A NE HRĂNI DIN CUVINTELE LUI DUMNEZEU

„Omul va trăi nu numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” Mat. 4:4.

R 4896 W. T. 15 octombrie 1911 (pag.387-389)

Citim că aceste cuvinte au fost o parte din răspunsul Domnului nostru dat lui Satan când adversarul L-a îndemnat să poruncească pietrelor să se transforme în pâine, pentru a-Şi satisface foamea, după ce a postit patruzeci de zile în pustie. Domnul ştia însă că era nelegitim pentru El să-şi folosească astfel puterea supraomenească avută ca rezultat al consacrării Sale în serviciul Tatălui. Acea putere nu trebuia folosită pentru carnea Sa. Prin urmare, Domnul nostru a refuzat să-Şi folosească puterile supranaturale pentru mulţumirea cărnii, chiar dacă Îi era foame. Atunci Satan I-a sugerat: Cum Te aştepţi să trăieşti dacă nu-Ţi exerciţi puterea pentru a trăi? Răspunsul Domnului nostru, după cum vedem, a fost că omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt, orice promisiune care iese din gura lui Dumnezeu.

Speranţa noastră de viaţă veşnică deci se bazează pe acea ascultare de Dumnezeu care ne-ar îndreptăţi la viaţă veşnică potrivit aranjamentului Său. Dacă Domnul nostru Şi-ar fi mulţumit carnea ar fi putut să-Şi satisfacă foamea, dar Şi-ar fi încălcat legământul de ascultare de Dumnezeu. Oricine vrea să aibă viaţă veşnică trebuie să caute să fie ascultător de Dumnezeu, de tot ceea ce Dumnezeu a poruncit, de îndrumările date de El omului. Bineînţeles, El ar putea avea o poruncă pentru îngeri, alta pentru om, şi a treia pentru Biserică. Dar deoarece aflăm că nu suntem în stare să ascultăm în mod perfect de fiecare poruncă a lui Dumnezeu, nu putem spera la viaţă veşnică prin ascultare perfectă de litera Cuvântului lui Dumnezeu. Chiar dacă Dumnezeu ne-a acceptat ca fii ai Săi, putem spera la viaţă numai dacă avem spiritul ascultării de Cuvântul Său.

Una dintre lecţiile care trebuie învăţate în Şcoala lui Cristos este că „viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiilor lui” — hrană şi îmbrăcăminte etc. — ci că viaţa lui, în sensul cel mai deplin, cel mai înalt, cel mai mare, este dependentă de supunerea lui completă faţă de voinţa divină. Atenţia mare la fiecare cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu, la fiecare sfat, la fiecare încurajare, la fiecare promisune, este necesară pentru dezvoltarea celor pe care Dumnezeu îi cheamă acum la viaţă veşnică în calitate de moştenitori împreună cu Fiul Său în Împărăţie. Haideţi deci, tot mai mult, ca ucenici ai Domnului Isus, să păstrăm în memorie cuvintele textului şi să acţionăm potrivit lor.

A TRĂI CU FIECARE CUVÂNT CARE IESE DIN GURA LUI DUMNEZEU

Dar cum este posibil să trăim cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu? Ce a vrut să spună Isus? Cum pot cuvintele lui Dumnezeu să dea viaţă?

El a vrut să spună că orice speranţă de a ajunge la viaţa veşnică depinde de Dumnezeu — de Planul divin şi de promisiunile Lui. Privind în aceste promisiuni putem să vedem clar că Planul divin, care datează de dinainte de întemeierea lumii, este ca toate creaturile lui Dumnezeu, create în asemănarea Sa şi care rămân în armonie cu El, în credinţă, iubire şi ascultare, să aibă viaţă veşnică. Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu asupra subiectului, şi anume, că ascultarea este condiţia pentru viaţă veşnică. Aceasta este, fără îndoială, ceea ce Domnul a avut în minte prin cuvintele textului nostru. Poate să fi avut în minte şi că El venise în lume pentru o misiune specială, pentru a face voia Tatălui, şi că înţelegerea Lui de la început a fost că ascultarea Sa perfectă faţă de voinţa divină îi va asigura gloria, onoarea şi nemurirea cu Tatăl, în cele din urmă; dar că orice neascultare ar însemna pierderea favorii divine şi ar implica sentinţa neascultării — moartea.

