Vol. 20, Ianuarie-Februarie, Nr. 3 

VREDNICII DIN VECHIME

04345″> Evrei 11:1-19

În Tine se încredeau părinţii noştri: se încredeau, şi-i salvai.” 04346″> Psalmul 22:4 .

R 5188 W. T. 15 februarie 1913 (pag. 60-62)

În această lecţie, sfântul Pavel aduce în scenă ilustraţii vii ale minunilor înfăptuite de credinţă în timpurile din vechime, apoi face o trecere parţială în revistă a eroilor acelor bătălii ale credinţei, şi o scurtă descriere a naturii triumfului lor. Temelia largă pentru expunerea lui se găseşte în primul verset al acestui studiu „Şi credinţa este siguranţă cu privire la cele nădăjduite, convingere cu privire la lucrurile care nu se văd”. După cum apa nu este ceva solid pe care să putem merge, decât dacă este congelată sub formă de gheaţă, tot aşa ceea ce credem, în sensul obişnuit al cuvântului, nu este suficient ca temelie pentru încrederea şi progresul nostru, numai dacă ceea ce credem este congelat, solidificat într-o credinţă substanţială.

Astfel trebuie să facem întotdeauna o deosebire clară între credulitate şi credinţă credulitate care este condamnabilă şi credinţă care este lăudabilă. O credinţă cristalizată, din aceea care ne va purta în siguranţă peste nisipurile mişcătoare ale ignoranţei şi superstiţiei şi ne va duce în siguranţă la ţinta pe care Dumnezeu a marcat-o pentru noi, are nevoie de ceva mai mult decât de asigurări umane, mai mult decât de imaginaţia noastră sau a altor oameni. Credinţa adevărată caută un Mesaj clar de la Domnul. Cere sârguinţă în străduinţa de a găsi acel Mesaj. Apoi ea devine o evidenţă, sau dovadă, despre lucrurile invizibile.

Prin astfel de credinţă în Dumnezeu şi în făgăduinţa Sa de a da lui Israel ţara Canaan, cei doi conducători trimişi să iscodească ţara au adus un raport bun. Tovarăşii lor, cărora le lipsea acea credinţă, s-au uitat doar la puterea canaaniţilor şi au adus un raport nefavorabil. Prin credinţă credem în Puterea divină care a creat planetele, şi Puterea divină care a ordonat veacurile şi dispensaţiile afacerilor umane, şi care va scoate din acestea rezultate care la început nu au fost evidente decât prin ochiul credinţei.

Avraam, Enoh Şi Noe

Prin credinţă Abel a oferit Domnului o jertfă mai bună decât Cain, şi a primit mărturia aprobării prin acceptarea jertfei sale de către Dumnezeu. Acceptarea lui încă ne mai vorbeşte în favoarea lui Abel, chiar dacă el este mort. Credinţa lui Abel, fără îndoială, a fost rezultatul unei străduinţe de a se apropia mai mult de Dumnezeu de a aprecia ce este păcatul şi de ce a venit pedeapsa morţii. Din acest punct de vedere al credinţei, el a fost condus spre a oferi animale de jertfă, care au reprezentat jertfele mai bune prin care avea să se efectueze în cele din urmă împăcarea între Dumnezeu şi omenire.

În baza credinţei Enoh a fost răpit ca să nu vadă moartea. „El a umblat cu Dumnezeu…apoi a fost răpit de pe pământ.” Istoria despre mutarea lui Enoh este confirmată nu numai o dată; şi prin credinţă o putem accepta. Nu există nici o relatare despre locul unde a fost luat, cu excepţia că nu a fost luat la cer (Ioan 3:13). După câte ştim, Dumnezeu ar fi putut păstra viaţa lui de-a lungul acestor secole ca o ilustraţie cum putea fi prelungită viaţa umană prin Puterea divină, dacă Dumnezeu n-ar fi pus blestemul morţii asupra rasei. De fapt, Enoh nu putea fi o excepţie de la blestemul acesta. El este sub sentinţa morţii şi ar putea veni la perfecţiune deplină şi la îndreptăţire divină la viaţă numai prin meritul Răscumpărătorului, întocmai ca şi ceilalţi.

