Tu eşti omul acesta! – VDM 9.1

Vol. 9 Noiembrie-Decembrie 2001 Nr. 1

„TU EŞTI OMUL ACESTA!”

01959″> 2 Samuel 11:11-12:7

Onestitatea Bibliei — Poziţia socială a împăratului David nu i-a acoperit vina — Ispita prosperităţii — Păcatele îngrozitoare ale împăratului David — Pilda profetului Natan — Simţul de dreptate al împăratului — Condamnat de propriul său cuvânt — Căinţa lui — Iertat şi totuşi pedepsit — Lecţia pentru toţi.

„Crează în mine o inimă curată, Dumnezeule.” 01960″> Psalmul 51:10 .

R5681 W. T. 1 mai 1915 (pag. 138-141)

Biblia este diferită de oricare altă carte din lume. Este cea mai onestă, cea mai sinceră dintre toate cărţile. Omul cel mai aprobat ca om după inima lui Dumnezeu este cel mai aspru condamnat şi cel mai greu pedepsit când păcătuieşte. Totuşi, există o lecţie în afirmaţia Scripturii, „Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut” (Psalmul 130:4). Faptul că Dumnezeu nu este nemilos, că El nu dispreţuieşte starea slabă şi imperfectă — faptul că El ne acordă încredere pentru intenţiile inimii noastre, chiar dacă slăbiciunile cărnii sunt mustrate şi pedepsite — aceste indicii de consideraţie îndeamnă la o mai mare reverenţă pentru Dumnezeu decât dacă doar ne-am gândi că El este nemilos.

Nu este de mirare că suntem surprinşi că unul care a manifestat atât de multe caracteristici nobile să fi manifestat şi astfel de slăbiciuni cum sunt cele condamnate în lecţia noastră — adulter şi crimă! Ne gândim la tânărul David, la reverenţa lui faţă de Dumnezeu, la credinţa lui, loialitatea lui, încercările lui, greutăţile lui; şi ne întrebăm cum a putut să se schimbe atâta într-un timp atât de scurt. Secretul nu trebuie căutat departe. Este mai uşor să trăieşti o viaţă deplin consacrată în sărăcie decât atunci când eşti înconjurat de bogăţia, plăcerile, obiceiurile şi libertăţile de la curte. Regele a uitat temporar că Chivotul, reprezentantul favorii şi prezenţei lui Dumnezeu era acum în cetatea sa. El şi-a dat seama într-adevăr că ochii Domnului erau pretutindeni privind binele şi răul; totuşi vederea Cortului Întâlnirii ar fi trebuit să-i împrospăteze în memorie gândul: „Tu eşti Dumnezeu care mă vede”.

Putem fi siguri însă că împăratul David nu a ajuns brusc într-o stare atât de păcătoasă a minţii şi inimii. Povestirea arată că chestiunea trebuie să fi continuat luni de zile, ajungând treptat la un punct culminant. Nici nu ar fi corect faţă de împărat să presupunem că inima lui era tot atât de rea ca şi purtarea lui. Mai degrabă trebuie să presupunem, din manifestările ulterioare, că inima lui era încă loială lui Dumnezeu şi principiilor dreptăţii, dar cumva inima lui adormise şi carnea lui devenise foarte vie. El a fost treaz faţă de păcat, adormit faţă de dreptate. El avea înaintea lui exemplele nefavorabile ale altor împăraţi şi libertăţile pe care ei le-au exercitat. Relaţia lui cu Dumnezeu îl făcuse ascuţit la minte; iar acum, cedând ispitei, această ascuţime a minţii era cu atât mai eficientă în cursul rău.

UN SERVITOR CURAJOS AL LUI DUMNEZEU

Mai întâi David a râvnit soţia aproapelui său. El n-a mustrat această stare păcătoasă a minţii, ci i-a îngăduit să continue până când a furat soţia aproapelui său. Soţul ei era în război, un soldat credincios. Necesitatea părea să ceară moartea lui pentru a apăra de ruşine pe împărat. Conştiinţa lui David era sigur adormită când a ordonat generalului său să-l pună pe soldatul credincios într-o poziţie expusă în atacul care s-a dat împotriva unei anumite cetăţi, apoi să comande o retragere şi astfel să lase pe cei mai expuşi să fie ucişi.

