Ca nu cumva să uităm – VDM 2.6

„CA NU CUMVA SĂ UITĂM”

„Urmaţi pacea cu toţi oamenii, şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu”. 00453″> Evrei 12:14 .

W.T. 15 Iulie 1916 (pag. 211-213)

Deşi poporul Domnului este sfătuit prin Cuvântul lui Dumnezeu să fie făcători de pace şi să urmărească pacea, totuşi ei sunt preveniţi că trebuie să lupte. La suprafaţă aceste îndemnuri par a fi paradoxale. Pare ciudat că noi suntem îndemnaţi să fim făcători de pace, iar apoi ni se spune că trebuie să luptăm. Aceste declaraţii care se contrazic pot fi totuşi armonizate. Dacă suntem loiali faţă de Domnul şi faţă de cauza Sa, loialitatea noastră ne va duce la opoziţie faţă de orice este contrar lui Dumnezeu. Nu înseamnă că noi trebuie să ne luptăm cu oamenii; dar însuşi faptul că suntem sfătuiţi să fim făcători de pace înseamnă că va fi opoziţie.

Cum se întâmplă că atunci când cineva doreşte să fie drept şi face aceasta cât poate mai bine, el întâmpină opoziţie? Aşa a fost şi cu Învăţătorul nostru. Deşi a fost perfect, El a întâmpinat opoziţie. Nu trebuie să fim surprinşi deci, dacă noi care suntem imperfecţi vom avea experienţe similare. Ce a făcut Isus ca să-i determine pe oameni să-I facă rău? El a făcut numai bine şi a căutat să-i binecuvânteze pe toţi. Totuşi, loialitatea Lui faţă de Tatăl a constituit pentru El o necesitate de a mustra păcatul şi eroarea. Aceasta a adus asupra Sa antagonismul celor care susţineau aceste păcate şi erori. Întunericul urăşte lumina pentru că lumina este o mustrare constantă pentru întuneric.

Apoi noi avem nu numai opoziţia spiritului lumii, ci şi opoziţia cărnii noastre proprii, care este căzută, şi opoziţia virulentă a marelui adversar şi a oştirilor lui. Ce putere reprezintă toate acestea! A fost un timp când noi n-am ştiut ce înseamnă opoziţia lumii, a corpului şi a diavolului; dar învăţăm ce înseamnă aceasta, dragi fraţi. Marele nostru adversar este un duşman foarte şiret, şi este atent să apuce orice ocazie de a ne ademeni şi a ne prinde în capcană, de a pune pe vrăjmaşii noştri contra noastră şi a stârni tot felul de persecuţii şi opoziţii. Cineva ar putea gândi că Satan ar fi sătul de calea rea pe care a apucat-o şi că acum ar fi gata să spună: „M-am săturat de ea”. De ce nu spune el aceasta? Fiindcă este un duşman atât de implacabil al lui Dumnezeu şi a tot ce este bine. El astfel şi-a împietrit inima faţă de tot ce este sfânt, încât nu poate fi reînnoit spre pocăinţă, să se schimbe şi să apuce o cale opusă.

SĂ LUĂM ÎNVĂŢĂMINTE DIN CURSUL LUI SATAN

Ce avertizare solemnă trebuie să fie aceasta pentru noi, să ne împotrivim curajos şi fără echivoc la înseşi începuturile păcatului, să ne împotrivim la apropierea ispitei de a fi chiar şi în cea mai mică măsură neloiali lui Dumnezeu, grăbindu-ne să mergem la tronul harului ori de câte ori este pericol! Planurile adversarului par să fie îndreptate în special împotriva sfinţilor lui Dumnezeu. El li se opune cu stăruinţă tuturor celor care doresc să umble în urmele lui Isus, mai degrabă decât celor care umblă conform mersului acestei lumi; deoarece aceştia din urmă sunt deja mai mult sau mai puţin sub controlul lui. El nu caută să alerge după ei sau să-i prindă în cursă. Tot ce trebuie să facă este să-i ţină departe de lumină. 2 Cor. 4:4.

