Vol. 21, Mai-Iunie 2014, Nr. 4 


VOIA LUI DUMNEZEU CU PRIVIRE LA BISERICĂ

Căci aceasta este voia lui Dumnezeu îcu privire la voiş, sfinţirea voastră.” 04832″> 1 Tes. 4:3 .

R 5126 W. T. 1 noiembrie 1912 (pag. 340-341)

 

În textul nostru expresia, Aceasta este voia lui Dumnezeu”, este de natură mai degrabă să sfătuiască decât să poruncească. Gândindu-ne la clasa căreia îi este dat acest sfat, găsim că este formată din aceia care doresc să se apropie de Dumnezeu şi El să se apropie de ei. Dumnezeu a promis o mare răsplată pentru supunere la voinţa Sa în orice amănunt; şi apostolul Pavel declară care este voinţa lui Dumnezeu cu privire la cei care doresc să trăiască aproape de El. El le spune că voia lui Dumnezeu este ca ei să se pună cu totul deoparte pentru serviciul Său; să-şi pună viaţa în lucrarea Sa; ca în toate afacerile vieţii inima lor să fie pusă spre a cunoaşte şi a face voia Lui.

În cuvinte de implorare iubitoare, apostolul în altă parte se adresează acestei clase, spunând: Vă îndemn, dar, fraţilor pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă” (Rom. 12:1). Expresia, Să aduceţi trupurile voastre” include nu numai prezentarea la început, ci continuarea jertfei vii până la completarea lucrării. Cu alte cuvinte, Veacul Evanghelic este timpul acceptabil când Dumnezeu voieşte să-i primească pe acei care vin la El prin Cristos. Este timpul pentru atragerea Lui, pentru chemarea acelora care vor deveni membri ai Bisericii Alese.

Voia lui Dumnezeu pentru poporul Său credincios, îndreptăţit prin credinţă în Răscumpărare şi consacraţi serviciului Său, a fost întotdeauna aceeaşi, cum a declarat apostolul, şi anume: Aceasta este voia lui Dumnezeu îcu privire la voiş, sfinţirea voastră”. Pentru a produce această sfinţire în credincioşi, Dumnezeu ne-a dat făgăduinţe nespus de mari şi scumpe”, şi declară că adevărul Cuvântului Său va produce sfinţirea caracterului acceptabil pentru El — conformitatea cu chipul dragului Său Fiu, Răscumpărătorul nostru.

Sfinţire nu înseamnă perfecţiune umană. Consacrarea, sau devotarea voinţei, este ceea ce prin Cristos este acceptat de Tatăl ca perfect; este o consacrare a corpului la jertfă — chiar până la moarte. După cum am văzut, corpul nu este făcut în realitate perfect prin îndreptăţirea prin credinţă, ci numai socotit perfect, potrivit voinţei noastre, inimii noastre, intenţiei noastre. Noua voinţă trebuie să caute să aducă fiecare putere, fiecare talent, fiecare înzestrare a corpului în deplin acord cu Domnul, şi să caute să exercite o influenţă în aceeaşi direcţie asupra tuturor celor cu care vine în contact.

Aceasta nu înseamnă însă că în cei câţiva ani ai vieţii scurte prezente va fi în stare să aducă sărmanul şi imperfectul ei corp la perfecţiune. Dimpotrivă, apostolul ne asigură în legătură cu Biserica, de faptul că în moarte este semănată în putrezire, semănată în slăbiciune, semănată în dezonoare, semănată într-un corp natural (unul imperfect) ( Cor. 15:42-44); şi numai când la Înviere ni se vor da corpuri noi, puternice, perfecte, glorioase, nemuritoare, vom ajunge la perfecţiunea pe care o căutăm şi pe care Domnul promite că o vom avea în cele din urmă, dacă în timpul prezent de slăbiciune şi imperfecţiune Îi arătăm loialitatea inimii noastre.

Textul nostru, ca şi multe alte părţi din Scripturi, ne învaţă că marea lucrare pe care Dumnezeu o cere de la noi nu este pentru alţii, ci este o lucrare în noi înşine, de subjugare, cucerire, guvernare a eului. Orice altceva, deci, serviciul nostru pentru casa credinţei, facerea de bine tuturor oamenilor, prin misiuni acasă sau în străinătate etc., sunt subordonate acestei foarte importante lucrări din noi. Căci, după cum apostolul declară prin inspiraţie, chiar dacă am predica elocvent Evanghelia altora şi chiar dacă am da toate bunurile noastre ca hrană pentru săraci, sau am deveni martiri pentru o cauză bună, fără dragoste n-am fi nimic din punct de vedere divin — fără Spiritul lui Cristos şi al Tatălui — dezvoltat în noi ca principiu conducător al vieţii (1 Cor. 13:3). Dar înainte de a putea îmbrăca dragostea — legătura desăvârşirii” — şi a avea stabilită conducerea ei, avem mulţi duşmani de înlăturat.

