuie neapărat să mărturisească lumina pe care o ţine. Despre unii Domnul nostru a spus că ei mărturisesc cu gura, dar o neagă în vieţile lor. Noi trebuie să lăsăm lumina să strălucească aşa încât să aducă onoare numelui Tatălui. Aceasta înseamnă că întreaga noastră viaţă trebuie să fie în conformitate cu declaraţiile pe care le facem, aşa încât alţii să vadă şi să spună: „Ei bine, acest om crede ceea ce predică. Este bine că astfel de persoană locuieşte în vecinătatea noastră”. Poate că ei nu întotdeauna ne preferă ca tovarăşi, căci oriunde merg copiii luminii, este o influenţă de mustrare.

Să nu fim surprinşi deci, dacă atunci când vecinii noştri au o recepţie şi o distracţie, ei spun: „Vom omite numele lor, căci vom bea ceva vin şi ne vom distra, şi nu vrem să fie aici”. Să nu ne aşteptăm ca lumea să ne iubească. Să nu ne mirăm dacă merge la cealaltă extremă. Totuşi nu toată lumea ne va urî. Unii vor critica şi vor găsi vină; alţii vor observa consecvenţă şi vor spune: „Mie mi se pare a fi sincer”.

Noi suntem epistole vii, „cunoscute şi citite de toţi oamenii” (2 Cor. 3:2). Lumina este evidentă deoarece întunericul este general. Nu trebuie să considerăm că acest text este în conflict cu acela care spune că mâna stângă nu trebuie să ştie ce face mâna dreaptă, nici faptele noastre bune nu trebuie să fie văzute de oameni. Există o deosebire între a face fapte bune ca să fie văzute de semenii noştri, şi a le face să fie văzute de Tatăl nostru. Persoana care face ca faptele bune să fie văzute de oameni va fi observată de oameni în general, care vor spune: „Ei bine, nu cred că face nici jumătate din ce spune. Este ipocrit”.

Dar persoana care trăieşte pentru a-L slăvi pe Tatăl nu va face bine pentru a câştiga aplauze pentru el. Orice face în privinţa carităţii, sau în vizitarea bolnavilor etc., va prefera s-o facă într-un mod care să nu fie de paradă, făcând ca faptele sale bune să fie cât se poate de puţin văzute. În consecinţă, rezultatul va fi benefic pentru el şi pentru persoana pe care o slujeşte, căci el face aceste lucruri spre slava lui Dumnezeu.

CUM POATE SLĂVI LUMEA PE DUMNEZEU

Ultima parte a textului spune, „şi să preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri”. Învăţătorul nu S-a aşteptat ca puţina lumină pe care ucenicii au lăsat-o să strălucească, să aibă un efect convingător asupra lumii şi toţi să cadă la pământ şi să se închine înaintea Tatălui. Chiar dacă întreaga lume ar şti despre calea îngustă, numai câţiva ar fi dispuşi să meargă pe ea. De aceea Domnul ascunde aceste lucruri de lume, şi descoperă aceste lucruri secrete cu privire la marea „chemare de sus” celor blânzi, celor smeriţi, celor cărora cunoştinţa le-ar fi cea mai avantajoasă.

Cum atunci slăveşte lumea pe Tatăl care este în ceruri? Cum vor slăvi oamenii pe Tatăl nostru? Răspundem că există o deosebire între oamenii lumeşti vicioşi şi oamenii lumeşti bine intenţionaţi. Suntem înclinaţi să credem că majoritatea omenirii, cei care sunt în înstrăinare de Dumnezeu şi care nu au ureche să audă mesajul „căii înguste”, au cu toate acestea o apreciere a dreptăţii. Şi dacă fără prea mult cost ei ar putea fi integri, drepţi, generoşi şi tot ceea ce ar fi nobil, aşa cum este reprezentat prin umanitatea perfectă, lor le-ar plăcea să fie aşa. Mulţi din lume apreciază nobleţea la alţii. Le-ar plăcea s-o aibă ei înşişi. Dificultatea este că preţul dreptăţii este mai mult decât sunt ei dispuşi să plătească.

Această clasă spune: „Noi aprobăm calea dreaptă, dar în prezent este prea dificilă. A merge pe ea ar însemna stricarea tuturor speranţelor şi perspectivelor noastre. Ar trebui să vedem dacă am putea face tranzacţiile care să ne aducă prosperitate. Aceste lucruri sunt prea dificile acum. Dacă ar fi tot atât de mare răsplată pentru a face bine ca şi pentru a face rău, am prefera-o. Noi onorăm pe Dumnezeu. Onorăm principiile dreptăţii. Vedem unele din principiile dreptăţii exemplificate în aceşti oameni deosebiţi. Ei sunt ai lui Dumnezeu. Apreciem aceste lucruri. Într-adevăr, aceasta este viaţa ideală. Ei slăvesc pe Dumnezeu. Evident Dumnezeu este un Dumnezeu drept; şi sperăm că nu ne va face prea mare daună. Dar nu ne putem lăsa de lucrurile acestei lumi. Poate vom putea deveni sfinţi înainte de a muri. Cine ştie?” Astfel ei au ideea că nu vor fi nici prea evlavioşi, nici prea răi!