Satan nu doreşte ca lumina glorioasă a bunătăţii lui Dumnezeu să strălucească în inimile oamenilor; căci oriunde merge lumina Adevărului ea aduce o transformare. Noi devenim oameni schimbaţi imediat ce Adevărul străluceşte în inimile noastre; şi această transformare continuă zi de zi. Când Satan vede acest lucru, el îşi exercită toată puterea ca să orbească pe acel care a ieşit de sub dominaţia lui, şi să-şi ţeasă din nou pânza în jurul lui. Când musca începe să se zbată ca să scape, păianjenul începe imediat să întărească pânza în jurul ei. Dacă musca va scăpa din capcană, păianjenul o va prinde iaraşi, dacă va fi posibil.

Dar în ciuda vrăjmaşilor cu care avem de luptat, vrăjmaşi dinafară şi dinăuntru, noi suntem perfect în siguranţă atâta vreme cât ne ţinem strâns de Învăţătorul. Mai tare şi mai mare este Cel care-i de partea noastră decât toţi cei care-s împotriva noastră. Noi am învăţat ceva despre caracterul Prietenului nostru ceresc. La început am văzut că Dumnezeu este o Fiinţă glorioasă care merită reverenţa noastră; dar acum ajungem să vedem tot mai mult cât de drept este El, cât de înţelept, cât de iubitor şi minunat este. Ajungând astfel să apreciem caracterul Lui glorios, aceasta inspiră în noi o mare dorinţă de a fi asemenea Lui, şi găsim că porunca Scripturii este să fim asemenea Tatălui nostru din ceruri. Isus a fost asemenea Lui, şi noi suntem instruiţi să devenim asemenea Fiului drag al lui Dumnezeu. „Urmaţi-ne nouă”, a spus apostolul, „după cum şi noi urmăm lui Cristos”.

EUL, CÂMPUL NOSTRU SPECIAL DE LUPTĂ

Noi suntem acum reprezentanţii speciali ai lui Dumnezeu în lume, luptând o luptă bună a credinţei împotriva păcatului şi răului, în special din noi înşine. Noi nu suntem deloc însărcinaţi să curăţăm lumea. Biblia nu ne dă asemenea instrucţiuni. Domnul ne va folosi să facem acest lucru în curând, când vom ajunge în împărăţie. Noi nu putem acum să depăşim întru- totul răul pe care-l găsim în carnea noastră, aşa că trebuie să ne îndreptăm forţele împotriva păcatului înrădăcinat în corpurile noastre muritoare. Noi trebuie să exercităm mare grijă ca nu ((144)) cumva, în timp ce propovăduim altora, noi înşine să fim respinşi. Ce gând este acesta, că, după ce-am spus altora despre Dumnezeu, despre iubirea Lui, despre puterea şi mântuirea în Cristos, să fim noi înşine respinşi de la această mântuire glorioasă!

Ca Noi Creaţii trebuie să fim foarte vigilenţi, trebuie să continuăm a creşte, trebuie să creştem în puterea de a ne învinge carnea. Atunci vom fi în siguranţă. Eul trebuie să fie câmpul nostru special de luptă. Mulţi din poporul Domnului au o măsură mare de combativitate naturală. Aceasta este o trăsătură bună dacă este controlată şi îndreptată în direcţia cea bună. Combativitatea este necesară, altfel niciodată n-am putea învinge. Dar noi trebuie să ne reţinem ca să nu ne luptăm cu fraţii; şi nu trebuie să intrăm într-o luptă personală cu diavolul. Noi nu suntem pe măsura lui. Dar noi trebuie să ne împotrivim lui. Curând Domnul va pune mâna pe el şi-l va lega pentru o mie de ani. El va învinge pe adversar şi-i va strica toate lucrările. Dar se va cere întreaga mie de ani pentru a realiza pe deplin această lucrare. Noi nu trebuie să sperăm că vom răsturna pe Satan sau lucrările lui în timp ce suntem în trup. Aceasta nu este misiunea noastră. Ceea ce ne-a dat Domnul de făcut este să ne cucerim pe noi, să ne controlăm acest corp care este din rasa căzută a lui Adam, să ne păstrăm aşa încât cel rău să nu ne atingă. 1 Ioan 5:18.

