ZIUA DE SABAT
R 5026 W. T. 15 mai 1912 (pag. 161-164)
Şapte este un număr foarte proeminent în Biblie — în tot ce este legat de Programul Divin. În primul capitol din Geneza se face referire la ziua de Sabat într-un mod figurativ, vorbind despre a Şaptea Epocă a creaţiei lui Dumnezeu pe pământul nostru — aducând ordine din haos. Numai la Muntele Sinai însă, când i-a fost dată lui Israel Legea pe două table de piatră, a fost făcută obligatorie ziua de Sabat. Şi deoarece acel Legământ al Legii a fost făcut cu acea naţiune (Israel) şi cu nimeni altcineva, cerinţele acelei Legi cu privire la Sabat se aplică numai la acea naţiune. Aceasta nu înseamnă că punerea deoparte a unui anumit timp pentru odihnă ar fi numai în avantajul evreilor, nici că o Zi a şaptea specială dedicată lui Dumnezeu ar fi în dezavantajul tuturor oamenilor. Aceasta înseamnă doar că Dumnezeu a intrat într-o relaţie de Legământ numai cu o naţiune, şi prin urmare numai lor le-a spus Voia Sa, Legea Sa — făcând ascultarea faţă de acea Lege temelia binecuvântării promise acelui popor. Nu este loc să se pună la îndoială importanţa celei de-a Patra Porunci a Legii Iudaice. Aceasta poruncea în mod distinct ca a şaptea Zi a săptămânii să fie pentru evrei o zi de odihnă, în care să nu se facă nicio lucrare de niciun fel, fie de către părinte fie de către copil, stăpân sau servitor, bărbat sau femeie, bou, măgar sau orice creatură avută în proprietate de un evreu. Aceasta era ziua de odihnă pur şi simplu. Nu s-a poruncit ca în acea zi să se facă închinare divină — nu pentru că lui Dumnezeu I-ar fi displăcut închinarea divină în acea zi sau în oricare altă zi, ci pentru că există un motiv privitor la chestiunea aceasta, care este legat, nu de închinare, ci de odihnă, după cum vom vedea. Stricteţea acestei Legi asupra evreilor este pe deplin atestată de faptul că într-o ocazie, prin poruncă divină, un om a fost omorât cu pietre doar pentru că strângea vreascuri în Ziua de Sabat. Este simplu, deci, să se vadă că Legea dată lui Israel asupra acestui subiect însemna ceea ce spunea chiar în literă.
Unii presupun că în Noul Testament Isus învaţă o mai mică stricteţe în chestiunea ţinerii Sabatului, dar aceasta este o înţelegere cu totul greşită. Isus, născut evreu, „născut sub lege”, a fost la fel de obligat să ţină acea Lege chiar în litera ei, cum era oricare alt evreu. Şi El, desigur, n-a încălcat obligaţia nici în cel mai mic grad. Cărturarii şi fariseii s-au abătut de la spiritul real al Legii în multe amănunte. Tradiţia lor, reprezentată în prezent prin Talmud, a încercat să explice Legea, dar de fapt, după cum a spus frecvent Isus, a desfiinţat-o, a făcut-o fără sens, absurdă. De exemplu, conform tradiţiilor bătrânilor, era o încălcare a Sabatului dacă cineva, fiind flămând, freca boabe de grâu în mâini, sufla pleava şi le mânca, aşa cum au făcut ucenicii într-o zi de Sabat când treceau prin lanul de grâu. Fariseii au atras atenţia asupra acestui lucru şi au vrut ca Isus să-i mustre pe ucenici, deoarece, potrivit gândirii lor, acest proces simplu era muncă — lucru — culegere, treierare şi vânturare. Isus S-a împotrivit acestei răstălmăciri absurde a Legii şi prin argumentele Sale a dovedit oricui voia să înveţe că ei înţeleseseră greşit intenţia divină — interpretaseră greşit Legea Sabatului. Cu câteva ocazii El a vindecat bolnavi în Zi de Sabat. De fapt, majoritatea vindecărilor Lui au fost făcute în acea zi, spre marele dezgust al fariseilor, care au pretins că era un călcător al Legii dacă făcea aşa. Nu putem presupune că Isus a făcut aceste minuni pentru a-i supăra pe farisei; mai degrabă trebuie să înţelegem că Ziua lor de Sabat a simbolizat marele Sabat de binecuvântare şi vindecare — Sabatul antitipic din viitor — perioada domniei Mesianice şi vindecarea tuturor suferinţelor pământului.