Cei TREI MARI DUŞMANI AI NOŞTRI

Inima este câmpul de luptă pe care Spiritul sfânt ne ajută să ducem lupta împotriva vrăjmaşilor care de la căderea adamică au pus stăpânire pe mintea omenească. Bătălia noastră trebuie să fie împotriva Păcatului, marele stăpân care a capturat rasa noastră de mai bine de şase mii de ani. Satan, marele stăpân sau general al Păcatului, este vrăjmaşul nostru şi are mult de-a face cu diferitele influenţe împotriva cărora trebuie să luptăm. Totuşi, noi nu trebuie să luptăm direct cu Satan, chiar dacă trebuie să ne împotrivim lui”; adică, trebuie să ne împotrivim influenţei lui, înşelătoriilor lui şi străduinţelor lui de a ne induce în eroare şi în păcat. Noi am fi fără putere împotriva acestui mare duşman, dacă Domnul nostru Isus n-ar fi cucerit Păcatul şi n-ar fi de partea noastră, astfel încât putem spune cu încredere: mai tare este Cel care este de partea noastră decât toţi cei care sunt împotriva noastră.

Apoi, bătălia noastră este cu lumea. Aceasta nu înseamnă cu semenii noştri; căci, orbiţi de Adversar, ei sunt puţin răspunzători, sau nu sunt deloc, pentru cursul lor. Noi trebuie să luptăm cu spiritul lumii” şi cu influenţele lui. Dispoziţiei lumii, minţii lumii, motivelor care stimulează lumea, ambiţiilor lumii, mândriei vieţii şi înşelătoriei bogăţiilor — vederilor greşite ale problemelor aşa cum sunt văzute din perspectiva lumii — trebuie să ne împotrivim, să luptăm împotriva lor. Şi este o bătălie zilnică.

În final, bătălia noastră este cu carnea — carnea noastră. De când Păcatul a capturat rasa noastră, sclavia lui s-a dovedit un bun mijloc pentru degradarea mintală, morală şi fizică. Fiecare tendinţă a lui a fost spre rău şi aceasta în mod continuu; şi deşi Domnul nostru Isus a avut milă de noi şi ne-a răscumpărat din sclavia Păcatului, cu sângele Său preţios, totuşi noi avem în corpurile noastre impulsurile, tendinţele spre păcat.

Astfel, deşi acum suntem liberi şi cu mintea servim Legii lui Cristos, şi deşi ne-am angajat să luptăm pentru dreptate, adevăr, bunătate şi puritate, găsim că noul nostru eu este hărţuit de vechile gusturi şi înclinaţii pervertite ale cărnii noastre pentru a servi vechiului stăpân. De aceea lupta împotriva acestor tendinţe pervertite ale cărnii nu este cea mai mică dintre bătăliile noastre; şi bătălia cu acestea este de asemenea o bătălie zilnică. Împreună cu marele apostol Pavel, să fim în stare să spunem: Mă port aspru cu trupul meu” (carnea şi dorinţele ei) — supus noii mele voinţe, Noii Creaturi.

Din momentul când facem o deplină consacrare spre moarte în serviciul Domnului, El socoteşte carnea noastră ca moartă şi ne concepe ca Noi Creaturi. Noile noastre minţi sunt vii faţă de Dumnezeu cu o înnoire a vieţii. Prin urmare, acele impulsuri ale păcatului pe care noi căutăm să le aducem în supunere absolută faţă de voinţa lui Dumnezeu în Cristos nu sunt recunoscute de Domnul ca voinţa sau impulsurile Noii Creaturi înrolate în serviciul Său, ci numai ca o parte a duşmanului general, Păcatul, care ne urmăreşte şi se luptă cu noi. Acestora ne-am angajat că ne vom împotrivi şi vom lupta împotriva lor; şi pentru a le învinge pe acestea El ne promite har şi ajutor îndeajuns.

BĂTĂLIA ZILNICĂ ÎMPOTRIVA NOASTRĂ ÎNŞINE

Aceşti duşmani din trupul nostru ne produc cele mai mari dificultăţi. La aceştia apelează Satan; pe aceştia caută el să-i încurajeze în războiul împotriva spiritului nou al minţii noastre; prin aceştia spiritul lumii câştigă cea mai mare apropiere de noi şi caută să ne captureze şi să ne ducă înapoi captivi Păcatului. Cum s-ar zice, noua creatură în Hristos” este împresurată, înconjurată din toate părţile de vrăjmaşi ce caută dezastrul şi înrobirea ei din nou. Noi trebuie să luptăm pentru noi, pentru libertatea noastră, pentru victoria asupra slăbiciunilor noastre; trebuie să luptăm împotriva spiritului lumii, împotriva înşelătoriilor şi curselor Adversarului prin care ar face ca lucrurile rele să ne pară bune şi binele să ne pară de nedorit. Nu este de mirare că un copil al lui Dumnezeu este îndemnat să fie tot timpul veghetor; că este îndemnat să îmbrace toată armătura lui Dumnezeu”; că este prevenit în privinţa numeroşilor lui duşmani vicleni şi în special împotriva acelora din carnea lui; că este îndemnat la credincioşia şi loialitatea inimii!