Noi toţi avem înclinaţii naturale spre păcat. Este necesar, prin urmare, să învingem înclinaţiile cărnii, dispoziţiile cărnii — toate lucrurile care se războiesc împotriva spiritului. Din momentul în care ne-am predat Domnului şi am fost concepuţi de Spiritul Sfânt, suntem Creaţii Noi. Cele vechi au trecut, şi toate au devenit noi. Noi nu mai aparţinem familiei vechi, familiei lui Adam; suntem în întregime creaţie nouă. Noi am trecut din moarte la viaţă, din condamnarea la moarte în Adam la o viaţă nouă în Cristos. Continuarea acestei vieţi noi va depinde de credincioşia noastră ca şi copii ai lui Dumnezeu. Noi trebuie să ne arătăm loialitatea faţă de Domnul prin opunerea la tot ce aparţine vieţii celei vechi.

ÎNCURAJĂRI SCRIPTURALE DE A MERGE ADESEA ÎNAINTEA LUI DUMNEZEU

Nici unul dintre noi nu putem face pe deplin lucrurile pe care le-am vrea. Unii suntem mai mult iar alţii mai puţin căzuţi prin natură. Dacă credem că reuşim deplin, aceasta se datoreşte faptului că suntem mai mult sau mai puţin orbi faţă de deficienţele noastre. Am vrea să facem perfect, dar nu putem. Însă luptând o luptă bună, noi trebuie să-I dovedim Domnului că facem tot posibilul. Noi trebuie nu numai să facem un mic efort, ci trebuie să depunem toată puterea noastră, care va fi suplimentată prin harul Domnului. Atunci, dacă în ciuda celor mai bune eforturi ale noastre nu reuşim, cum în mod sigur se va întâmpla, ce va fi? „Sângele lui Isus Cristos ne curăţă de tot păcatul.”

Astfel trebuie să continuăm „fără pată sau încreţitură, sau ceva de felul acesta”. Aceasta nu înseamnă că noi trebuie să ne punem la adăpost ca să nu ne pătăm sau şifonăm haina; căci n-am putea evita acest lucru. Dar minunatul aranjament al lui Dumnezeu este ca noi să putem merge la El şi să cerem meritul sângelui Mântuitorului care a murit pentru noi. Noi nu trebuie să permitem vreo pată sau vreo încreţitură să rămână, aşa încât să ne păteze slăvita haină de nuntă. La început când am venit în familia Tatălui am primit meritul care să ne acopere toate păcatele trecute; dar noi avem în prezent slăbiciuni şi păcate, şi pentru acestea de asemenea avem nevoie de sânge. Astfel Domnul S-a îngrijit de nevoile noastre. Având această cunoştinţă despre iubirea Tatălui şi a Domnului nostru Isus, noi trebuie să mergem cu îndrăzneală — curajos — la tronul harului ceresc.

Unii ar putea gândi că a merge astfel la Domnul pentru curăţare continuă de mânjiturile pământeşti, pentru iertarea zilnică a păcatelor fără voie, este mai degrabă un abuz. Dar noi suntem învăţaţi de apostol contrariul. Noi avem nevoie de încurajarea Cuvântului lui Dumnezeu pentru a merge astfel la Domnul să fim iertaţi. Carnea spune: „Nu merge foarte des la tronul harului”. La început când am făcut o greşeală ne-a fost relativ uşor s-o ducem înaintea Domnului. Am mers fără multă dificultate, ori poate fără nici una. I-am spus Domnului că greşeala noastră n-a fost cu voia şi că ne pare rău; şi ne-am dat seama de iertarea Lui. Dar a doua oară n-a fost atât de uşor; şi devine tot mai dificil cu cât trebuie să mergem mai des, de fiecare dată când păcătuim. La început I-am spus că vom încerca să fim mai atenţi; totuşi am continuat poate să nu corespundem standardului pe care-l recunoaştem. Aşa că am fost ispitiţi să nu ducem chestiunea înaintea lui Dumnezeu.