Isus le-a arătat clar cărturarilor şi fariseilor că ei interpretau greşit sensul aranjamentului divin, că Dumnezeu n-a făcut pe om numai să ţină un Sabat, ci a făcut Sabatul pentru om, în interesul omenirii. Prin urmare, orice ar fi necesar pentru ajutorul omului ar fi legal în Ziua de Sabat, oricât de trudnic ar putea fi. Într-adevăr, Isus a dus gândul mai departe şi a arătat ascultătorilor absurditatea poziţiei lor — căci, a spus El, dacă cineva ar avea un bou sau un măgar care ar cădea într-o groapă într-o Zi de Sabat, l-aţi lăsa să moară şi astfel să suferiţi pierdere, precum şi să lăsaţi animalul să fie în suferinţă? În mod sigur nu l-ar lăsa, şi în mod sigur ar fi îndreptăţiţi să ajute oricărei creaturi să iasă din necaz în acea zi. Apoi Isus a spus: Dacă atât de mult s-ar putea face pentru o creatură necuvântătoare, n-ar putea fi destul de potrivit să se facă o lucrare bună de milă şi ajutor pentru omenire în Ziua de Sabat?
ZIUA A ŞAPTEA ESTE ÎNCĂ UN SABAT
O greşeală făcută de mulţi creştini este presupunerea că Legământul Legii pe care Dumnezeu l-a făcut cu Israel a încetat, a trecut. Dimpotrivă, după cum declară apostolul: „Legea are autoritate asupra omului atâta timp cât trăieşte el”. Legea iudaică este la fel de obligatorie asupra evreului astăzi, cum a fost asupra părinţilor lor în zilele lui Moise. Numai moartea îl poate elibera pe evreu de acel Legământ al Legii, până când, la timpul cuvenit al lui Dumnezeu, acesta va fi lărgit şi făcut ceea ce Dumnezeu, prin profet, numeşte Noul Legământ — un Nou Legământ al Legii. Aceasta va avea loc de îndată ce Mijlocitorul Noului Legământ se va fi ridicat dintre oameni. Acel Profet va fi asemenea lui Moise, dar mai mare — antitipul. Acel Profet va fi Cristosul glorificat — Isus Capul şi Biserica completă, despre care se vorbeşte adesea ca despre membrii Corpului Său şi uneori fiind numiţi Mireasa, Soţia Mielului. Acest Mijlocitor antitipic (Fapt. 3:22, 23), sub Noul Legământ al Legii pe care-L va stabili atunci, îi va ajuta pe evrei (şi pe toţi cei care vor veni în armonie cu Dumnezeu prin El) să se întoarcă la acea perfecţiune umană în care vor fi în stare să ţină Legea Divină perfect în orice amănunt. Acest mare Mijlocitor, Mesia, va îndeplini timp de o mie de ani această mare lucrare.
Acest Mijlocitor nu este încă complet. Capul a trecut în glorie cu secole în urmă, dar Corpul, Biserica, aşteaptă completarea membrilor şi schimbarea învierii — ca să fie făcuţi „ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este”, şi să-I împărtăşească gloria şi lucrarea Sa.
Între timp Legământul Legii este încă în vigoare asupra fiecărui evreu; dar nu este în vigoare asupra altora în afară de evrei, după cum niciodată n-a fost în vigoare asupra niciunui alt popor. În timpul acestor optsprezece secole, între moartea lui Cristos şi inaugurarea Noului Legământ, Isus, ca Mare Preot, oferă „jertfele mai bune” menţionate de sf. Pavel (Evrei 9:23) şi descrise în tip în Leveticul 16. Prima parte a sacrificiului Marelui Preot a fost oferirea corpului uman pe care l-a luat pentru acel scop când a fost făcut trup — „Mi-ai pregătit un trup” „din pricina morţii” (Evrei 10:5; 2:9). A doua parte a „sacrificiilor mai bune” este oferirea trupului Său Tainic — Biserica. Această lucrare este în progres de la Cincizecime încoace. Pentru cei consacraţi care se apropie prin El de Tatăl, El devine Avocat. El îi acceptă ca membrii Lui pe pământ; şi suferinţele lor de atunci încolo sunt suferinţele Lui atât de deplin, încât El i-a putut spune despre ei lui Saul din Tars: „Saul, Saul, pentru ce Mă prigoneşti?” „Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti”. Aceştia, acceptaţi ca reprezentanţii Lui în trup, neajunsurile lor fiind acoperite prin meritul Avocatului lor, sunt concepuţi de Spirit sfânt de către Tatăl Ceresc, ca să fie membri ai Noii Creaţii — Corpul spiritual al lui Cristos, al cărui Cap este El.