LUMINA SFÂNTULUI PAVEL A STRĂLUCIT ÎNAINTEA CONDUCĂTORILOR

Influenţa luminii aduce creştinare, civilizaţie, ridicare şi respect pentru ceea ce este drept, apreciere a ceea ce este corect şi greşit, respect pentru Dumnezeu. Dar nu trebuie să gândim că zidirea de catedrale etc., a avut o influenţă luminătoare în lume, nici că membrii acestor instituţii au lumina. Ei admit în privinţa lor înşişi că nu sunt sfinţi. Numai un mic număr din lume au fost sfinţi.

Dar această minoritate a avut o influenţă tot timpul acestor 1800 de ani — şi are influenţă şi astăzi. Priviţi la Isus şi la apostoli! Vedeţi cum lumina din vieţile şi conduita lor a avut o influenţă de iluminare asupra lumii în a-i conduce pe oameni spre a-L onora pe Tatăl nostru! Fiecare din Corpul lui Cristos de-a lungul acestui întreg Veac Evanghelic a avut lumină, a avut influenţă într-o oarecare măsură şi a avut ceva de-a face cu risipirea întunericului şi cu imprimarea reverenţei faţă de Dumnezeu.

Vedem o ilustraţie a acesteia în apostolul Pavel, care a suferit pentru dreptate. El a fost înaintea guvernatorului roman; şi în timp ce sf. Pavel vorbea despre dreptate, moderaţie şi judecata viitoare, sau răsplătire, Felix tremura. A înţeles; s-a convins. El a spus: „Iată un om care trăieşte în armonie cu aceste principii de dreptate. Viaţa acestui om, Pavel, arată ce este drept, şi că viaţa mea este greşită. Şi dacă Domnul va răsplăti facerea dreptăţii şi va pedepsi facerea nedreptăţii, acest Pavel va primi lucruri bune de la Dumnezeu. Dar eu ce voi primi?” Aşa că el a tremurat.

Există o teamă naturală în lume deoarece oamenii ştiu că merită pedeapsă. Scripturile ne spun că va fi o răsplătire dreaptă. Cuvintele sf. Pavel au fost o mare binecuvântare pentru Felix, pentru că acea lumină care strălucea din viaţa şi cuvintele lui Pavel l-a condus pe Felix să vadă starea sa greşită. Poate să se fi gândit: „Va fi absolut drept pentru Dumnezeu să-mi dea o oarecare pedeapsă pentru păcatele mele”.

Iarăşi, când apostolul vorbea înaintea lui Agripa şi a lui Festus, Agripa a spus: „Curând mai vrei tu să mă îndupleci să devin creştin”. Sf. Pavel a spus: „Să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei care mă ascultaţi astăzi, să fiţi aşa cum sunt eu, afară de lanţurile acestea (Fapt. 26:28, 29). Trecându-i gândul prin minte, totuşi nu l-a făcut pe Agripa un sfânt. Dar acesta a auzit cuvintele care l-au făcut să-şi aprecieze starea decăzută. A văzut că sf. Pavel suferea pentru că făcea bine şi că el suferea pentru că făcea răul. A văzut că Dumnezeu este un Dumnezeu al dreptăţii.

VEACUL EVANGHELIC, ZIUA DE CERCETARE

A BISERICII — MILENIUL ESTE A LUMII

Altă Scriptură cumva pe aceeşi linie spune: „Să aveţi o purtare cinstită în mijlocul neamurilor, pentru ca … să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării” (1 Petru 2:12). Aceasta ne arată o deosebire între ziua cercetării lor şi ziua cercetării noastre. Acest Veac Evanghelic, viaţa de acum, a devenit ziua cercetării noastre, când în favoarea divină este timpul iertării păcatelor noastre şi al aducerii în relaţie cu Tatăl.

Nimeni nu poate avea aceste binecuvântări acum decât dacă poate exercita credinţă; altfel ziua cercetării lui nu este acum. „Noi care credem” şi „intrăm în odihnă” suntem în „ziua cercetării”. Dumnezeu a venit la noi acum şi ne-a adoptat în familia Sa. Şi Planul Lui este că dacă noi suntem dispuşi să suferim cu Domnul nostru, vom şi domni cu El în glorie. Aceasta este ziua de onoare a cercetării noastre.

Va avea restul omenirii o zi de cercetare şi de onoare? Absolut sigur; oamenii vor avea ocazia să se folosească de lucrarea răscumpărătoare a Mântuitorului nostru. Dacă urechile lor nu sunt deschise acum să audă şi ochii lor să vadă, va veni ziua când aşa va fi; dacă nu acum, în ocazia binecuvântată pe care noi o avem, atunci va veni curând. Dar dacă ziua cercetării noastre este acum şi noi neglijăm aceste lucruri; dacă, după ce am pus „mâna pe plug” şi am primit Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu, ne uităm înapoi; şi „dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoştinţa deplină a Adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare sigură şi înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe potrivnicii” Domnului. Evrei 10:26, 27.

Dar cei care nu au parte de această „zi a cercetării” vor avea o ocazie de a veni în armonie cu Dumnezeu mai târziu. Dacă ei nu pot fi abordaţi prin metodele gentile menţionate şi prin cercetarea prin care Dumnezeu cheamă acum clasa specială, vor avea o ocazie în Veacul viitor, când va face din judecată o linie şi din dreptate un fir cu plumb; când se va face toată răsplătirea, pentru a se da fiecăruia conform cursului său.