SĂ NU ABUZĂM NICIODATĂ DE MILA LUI DUMNEZEU

Cu toţii trebuie să ne împrospătăm mintea cu făgăduinţele pentru încurajarea de a continua să mergem după milă şi har care să ne ajute la orice timp de lipsă. Astfel suntem întăriţi pentru dificultăţile din viitor. Totuşi, noi nu trebuie să abuzăm de mila Domnului, devenind într-o măsură neglijenţi în privinţa cuvintelor, gândurilor şi faptelor noastre; deoarece, dacă Domnul vede ceva din acest spirit, El nu ne va ierta şi restabili imediat în favoarea Sa. El Îşi va reţine asigurarea de iertare; şi noi putem merge la El tot mereu înainte de a ne da seama de sensul iubirii şi binecuvântării Lui. Aceasta ne va face mai atenţi să nu fim astfel neglijenţi altădată.

Starea celor care nu-şi ţin contul curat în faţa Domnului este foarte tristă. După prima sau a doua încălcare ei îşi spun: „Nu mă pot duce iarăşi la Domnul; mă duc la culcare şi uit”. Ei se trezesc dimineaţa într-o stare de dezarmonie cu Dumnezeu. Dar ei gândesc: „Ei bine, n-am ce face”. Gândul că nu totul este bine în faţa ((145)) Domnului revine iarăşi noaptea. „Ştiu că am avut astăzi multe dificultăţi şi mai multe eşecuri; dar nu pot merge înaintea lui Dumnezeu. N-are nici un rost”. Aşa că ruptura se lărgeşte. Ei uită marea milă a Domnului. Ei uită că El a spus: „Cum un tată se îndură de copiii săi, tot aşa Domnul Se îndură de cei care se tem de El; căci El ştie din ce suntem făcuţi, El ştie că suntem ţărână”.

Acesta este un curs greşit, încărcat de un pericol extrem. Noi trebuie să ne ţinem curate conturile în faţa Domnului în fiecare zi. În fiecare seară trebuie să mergem la culcare exact aşa cum am dori să fim când am şti că nu ne vom mai trezi în trup. Dimineaţa înainte de a ne scula primul nostru gând să fie: „Cum pot să plac astăzi Domnului şi să fiu folositor altora, şi în special cum pot să mă înving pe mine?” Unii, care nu profită de harul oferit pentru orice timp de lipsă, treptat ajung atât de departe de Domnul încât nu prea se mai gândesc la El. Ei au respect pentru Dumnezeu, dar nu-L iubesc. El nu le este aproape, şi ei ştiu acest lucru. Ei ştiu calea dreaptă, dar simt că nu pot umbla pe ea. Îşi dau seama că au pete pe haine, dar încearcă să uite acest gând. Dacă acest curs continuă, unde se va sfârşi?

Aceste lucruri nu sunt de uitat. Lucrurile pe care Domnul ni le-a iertat trebuie uitate; dar lucrurile pentru care n-am căutat iertare trebuie să ne necăjească până când sunt rezolvate. Planul de a aştepta până seara pentru a merge la Domnul nu este un plan bun dacă ne dăm seama că L-am nemulţumit. Dacă putem merge imediat în cămăruţa noastră, s-o facem. Dacă nu putem, am putea închide ochii pentru un moment şi intra în comunicare cu Tatăl nostru din cer prin meritele Mântuitorului. Să păstrăm constant legătura cu Domnul şi să-I spunem despre toate afacerile noastre, greşelile noastre, încălcările noastre fără voie. Există probabil multe încălcări comise de noi pe care nu le recunoaştem. Dar cererea sângelui de curăţare zilnic ne va păstra hainele curate şi albe.

CEI NEGLIJENŢI SUNT NEPOTRIVIŢI PENTRU ÎMPĂRĂŢIE

Cei care adună pete pe haine şi le lasă acolo nu vor fi potriviţi pentru Împărăţia lui Dumnezeu; pentru că Mireasa lui Cristos va fi compusă numai din cei „fără pată sau încreţitură, sau altceva de felul acesta”. Isus va prezenta această clasă fără pată şi ireproşabilă înaintea Tatălui. Ei n-au umblat perfect, fără pată; dar ei au fost atenţi să-şi păstreze hainele nepătate, mergând adesea înaintea Domnului. Ei n-au lăsat nimic să-i îndepărteze. Acesta este spiritul clasei Mireasă. Noi fiecare dorim să fim din această clasă, dragi prieteni. Chiar acum dacă vreunul din noi nu suntem siguri în privinţa poziţiei noastre în faţa Domnului, să ne grăbim să mergem la El şi să vedem ca prin dragul nostru Răscumpărător şi Avocat conturile nostre să fie curate. Să nu aşteptăm, ci să mergem imediat.