Planul a fost dus la bun sfârşit. Acesta a costat viaţa nu numai a soţului înşelat, ci şi a altora. Cu greu ne putem închipui cum cineva cu loialitatea împăratului David faţă de principiu a putut aranja un astfel de plan, sau cum a putut el avea vreo pace în aceste împrejurări. Cu siguranţă nici unul dintre frumoşii lui psalmi n-a fost scris în perioada aceea de nouă luni sau mai mult. Dar Urie era mort; şi soţia furată de la el devenise soţia lui David, şi la puţin timp s-a născut copilul lor.

Apoi a apărut profetul Natan înaintea împăratului. Aducând cu înţelepciune mustrarea lui în forma unei parabole, el i-a spus despre un biet om care nu avea decât o mieluşea şi despre felul în care un vecin bogat i-o luase prin înşelăciune. Simţul dreptăţii împăratului a fost ultragiat şi el a spus că omul care a făcut fapta aceea trebuia să restituie de patru ori mai mult şi trebuia de asemenea să fie omorât. Atunci profetul Domnului, Natan, indicând spre împărat, a spus: „Tu eşti omul acesta!” şi a dus prompt lecţia până la capăt. Aceasta a necesitat curaj; dar oricine are un mesaj de la Domnul trebuie neapărat să aibă curajul să îl transmită — cât de înţelept posibil, bineînţeles, dar cu credincioşie.

((586))

Imediat inima împăratului a fost mişcată; imediat conştiinţa lui a fost trezită. El şi-a văzut purtarea, nu din punctul de vedere al altor împăraţi şi a ceea ce au făcut ei, ci din punctul de vedere al Legii divine de dreptate, adevăr, bunătate, milă. El s-a văzut pe sine ca păcătos. Într-adevăr, sub Lege, atât adulterul cât şi uciderea erau pasibile de pedeapsă cu moartea. Împăratul şi-a recunoscut instantaneu păcatul şi s-a rugat, a postit şi a plâns. Între timp profetul, prin conducere divină, l-a înştiinţat pe împărat că pentru toate acestea Domnul nu-i va cauza moartea, nici nu va lua de la el bunătatea Sa, pentru că mărturisise şi se căise; dar, cu toate acestea, copilul păcatului său nu va trăi şi împăratul însuşi va suferi după aceea pedepse severe pentru greşelile sale.

Aici observăm un principiu de guvernare divină cu privire la cei care sunt poporul lui Dumnezeu şi sunt în relaţie de legământ cu El. S-ar fi cerut dreptate în privinţa păcatelor; dar sufletului care se pocăia îi era acordată totuşi favoarea Domnului. Mulţi creştini au avut experienţă în această direcţie. Dumnezeu nu continuă să-i trateze ca păcătoşi, ci, acceptând căinţa inimii lor, El îi iartă în acel sens al cuvântului; dar credincios aranjamentului Său, „Ce seamănă omul, aceea va şi secera”. În acest aranjament divin nu există nimic care să încurajeze păcatul, ci dimpotrivă, totul ca să încurajeze dreptatea; şi dacă cineva cade în păcat, ca să-l încurajeze pe păcătos să accepte iertarea divină şi să-şi reformeze viaţa, chiar dacă va fi obligat să suporte unele pedepse aspre — probabil până la mormânt.