Am remarcat că Ziua de Sabat, încă în deplină vigoare şi respectarea ei încă obligatorie pentru evreu, nu este asupra altor naţionalităţi. Ar trebui să modificăm această declaraţie, remarcând că există unii care se străduiesc în mod greşit să fie evrei şi încearcă să intre sub prevederile Legământului Legii prin ţinerea Sabatului etc. Sf. Pavel a recunoscut această tendinţă în zilele sale. Observaţi cuvintele sale către creştinii din Galatia, care prin natură nu erau evrei, ci Neamuri. El spune: „Voi, care voiţi să fiţi sub lege, n-ascultaţi voi legea?” „O, galateni fără minte! Cine v-a fermecat pe voi?” El continuă şi le arată că evreii sunt în robie faţă de Legea lor şi nu pot primi niciodată viaţă veşnică sub ea până când Legământul Legii, Mozaic, va fi transformat în cele din urmă în Noul Legământ al Legii, Mesianic. Argumentul lui este că dacă evreii nu pot primi viaţă prin ţinerea Legii, ar fi nechibzuit din partea Neamurilor să creadă că şi-ar putea asigura favoarea divină şi viaţa veşnică prin ţinerea acelei Legi. El declară: „Nimeni nu va fi îndreptăţit înaintea Lui
CREŞTINII ŞI LEGEA SABATULUI
Sf. Pavel n-a vrut să spună că creştinii nu trebuie să se străduiască să ţină Legea Divină, ci ei nu trebuie să se pună sub ea ca un Legământ, nici să creadă că străduindu-se să se opună Legământului Legii ar obţine sau ar menţine armonia cu Dumnezeu şi ar câştiga răsplata vieţii veşnice. Dimpotrivă, el declară în câteva cuvinte: „Cerinţa dreaptă a legii să fie împlinită în noi, care umblăm, nu potrivit [conform] firii păcătoase, ci potrivit [conform] duhului” (Romani 8:4). Ceea ce el vrea să spună este clar. Decalogul n-a fost niciodată dat creştinilor, dar este foarte potrivit ca creştinii să privească în urmă la acel Decalog, să observe spiritul învăţăturilor lui şi să se străduiască să-şi conformeze viaţa după el în fiecare amănunt.
Dar care este spiritul Decalogului? Domnul nostru Isus arată în mod clar că este, „Să iubeşti pe DOMNUL Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu toată cugetarea ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Sf. Pavel spune că Domnul nostru nu numai că a ţinut acea Lege, dar că El a înălţat-o, sau a arătat că avea proporţii mai mari decât au presupus evreii — lungime şi lăţime, înălţime şi adâncime dincolo de capacitatea umanităţii decăzute; mai mult, apostolul declară că Domnul nostru Isus a făcut acea Lege vrednică de cinste. Evreii, după ce au încercat să ţină Legea Divină timp de mai bine de 16 secole, au avut motiv de a se îndoi că cineva o putea ţine într-un mod mulţumitor pentru Dumnezeu. Dar faptul că Isus a ţinut Legea în mod perfect şi că Dumnezeu a fost mulţumit cu ţinerea ei de către El, a făcut Legea vrednică de cinste — a dovedit că nu era o cerinţă neraţională — nu era în afara capacităţii unui om perfect.
Isus a arătat spiritul sau însemnătatea mai adâncă a câtorva porunci; de exemplu, El a arătat că porunca să nu ucizi era încălcată dacă cineva se mânia şi manifesta în vreo măsură un spirit injurios sau de ucidere (Vezi de asemenea 1 Ioan 3:15). Porunca privitoare la adulter, Domnul nostru declară că putea fi încălcată în minte fără vreun act făţiş — simpla dorinţă de a comite adulter dacă se oferea o ocazie ar fi o încălcare a spiritului acelei porunci. Apostolul spune că creştinii sunt mai capabili decât erau evreii să aprecieze această concepţie mărită a celor Zece Porunci, deoarece ei au primit conceperea Spiritului sfânt. Şi această concepţie mai înaltă a Legii Divine se împlineşte în noi (creştinii — urmaşii în urmele lui Isus) care umblăm în viaţă, nu conform cărnii şi dorinţelor şi îndemnurilor ei, ci conform spiritului — spiritului Legii Divine, spiritului pe care Tatăl l-a trimis în inimile noastre — dorinţa de a fi asemenea Celui care este Fântâna Iubirii şi Purităţii.