Credinţa lui Noe s-a manifestat prin ascultare în construirea corabiei, la timpul în care nu exista nici un motiv pentru o astfel de construcţie, deoarece de la crearea omului până atunci nu căzuse nici un strop de ploaie (Gen. 2:5). Dumnezeu i-a binecuvântat credinţa şi l-a făcut un canal de binecuvântare pentru familia lui.

NECREDINCIOŞII NU SUNT ACCEPTABILI ACUM

Sfântul Pavel face o declaraţie cuprinzătoare „Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui” Dumnezeu. Atunci, în baza acestei declaraţii, am putea spune că o persoană este plăcută lui Dumnezeu în măsura în care are credinţă şi Îi este neplăcută în măsura în care îi lipseşte credinţa. Sigur aici avem un stimulent pentru creşterea credinţei, deoarece toţi din poporul lui Dumnezeu doresc să fie plăcuţi în ochii Lui.

Dar credinţa nu este un lucru la fel de uşor pentru toată omenirea. Unii îşi pot cristaliza credinţa în Dumnezeu şi în făgăduinţele Sale în ceea ce pentru ei este ca o cunoştinţă absolută, şi cu această credinţă-cunoştinţă ei pot îndrăzni şi face orice, şi din ce în ce mai mult. Dar aceasta nu este adevărat pentru toţi. Mulţi au mai puţină credinţă şi totuşi sunt copii ai lui Dumnezeu, şi au nevoie să se roage, „Doamne, măreşte-ne credinţa”, şi trebuie să caute să imite credinţa altora şi să fie încurajaţi de răsplăţile credinţei date lor. Sunt alţii însă pentru care credinţa pare a fi imposibilă. Ei nu pot crede nimic ce trece de cele cinci simţuri. Ei n-au dezvoltat niciodată al şaselea simţ — al credinţei, al încrederii în Domnul.

Ce să spunem despre aceştia? Sunt aceştia prin acest efect natural al eredităţii privaţi de favoarea divină pentru toată eternitatea, pentru că nu plac lui Dumnezeu pentru că „fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui?” Nu aceasta este învăţătura Scripturilor. Ele învaţă că va veni un timp, sub Împărăţia îndurătoare a lui Mesia, când „cunoştinţa de Domnul va umple întreg pământul”, ajungând la toate clasele. Aceasta nu va depinde de credinţă, nici nu va fi numai pentru cei care pot exercita credinţă. Calea va fi atât de clară şi atât de netedă, încât nici cel rătăcit sau cel fără minte nu va putea să se rătăcească în străduinţa lui de a găsi, a cunoaşte şi a aprecia Adevărul.

Dar în prezent credinţa este o chestiune indispensabilă potrivit aranjamentului divin, pentru că Tatăl caută o clasă specială ca să fie asociaţi, Mireasă şi Comoştenitori cu Fiul Său. Deoarece aceştia vor fi introduşi în poziţii de mare încredere, precum şi de mare onoare şi serviciu, ei trebuie să fie încercaţi, probaţi în toate privinţele. Credinţa lor în Atotputernicul trebuie să fie absolută. În mod asemănător, după cum vom vedea, Dumnezeu a prevăzut un lucru special pentru Vrednicii din vechime menţionaţi astăzi în studiul nostru; şi ca atare El i-a recunoscut ca vrednici pentru acea lucrare doar pe aceia care au putut manifesta o mare credinţă în El şi în Cuvântul Lui.

 Avraam A CĂUTAT O CETATE

Venind la Avraam, sf. Pavel enumeră diferiţii paşi ai demonstrării credinţei sale. El a răspuns chemării şi a mers în Cannan, necunoscând dinainte detaliile în privinţa ei. Prin credinţă s-a aşezat el în Ţara Făgăduinţei ca străin şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care au fost asociaţi în Făgăduinţă şi moştenitori prin el. Şi Sara a exercitat credinţă. Apostolul declară că ea a fost ajutată să devină mama lui Isaac şi s-a identificat cu acea Făgăduinţă, care declară că sămânţa lui Avraam, prin ea, va fi ca nisipul de pe ţărmul mării nu se poate număra.