Decizia promptă a Domnului nostru deci, a fost că a nu asculta de voinţa Tatălui şi astfel a-Şi asigura pâinea pentru susţinerea corpului, ar fi o mare greşeală; că mâncarea astfel asigurată ar putea susţine viaţa doar pentru puţină vreme; că Planul Său mai bun ar fi să Se încreadă în Cuvântul lui Dumnezeu, promisiunea divină, că aceia care Îl iubesc, Îl servesc şi ascultă de El, în cele din urmă vor ieşi biruitori şi mai mult ca biruitori, şi vor avea viaţă eternă cu Dumnezeu. Şi aceasta, concluzia Învăţătorului nostru, este plină de învăţături pentru noi care suntem ucenicii Lui, căutând să umblăm în urmele Lui.

DISCIPLINAREA ESTE

O DOVADĂ A STĂRII DE FIU

Un „cuvânt al lui Dumnezeu” care este foarte mângâietor pentru copiii Lui este asigurarea Lui în privinţa grijii părinteşti şi a disciplinării. „Suferiţi disciplinarea! Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l disciplinează tatăl?” (Evrei 12:7). În această afirmaţie cuvântul „disciplinare” n-ar trebui înţeles că înseamnă dezaprobare din partea Tatălui nostru şi păcat din partea individului, ci mai degrabă instruire. Noi suntem îndrumaţi în această chestiune amintindu-ni-se că deşi Domnul nostru a fost un Fiu în care nu era păcat, totuşi El a primit, în providenţa Tatălui, ca parte a „paharului” turnat pentru El, diferite încercări, disciplinări. Toate acele experienţe au fost foarte folositoare, arătând că Tatăl Îl iubea; că Tatăl avea ceva ce dorea ca Domnul nostru să facă, ceea ce nu fusese calificat să facă fără unele din aceste instrucţiuni şi experienţe educative.

Unele disciplinări, unele corecţii, vin ca rezultat al propriilor noastre greşeli şi al consecinţelor naturale care decurg din acele greşeli, cu scuzele şi zbuciumul care le urmează în mod inevitabil. Dumnezeu ar putea să ne scutească de aceste experienţe şi astfel să ne izoleze şi să ne ferească viaţa ca să nu avem nimic ce să ne ispitească. Dar nu aceasta este intenţia Lui. El doreşte să avem aceste experienţe pentru a putea fi îndrumaţi pe calea dreaptă şi a ne vedea slăbiciunile.

Dacă n-am veni în contact cu diferite experienţe de încercare n-am şti unde suntem slabi. Astfel învăţăm unde putem să ne întărim caracterele şi cum putem să fim pe deplin dezvoltaţi ca Noi Creaturi. Scripturile vorbesc despre Domnul nostru că „a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţa de Sine” (Evrei 12:3). Încercările noastre, disciplinările noastre, în confruntarea cu orice împotrivire care ne-ar veni, trebuie să aducă mai multă sau mai puţină corectare în dreptate. Chiar dacă aceasta n-ar însemna lovituri exterioare, noi în orice caz vom avea regrete mintale ca Noi Creaturi, şi astfel am primi o formă de corectare sau disciplinare. În plus, Domnul face ca asupra copiilor Săi să vină încercări speciale ca un exemplu fie pentru fraţi fie pentru lume. În multe din acestea, oricare ar fi cauza, le putem înţelege că sunt şi corectări sau instruiri în dreptate.