SPIRITUL SABATULUI
Există alt sens sau un sens mai adânc şi al celorlalte porunci decât cel înţeles de către evrei; aşa este şi cu a Patra, care porunceşte ţinerea Zilei a Şaptea ca zi de odihnă sau de Sabat. Cuvântul Sabat implică odihnă, şi semnificaţia lui mai adâncă sau atitipică pentru creştin este odihna credinţei. Evreul, neînstare să ţină Legea Mozaică şi neînstare, prin urmare, să primească viaţă veşnică sub Legământul Legii, a fost îndemnat să fugă la Cristos; şi, devenind mort faţă de Legământul Legii, renunţând cu totul la el, a fost privilegiat să intre ca membru în Cristos — să devină părtaş în Legământul de sacrificiu. Astfel procedând, i-a fost promisă odihnă faţă de Lege şi de condamnarea ei, deoarece „Nu este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos” — meritul lui Cristos acoperă neajunsurile tuturor acelora care se străduiesc să umble în paşii Lui, şi Spiritul şi Cuvântul divin le dau asigurările favorii divine, care îi introduc în pacea cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos — îi introduc în odihnă. Astfel apostolul declară: „Noi, care am crezut, intrăm în [Sabat] odihnă”. Evrei 4:3.
Mai mult, apostolul arată că, creştinii chiar dacă intră într-o odihnă a credinţei acum, prin credinţă şi ascultare de Cristos, ei au încă o şi mai mare odihnă care-i aşteaptă după învierea lor, când vor intra în odihna care este păstrată pentru cei care-L iubesc pe Domnul — odihna, perfecţiunea pe planul spiritual, obţinută prin înviere, după cum descrie apostolul — „semănat în necinste şi înviază în slavă; semănat în slăbiciune şi înviază în putere; este semănat trup natural şi înviază trup duhovnicesc”.
ZIUA A CINCIZECEA ŞI ANUL
AL CINCIZECILEA
Aici ni se aminteşte că Israel a avut două sisteme de Sabate — un Sabat de zile şi un alt Sabat de ani. Sabatul de Zile începea să se socotească primăvara. Acesta era multiplu de şapte. De şapte ori câte şapte zile (patruzeci şi nouă de zile) îi duceau la ziua Jubiliară, a cincizecea zi, care era numită Cincizecime. Nu prea este necesar să atragem atenţia asupra împlinirii antitipului acesteia. Cincizecimea n-a avut semnificaţia sa adevărată până când Domnul, ca „pârga celor adormiţi”, a înviat din morţi. Apoi imediat au început să se numere de şapte ori câte şapte zile plus una, iar în a cincizecea zi, Spiritul sfânt a fost revărsat peste toţi acei „israeliţi cu adevărat” care, fiind deja consacraţi, aşteptau în camera de sus pentru ca Marele Preot antitipic să facă satisfacţie pentru păcatele lor şi să reverse peste ei Spiritul sfânt, ca dovadă a restabilirii lor în favoarea divină. Imediat ei au avut pace cu Dumnezeu. Imediat au intrat în odihnă. Imediat şi-au dat seama că erau copii ai lui Dumnezeu, concepuţi de Spirit sfânt, că puteau deveni la timpul potrivit comoştenitori cu Isus Cristos Domnul lor. Şi nu este oare adevărat că de-a lungul acestui întreg Veac Evanghelic toţi care au urmat în urmele lui Isus şi ale ucenicilor Săi, toţi care renunţă la păcat, se încred în Isus şi îşi consacră Lui viaţa pe deplin, devin primitori ai Spiritului sfânt şi în mod asemănător intră în odihna Lui? Numai cei care au intrat în această odihnă şi bucurie a Spiritului sfânt pot să aprecieze pe deplin lucrul acesta.