Clasa credincioasă este ilustrată în Apoc. 7:3,4 şi 14:1-5. Aceştia sunt cei 144.000 care au numele Tatălui pe frunţile lor. Ei cântă cântarea cea nouă, pe care nimeni în afară de aceşti 144.000 n-o poate cânta. O, noi dorim să fim printre ei! Nu ne putem permite să fim în altă parte. După ce Dumnezeu ne-a dat Spiritul Său sfânt, rezultatul este cu totul în mâinile noastre fie că reuşim, fie că nu. Va fi propria noastră greşeală dacă vom pierde Împărăţia. Domnul nu va avea nici o vină; fiindcă El a făcut aranjamente pentru curăţarea noastră continuă, zi de zi. Harul Său ne este dat la fiecare pas al căii; şi providenţele Sale iubitoare, protectoare, sunt continuu în jurul nostru dacă noi suntem cât se poate de încrezători şi ascultători.

Cealaltă clasă, care lasă să se adune pete pe haine, este „o mulţime mare, al cărei număr nimeni nu-l ştie” (Apoc. 7:9); adică, ei nu sunt un număr orânduit sau fixat cum este al clasei Mireasă. Aceştia trebuie să-şi spele hainele, care sunt de tot pătate şi murdare, în sângele Mielului prin mare strâmtorare. Ei vor sta apoi în faţa tronului, vor servi pe Dumnezeu zi şi noapte în templul Său. Clasa Mireasă va fi în Templu; sau, într-o altă ilustraţie, ei vor sta cu Domnul şi Mirele lor pe Tronul Mesianic. Aceste ilustraţii diferite arată fazele diferite ale poziţiei şi lucrării onorate a Corpului lui Cristos în glorie. Despre aceştia se spune că poartă coroane, despre ceilalţi că au numai ramuri de palmier, indicând victoria finală.

Ce bucuroşi suntem că dragul nostru Tată ceresc S-a îngrijit îndurător de aceia care prin insuficienţa zelului şi credincioşiei pierd „Premiul chemării cereşti”! Ne bucurăm că nici chiar „fecioarele nechibzuite” nu pierd totul, ci prin lacrimi şi osteneala sufletului se vor întoarce în întregime spre Domnul. Ele îşi vor sfârşi cursul în moarte. Nimicirea cărnii lor este impusă. Deşi au făcut legământ să o sacrifice de bună voie, totuşi ele n-au făcut aşa. Ele iubesc pe Domnul şi iubesc dreptatea, dar nu suficient ca să fie implicit loiale şi credincioase; şi astfel ele trebuie să fie sever biciuite, ca spiritul lor să poată fi mântuit în ziua Domnului Isus.

ÎNDEMN SERIOS LA CREDINCIOŞIE

Nimeni n-a fost chemat de Dumnezeu în clasa Turmei Mari. „Noi suntem chemaţi la o singură nădejde a chemării noastre”. Să umblăm dar în alb în fiecare zi împreună cu Domnul, dragi fraţi şi surori. Să ne păstrăm hainele fără pată. Este mai uşor să te pătezi decât să te cureţi, şi cu fiecare pată va fi mai greu decât cu cea anterioară. Noi înţelegem că petele sunt rezultatul unei măsuri de neglijenţă. „Îmi este imposibil să nu-mi pătez haina”, veţi spune, „dar sunt foarte recunoscător că Domnul S-a îngrijit de o cale prin care petele să poată fi îndepărtate când cer cu seriozitate curăţarea”.

Fiecare experienţă de felul acesta să ne facă mai umiliţi, mai atenţi, mai conştienţi de slăbiciunile noastre şi ((146)) mai veghetori în a evita să ne pătăm hainele albe. Altfel Domnul ne va pedepsi prin reţinerea păcii Lui pentru un timp, ca nu cumva să gândim că putem fi neglijenţi şi apoi ne putem îndepărta pata fără nici un necaz. Domnul doreşte ca noi să ştim că aceasta nu este o chestiune uşoară. Atunci, fiecare să fim credincioşi, ca să putem auzi cuvintele dulci ale Învăţătorului: „Bine, serv bun!”