ÎNCERCAREA — DISCIPLINAREA — NECESARE PENTRU DESĂVÂRŞIREA CARACTERULUI NOSTRU

Caracterul nu poate fi dezvoltat complet fără încercare. Este ca o plantă. La început este foarte firav; are nevoie din abundenţă de soarele iubirii lui Dumnezeu, udare frecventă cu ploile harului Său, multă cultivare cu o cunoştinţă aplicată a caracterului Său, ca un bun fundament pentru credinţă şi inspiraţie spre ascultare. Apoi, când este până aici dezvoltat sub aceste condiţii favorabile, este gata pentru mâna curăţitoare a disciplinei şi este de asemenea în stare să îndure ceva greutate. Puţin câte puţin, pe măsură ce puterea caracterului se dezvoltă, probele aplicate servesc numai pentru a dezvolta mai multă tărie, frumuseţe, graţie, până când este în final dezvoltat, desăvârşit, fixat, stabilit, prin suferinţă.

Această mare lucrare de dezvoltare şi antrenare a caracterului este inevitabil una înceată şi obositoare, şi nu rareori este un proces dureros. Dar apostolul ne spune clar că astfel de lucruri sunt necesare pentru dezvoltarea unui caracter statornic şi durabil. Gândiţi-vă cum s-a adeverit aceasta în propria voastră experienţă, cei care aţi fost de câtva timp sub grija şi conducerea specială a Domnului. Cu cât sunteţi mai bogaţi prin toate lecţiile de experienţă, şi prin răbdarea şi prin alte roade ale spiritului pe care experienţele le-au dezvoltat în voi!

Cu toate acestea, asemenea apostolului, puteţi spune că „Orice disciplinare, deocamdată pare o pricină de întristare şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce, celor încercaţi prin ea, roada dătătoare de pace a dreptăţii” (Evrei 12:11). Lecţiile din experienţe şi disciplinare v-au făcut mai tari. Ele v-au crescut credinţa şi v-au atras într-o comuniune şi părtăşie mai strânsă cu Domnul. Ele v-au făcut să vă simţiţi mai bine familiarizaţi cu El şi în stare să vă daţi seama tot mai mult de interesul Lui personal şi de iubirea şi grija Lui pentru voi. Şi aceasta la rândul ei a trezit un simţ de recunoştinţă mai adânc şi un zel crescând pentru a manifesta acea recunoştinţă faţă de El. Aceasta de asemenea adânceşte simţul părtăşiei cu Dumnezeu, şi dă încredere pentru speranţa acceptării finale şi depline din partea Lui ca fii şi moştenitori, făcuţi vrednici prin Cristos.

PROBA ASCULTĂRII

Un alt „cuvânt al lui Dumnezeu” de ajutor este găsit în 1 Ioan 2:5: „Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns în adevăr desăvârşită”. Aici avem o probă prin care să determinăm dezvoltarea noastră ca Noi Creaturi. Numai cei care au primit Cuvântul lui Dumnezeu pot să-l păzească, pot să-l reţină şi să-i respecte cerinţele. Textul sugerează că păzirea Cuvântului lui Dumnezeu este o chestiune dificilă. Din toate părţile auzim diferite motive ca noi să continuăm să ne ţinem strâns de lume, de carne, mai degrabă decât de ceea ce Cuvântul Domnului ne oferă. Există multe atracţii care să ne ademenească de pe „calea îngustă”. Prin urmare, aceştia care ţin tare la Cuvântul lui Dumnezeu sunt „biruitori”.

Scripturile dau de înţeles că a trăi drept şi evlavios în acest timp prezent ne va costa chiar viaţa. „De fapt, toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi” (2 Tim. 3:12). În condiţiile prezente credincioşia înseamnă credincioşie chiar până la moarte. Sugestia este că, dacă nu avem iubirea lui Dumnezeu, nu vom lua măsuri să fim ascultători de Cuvântul Lui; că altfel nu putem nici să păstrăm Cuvântul lui Dumnezeu nici să fim în acord cu el, servindu-l până la moarte.