Loialitatea inimii faţă de Domnul înseamnă efort continuu de a aduce toată conduita vieţii, da, chiar şi gândurile şi intenţiile inimii noastre, în supunere la voinţa divină ( Cor. 10:4, 5). Aceasta este prima noastră datorie, datoria noastră continuă, şi va fi sfârşitul datoriei noastre; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, sfinţirea voastră”. Fiţi sfinţi, căci Eu îDomnulş sunt sfânt.” 1 Petru 1:16.

Sfinţenia absolută trebuie să fie standardul pe care mintea noastră poate cu bucurie şi pe deplin să-l susţină şi să trăiască la nivelul lui, dar la care nu putem niciodată ajunge în mod real şi fizic atâta vreme cât suntem supuşi slăbiciunilor naturii noastre căzute şi asediilor lumii şi ale Adversarului. Dar zi de zi suntem învăţaţi de Dumnezeu; şi pe măsură ce ajungem la o cunoştinţă mai deplină a caracterului Său glorios şi pe măsură ce aprecierea lui ne umple tot mai mult inima, mintea nouă va câştiga tot mai mult influenţă, tărie, putere, asupra slăbiciunilor cărnii, oricare ar fi ele — şi aceste slăbiciuni diferă la diferitele membre ale Corpului.

Dacă suntem sfinţiţi pentru Dumnezeu prin Adevăr, dacă voinţa noastră este moartă şi voinţa Domnului va fi pe deplin acceptată ca a noastră, în gând, cuvânt şi faptă, atunci am atins voinţa lui Dumnezeu, şi vom câştiga premiul ca învingători” chiar dacă n-am avut niciodată ocazia de a predica, de a da săracilor sau de a suferi ca martiri pentru Adevăr. Să remarcăm bine cu toţii acest punct: Aceasta este voia Domnului îcu privire la voiş, sfinţirea voastră”. Nimic să nu întunece sau să nu ascundă acest adevăr; ci el să domine cursul vieţii noastre. Atunci, dacă voia lui Dumnezeu este cu adevărat voia noastră, avem o cale clar marcată înaintea noastră.

Dar, fără îndoială, înaintea tuturor acestora Dumnezeu va deschide ocazii de a servi Adevărul altora, de a lăsa lumina lor să strălucească spre gloria Tatălui şi binecuvântarea semenilor; căci aceasta este porunca Lui pentru noi, şi putem fi siguri că El nu ne dă porunci imposibil de ascultat. Dacă aţi căutat ocazii de serviciu şi n-aţi găsit nici una, ceva trebuie să fie greşit; poate aţi căutat unele servicii speciale, după preferinţa voastră (vechea voastră voinţă amestecându-se cu voinţa nou adoptată — cea a Domnului).

Poate că marele Învăţător vede în voi mândrie, pe care aţi fi zdrobit-o prompt dacă aţi fi recunoscut-o, dar care s-a ascuns de voi sub mantia respectului de sine”. Poate că marele Învăţător prin providenţa şi Cuvântul Său vă spune: Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta” (Ecles. 9:10). Poate că El vede că v-ar strica dacă v-ar da un serviciu mai important pentru alţii, înainte de a fi învăţat lecţia umilinţei — atotimportantă în ochii lui Dumnezeu. Acţionaţi repede, deci; timpul este scurt. Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu îsă faceţi orice a făcut posibil providenţa divină pentru voiş pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe”. 1 Pet. 5:6.

Sfinţirea este rezultatul

iubirii lui Dumnezeu

Adevărata sfinţire a inimii pentru Domnul înseamnă sârguinţă în serviciul Său; o vestire a veştilor bune altora; zidirea reciprocă în cea mai sfântă credinţă. Înseamnă şi să facem bine tuturor oamenilor când avem ocazie, în special celor din casa credinţei; înseamnă că în aceste diferite moduri, viaţa noastră, consacrată Domnului, va fi pusă pentru fraţi zi de zi, ocazie după ocazie, aşa cum ne vor veni ele; că iubirea noastră pentru Domnul, pentru fraţi, pentru familiile noastre şi compătimitor pentru lume, va umple tot mai mult inimile noastre pe măsură ce creştem în har, cunoştinţă şi ascultare de Cuvântul şi exemplul divin. Gal. 6:10; 1 Ioan 3:16.

Cu toate acestea, toată această exercitare a energiilor noastre pentru alţii este numai una dintre multele moduri în care prin providenţa Domnului poate fi împlinită sfinţirea noastră. După cum fierul se ascute cu fier, tot aşa energiile noastre în folosul altora ne aduc binecuvântări nouă înşine. În plus, pe măsură ce ajungem tot mai mult la condiţia iubirii aproapelui ca pe noi înşine — în special a casei credinţei — totuşi resortul în spatele tuturor acestora să fie iubirea noastră supremă pentru Creatorul şi Răscumpărătorul nostru şi dorinţa noastră de a fi şi de a face ceea ce îi place Lui. Sfinţirea noastră deci, trebuie să fie în primul rând faţă de Dumnezeu şi să afecteze întâi inima şi voinţa noastră, şi ca rezultat al acestei devotări lui Dumnezeu, să-şi găsească exercitarea în interesul fraţilor şi al tuturor oamenilor.