Acum să aruncăm o privire asupra Sabatului de ani. În fiecare al şaptelea an ţara îşi avea odihna ei. Şi de şapte ori câte şapte (patruzeci şi nouă) îi ducea la anul al cincizecilea sau Anul Jubiliar, an în care toate datoriile erau anulate şi fiecare israelit se întorcea la moştenirea sa. Acesta era un an de odihnă, pace, bucurie. Acel Jubileu ilustrează Timpurile Restabilirii glorioase ale Împărăţiei lui Mesia, care, credem noi, sunt aproape, chiar la uşă. Când aceste timpuri vor fi inaugurate, toţi urmaşii credincioşi ai lui Isus vor fi ajuns la starea cerească, să fie pentru totdeauna cu Domnul. Odihna lor (ţinerea Sabatului) va fi ajuns la completarea ei, la perfecţiunea ei, şi de-a lungul acelui Jubileu antitipic, binecuvântările favorii divine vor fi treptat extinse la întreaga lume, pentru ca fiecare creatură care va dori să vină în armonie cu Dumnezeu, să poată intra în odihna pe care Dumnezeu a prevăzut-o pentru sărmana creaţie gemândă prin marele Răscumpărător.
SABATUL DE DUMINICĂ AL CREŞTINULUI
Din ceea ce deja am văzut, este evident că Dumnezeu n-a pus nici o obligaţie privitoare la Sabat asupra creştinului — nici pentru ziua a şaptea, nici pentru oricare altă zi a săptămânii. Dumnezeu a prevăzut pentru el o odihnă în Domnul, care este simbolizată prin Ziua de Sabat evreiască. Dacă întrebăm, în care zi să sărbătorim această odihnă? Răspundem că trebuie să fim în fiecare zi în această atitudine a inimii, de bucurie, odihnă, pace în Domnul şi în lucrarea Sa terminată. Astfel deci creştinul, în loc să aibă o zi de Sabat, de odihnă ca evreul, are odihnă continuă — în fiecare zi. Şi în loc ca aceasta să fie numai o odihnă pentru corpul său, este mai bună — o odihnă pentru sufletul său, o odihnă pentru întreaga sa fiinţă. Se poate bucura de ea oriunde ar fi el, „acasă sau plecat, pe mare sau pe uscat”, căci „cum zilele vor necesita, aşa îi va fi odihna”. Acesta este antitipul spiritual pentru israelitul spiritual, al Sabatului Legii dat israeliţilor naturali. Oricine insistă prea mult pentru ziua de Sabat a evreului, arată clar că n-a înţeles nici n-a apreciat încă, pe deplin cel puţin, Sabatul antitipic pe care Dumnezeu l-a prevăzut pentru Israelul spiritual prin Cristos.
Dar nu există o obligaţie pentru creştin să ţină o zi din săptămână sfântă pentru Domnul? Da, răspundem noi; există o obligaţie pentru el, aşa cum pentru alţii din lume nu există. El este obligat prin Legământul său faţă de Domnul să ţină fiecare zi sfântă pentru Domnul. În fiecare zi el trebuie să-L iubească pe Domnul Dumnezeul său cu toată inima sa, cu toată mintea sa, cu toată fiinţa sa, cu toată puterea sa; în fiecare zi trebuie să-şi iubească aproapele ca pe sine însuşi. Şi în timp ce se străduieşte cât poate de bine să se conformeze acestui spirit al Legii Divine, şi în timp ce îşi dă seama că sângele lui Isus Cristos Răscumpărătorul nostru ne curăţeşte de toate imperfecţiunile contrare intenţiilor noastre — el se poate odihni în pacea şi bucuria Domnului continuu. „Noi, care am crezut intrăm în odihnă.”
Israelitului spiritual nu i s-a poruncit nicio zi din săptămână în privinţa odihnei fizice sau mentale — pe cea din urmă el o poate avea întotdeauna, iar cea dintâi poate fi rânduită prin reglementări umane pentru oricare din zile. Creştinului i se porunceşte să fie supus legilor care sunt, în toate chestiunile care nu sunt esenţiale, care nu sunt chestiuni de conştiinţă.
FOLOSIREA CORECTĂ A LIBERTĂŢII
Să ne amintim însă că libertatea noastră în Cristos este libertatea de sub greutatea şi condamnarea păcatului şi a morţii. Să nu ne gândim în mod special la o libertate de sub restricţia iudaică a Zilei a Şaptea, nici să nu ne gândim în mod special la faptul că pentru creştin nu s-a poruncit în Biblie nicio zi mai presus de alta. Să considerăm mai degrabă această libertate ca având o consecinţă şi o importanţă minoră în comparaţie cu eliberarea noastră de sub puterea păcatului şi a morţii.