Rezumând (vers. 13), sf. Pavel declară că toate aceste persoane nobile au murit în credinţă, fără a primi lucrurile care le-au fost promise. Bucuria lor a fost că au văzut de departe prin credinţă. Atât de puternică a fost credinţa lor, încât au fost mulţumiţi să fie peregrini şi străini nomazi. Călătoriile lor în sus şi în jos au arătat că nici una din cetăţile sau ţările prin care au trecut din când în când n-au fost complet satisfăcătoare pentru ei. Totuşi, ei n-au fost nemulţumiţi în sensul de a dori să se întoarcă în patria lor de dinainte, Haran. Ei căutau doar o patrie mai bună, o patrie cerească, căci ei „aşteptau cetatea care are temelii tari, al cărei arhitect şi constructor este Dumnezeu”.

La prima vedere, este loc pentru deosebiri de opinii cu privire la însemnătatea acestor cuvinte ale apostolului. A vrut el să spună că Avraam, Isaac şi Iacov doreau să meargă într-o patrie cerească? A vrut el să spună că ei căutau un loc în Ierusalimul Nou, după cum Mireasa, Soţia Mielului, caută acea Cetate Împărăţia lui Mesia?

Nu acesta este gândul nostru. Ei n-au avut nici o făgăduinţă cerească la care să se gândească. Ei n-au avut nici măcar un Cuvânt din partea lui Dumnezeu care să le sugereze o schimbare de natură de la fiinţă umană la fiinţă spirituală. Toate făgăduinţele lor au fost despre pământ pământeşti „Toată ţara pe care o vezi, ţi-o voi da ţie şi seminţei tale” etc. După înţelegerea noastră, ţara pe care o aşteptau ei este Paradisul din viitorul care acum este aproape, când „Deşertul şi ţara fără apă se vor bucura; pustietatea se va înveseli şi va înflori ca trandafirul” şi „în pustie vor ţâşni ape, şi în deşert torenţi”, şi binecuvântarea Domnului va înlocui blestemul păcatului şi al morţii. Aceasta este patria pe care Dumnezeu o are în plan să fie moştenirea omenirii în general, când va fi adusă înapoi în armonie cu voinţa Divină, în timpul domniei de dreptate a lui Mesia.

Când citim că Avraam „aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei arhitect şi constructor este Dumnezeu”, mintea noastră merge în mod natural la Noul Ierusalim, cetatea lui Dumnezeu, care în cele din urmă va coborî de la Dumnezeu jos pe pământ. Dar aceea nu va fi o cetate literală. Întregul pasaj este simbolic. Noul Ierusalim va fi Împărăţia Mesianică. Acesta va fi Capitala, sau centrul de guvernare pentru ordinea socială reorganizată de pe pământ. De la el va ieşi Legea lui Dumnezeu, cunoştinţa despre Dumnezeu, binecuvântarea lui Dumnezeu. De la el va emana puterea şi autoritatea, care pentru o mie de ani va conduce lumea în dreptate, va suprima păcatul, moartea şi pe toţi cei care au simpatie faţă de păcat, şi va ridica pe toţi cei care iubesc dreptatea şi Adevărul.

Noul Ierusalim în primul rând va fi Biserica în glorie, pe plan spiritual, Împărăţia sau conducerea lui Dumnezeu, care va veni de la Mesia. Dar va avea şi reprezentanţi pământeşti. Chiar aceia la care se referă sf. Pavel aici, găsiţi credincioşi în timpul lor Avraam, Isaac, Iacov, profeţii şi toţi Vrednicii din vechime vor fi prinţi pe pământ, reprezentanţii invizibilului Mesia şi ai Miresei Sale, susţinuţi de toată puterea şi autoritatea lor. Ps. 45:16.

Isus a vorbit despre aceştia spunând: Veţi vedea pe Avraam, pe Isaac şi pe Iacov şi pe toţi prorocii în Împărăţie”. Dar El spune: „Încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea”. Despre Biserică apostolul declară: „Vom fi ca El”. Noi toţi trebuie să fim schimbaţi. Carnea şi sângele nu pot moşteni Împărăţia Cerurilor, pe plan Spiritual.

Astfel, în esenţă, Avraam, Isaac, Iacov şi toţi credincioşii trecutului, au aşteptat învierea morţilor promisă, ca să se împlinească sub administrarea Guvernului lui Mesia un guvern fiind simbolic reprezentat printr-o cetate, după cum Sankt-Petersburgul reprezintă Rusia; Parisul reprezintă Franţa; Londra reprezintă Marea Britanie; Berlinul Germania, iar Washingtonul Statele Unite.