Domnul nostru Isus a ilustrat perfecţiunea ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu când a spus: „Iată, vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” Tot ce era scris în Carte; tot ce era voia lui Dumnezeu, El era bucuros să facă cu orice preţ. Domnul nostru Isus n-ar fi putut ajunge la acest grad de supunere la voinţa divină dacă n-ar fi avut iubire pentru Tatăl. Şi aşa este şi cu noi. Dacă nu avem iubire pentru Dumnezeu şi pentru principiile dreptăţii nu putem continua pe această cale.

În consecinţă, numai cei care Îl iubesc în aşa măsură pe Dumnezeu încât să renunţe la viaţă pentru a face voia Lui, numai ei păzesc cum se cuvine Cuvântul Său. Putem spune că la această stare se ajunge la început când am făcut consacrarea, căci inima a renunţat la voinţa sa şi s-a predat deplin Domnului — „Nu voia Mea, ci a Ta să se facă”. Toţi cei care sunt de acord cu condiţiile jertfirii de sine au ajuns la ţinta iubirii desăvârşite. Bineînţeles, există încă un sens al desăvârşirii pe care îl vom atinge la înviere. Dar numai cei care vor păzi Cuvântul lui Dumnezeu prin credincioşie chiar până la moarte îşi vor asigura premiul şi vor deveni părtaşi naturii divine.

Proba este ascultarea. În măsura în care păzim Cuvântul Domnului, în aceeaşi măsură iubirea lui Dumnezeu este desăvârşită în noi; căci dacă am primit mintea lui Cristos, Spiritul sfânt, Spiritul lui Dumnezeu, rezultatul va fi să ne facă atât să voim cât şi să facem buna Sa plăcere în măsura capacităţii noastre. Şi această capacitate să crească în mod continuu an de an. Deşi nu putem spera să fim desăvârşiţi până când vom fi „schimbaţi” şi ni se vor da corpurile noi la înviere, cu toate acestea putem să ne ţinem atât de aproape în legătură cu Domnul în spiritul minţii noastre, încât putem avea părtăşie continuă cu El; şi mărturisindu-ne greşelile zilnic şi căutând iertarea Lui, putem continua a fi curaţi de păcat până la sfârşitul călătoriei, chiar dacă trebuie încă să recunoaştem slăbiciunile cărnii, că în carnea noastră nu este perfecţiune.

LUCRAREA ÎNVIERII

Un alt cuvânt din gura lui Dumnezeu ne asigură că El ne cunoaşte structura, îşi aduce aminte că suntem ţărână — slabi, imperfecţi, în proces de moarte; şi că scopul Său nu este să continuăm să fim mereu în conflict cu noi înşine — o voinţă perfectă împotriva unui corp imperfect; dar că El a prevăzut ca la înviere să avem un corp nou, perfect, în deplin acord cu mintea noastră nouă.

El ne asigură că poate şi vrea să facă toate acestea, şi ne asigură că are ca scop să dea aleşilor Săi corpuri de un grad mult mai înalt decât cel uman — că ne va da corpuri spirituale — şi încă de cel mai înalt rang. Vom avea parte de Prima Înviere şi de atunci încolo vom fi în stare să facem voia Tatălui în mod perfect în orice privinţă, aşa cum ne arătăm acum doritori să facem voia Sa pe cât este posibil. O, îndurătoare prevederi! O, minunate cuvinte de compasiune, inspirându-ne la speranţele minunate ale vieţii şi gloriei eterne! Acelora care astfel înving în spirit, în credinţă (1 Ioan 5:4), Domnul le va da cuvântul final al gurii Sale — „Bine, servitor bun şi credincios, intră în bucuriile Domnului Tău!”

„Puţină vreme; acum El a venit:

Ora se apropie-n grabă —

Ora binecuvântată, glorioasa dimineaţă,

Când Îl vom vedea faţă-n faţă.

Cât de uşoare încercările ni se vor părea!

Cât de scurtă calea de peregrin!

Viaţa pământească un vis schimbător,

De zorile zilei risipit!”