Dacă una din zile este pusă deoparte prin legiuitorii omeneşti, să respectăm poruncile lor. Să fim supuşi fiecărei porunci a oamenilor. În ţările creştine, în general prima zi a săptămânii este pusă deoparte prin lege. Vom ignora noi această lege şi vom pretinde că Dumnezeu n-a pus această lege asupra noastră şi că noi trebuie să avem libertatea să facem afaceri etc.? Nicidecum; mai degrabă, pe de altă parte, să ne bucurăm că există o lege care pune deoparte o zi din şapte pentru odihnă de afaceri etc. Să folosim cu înţelepciune acea zi cât putem noi de bine pentru zidirea noastră spirituală şi pentru ajutorul altora. Ce binecuvântare avem în această prevedere! Cât de convenabil este pentru noi să ne adunăm împreună pentru închinare, laudă, studiul Cuvântului Divin! Şi dacă legile pământeşti ar prevedea mai mult decât o singură zi de Sabat (odihnă) pe săptămână, am putea foarte bine să ne bucurăm şi în aceasta, căci ne-ar permite cu mult mai multe ocazii pentru împrospătare şi părtăşie spirituală.
Cunoştinţa libertăţii de care ne bucurăm în Cristos n-ar trebui să fie vreodată folosită într-un astfel de mod încât să-i poticnim pe alţii. Respectarea Sabatului poruncită prin legea ţării ar trebui să fie cât se poate de completă — până chiar la literă — pentru ca binele nostru să nu fie vorbit de rău — pentru ca libertatea noastră în Cristos şi libertatea de Legea Mozaică să nu fie greşit înţeleasă ca o permisiune pentru afaceri sau plăcere, ci ca un privilegiu şi o ocazie pentru închinare şi serviciu pentru Domnul, şi pentru zidirea fraţilor în credinţa preasfântă, „dată sfinţilor odată pentru totdeauna”.
CINE A SCHIMBAT ZIUA DE SABAT?
Adesea se pune întrebarea: Cine a schimbat ziua de Sabat în duminică? Răspunsul potrivit este că nimeni n-a schimbat-o. Ziua a şaptea (sâmbăta) este încă la fel de obligatorie pentru evrei cum a fost întotdeauna.
Creştinii timpurii au sărbătorit ziua a şaptea mult timp deoarece era legea ţării, care le dădea o ocazie favorabilă de întâlnire pentru laudă, rugăciune şi studiul Cuvântului lui Dumnezeu. În plus, faptul că Isus a înviat din morţi în prima zi a săptămânii şi că S-a întâlnit cu ei în acea zi, i-a făcut să se întâlnească tot mereu în prima zi, în speranţa că va apărea iarăşi; astfel a devenit treptat un obicei să se întâlnească în acea zi pentru părtăşie creştină. În acest mod, din câte ştim, atât prima cât şi a şaptea zi a săptămânii au fost sărbătorite de către creştini destul de mult timp, dar nici una nu s-a înţeles că era obligatorie — o servitute. Ambele zile erau privilegii. Şi atâtea alte zile din săptămână câte permiteau împrejurările au fost folosite pentru a lăuda pe Dumnezeu şi pentru a se zidi unul pe altul în cea mai sfântă credinţă, întocmai cum face, sau ar trebui să facă poporul Domnului în zilele acestea ale noastre.
Ni se spune că un papă a stabilit odată ca prima zi a săptămânii să fie sărbătorită de creştini ca Sabat creştin? Noi răspundem că ar putea fi aşa, dar că nici papii nici alte fiinţe, nici chiar apostolii, n-ar avea dreptul să adauge sau să scoată din Cuvântul lui Dumnezeu. St. Pavel a avertizat în mod special Biserica împotriva intrării în robia obiceiurilor evreieşti, de a ţine luni noi şi Sabate ca şi cum acestea ar fi obligaţii pentru creştini. Fiul Omului ne-a făcut liberi — liberi cu adevărat. Dar libertatea noastră de Legământul Legii lui Israel ne permite cu atât mai mult şi mai bine să respectăm chiar spiritul Legii Divine în fiecare zi, în fiecare oră, şi să ne prezentăm trupurile ca jertfe vii, sfinte şi plăcute lui Dumnezeu prin meritul Răscumpărătorului nostru.