PSALMUL CĂINŢEI

Foarte mulţi creştini au fost încurajaţi la pocăinţă prin Psalmul 51. Cu siguranţă nici unul nu a fost încurajat la păcat. Se spune că Voltaire, necredinciosul, a încercat odată o parodie a acestui psalm, dar a devenit atât de copleşit de tonul lui solemn, încât a aruncat jos pana şi a căzut pe spate pe canapeaua sa, plin de remuşcare. Episcopul Hall comentând spune: „Cum putem noi presupune că nu păcătuim, sau să disperăm pentru că păcătuim, când vedem un sfânt atât de mare astfel căzut, astfel ridicat?” Ar trebui să ne amintim totuşi că aşa nobil cum a fost împăratul David, el nu a fost un sfânt în înţelesul Noului Testament. El poate să fi fost la fel de sfânt în intenţiile inimii, dar el nu fusese acceptat de Domnul şi conceput de Spiritul sfânt; pentru că „Duhul Sfânt încă nu era” dat, aşa cum citim în Ioan 7:39.

Darea Spiritului sfânt şi conceperea la o natură nouă au început la Cincizecime, şi a continuat de atunci încoace. Dacă suntem uimiţi că împăratul David a fost surprins în astfel de greşeli, cu cât am fi mai uimiţi dacă unul dintre sfinţii lui Dumnezeu, conceput de Spiritul sfânt, ar cădea într-o astfel de capcană a Adversarului. Cei concepuţi de spirit au mult avantaj în orice mod — nu numai prin iluminarea mai mare care le vine prin cunoaşterea mai bună a caracterului divin, a planului divin şi a făgăduinţelor divine, dar şi pentru că-L au pe Domnul Isus ca Ajutorul lor sub asigurarea că „Toate lucrurile lucrează împreună spre bine” pentru ei (Romani 8:28); şi că Domnul nu va îngădui ca ei să fie ispitiţi peste puterea lor, ci cu fiecare ispită va pregăti şi o cale de scăpare. 1 Corinteni 10:13.

„Ai milă de mine, Dumnezeule, după bunătatea Ta! După bogăţia îndurărilor Tale, şterge fărădelegile mele! Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea şi curăţeşte-mă de păcatul meu! Căci îmi cunosc fărădelegile şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea.” Aceste cuvinte de onestitate ne asigură că împăratul a fost surprins în vreun fel de ceaţă care i-a întunecat luni de zile vederea mintală. Norii de origine pământească şi slăbiciunile trupeşti s-au ridicat ca un văl între sufletul lui şi Domnul, oprind lumina feţei Domnului.

Lecţia se aplică la toţi care au fost vreodată în relaţie de legământ cu Dumnezeu. Poetul a exprimat care ar trebui să fie sentimentul fiecărui creştin, discernând şi cea mai slabă umbră dintre el şi Domnul.

„Soare al sufletului meu, dragul meu Tată,
Nu cunosc noapte când nu-mi eşti aproape.
O, nor pământesc să nu se ridice
De-al servului Tău ochi să Te ascundă!”

Lecţia importantă de aici este ca noi să ne ţinem amănunţit socotelile cu Dumnezeu. Nici un copil al lui Dumnezeu să nu plece dimineaţa fără o cerere serioasă către El pentru supraveghere divină asupra afacerilor lui şi pentru ajutor să umble pe calea cea corectă. Nici un copil al lui Dumnezeu să nu se retragă noaptea fără o privire retrospectivă asupra întregii căi a zilei, ca să discearnă în ce măsură a fost una profitabilă şi l-a adus cu o zi mai aproape de Casa cerească. Sau, dacă poate s-a întâmplat ceva de care ar trebui să se simtă ruşinat, nu este deloc prea devreme să meargă de îndată la Tronul Harului ceresc ca să capete milă şi să afle ajutor proaspăt pentru momentele viitoare de nevoie.

Copilul lui Dumnezeu care astfel ţine zilnic socotelile sale cu Tatăl şi cu Răscumpărătorul, va rămâne în iubirea Lor şi nu va fi în pericol de a cădea în vreun păcat aşa de mare cum sunt cele marcate în lecţia noastră. Chiar împăratul David, putem fi siguri, nu ar fi căzut în astfel de păcate dacă nu ar fi îngăduit treptat să se ridice nori pământeşti de nuanţă trupească între el şi Domnul.

((587))

„Întoarce-Ţi privirea de la păcatele mele, şterge toate fărădelegile mele! Crează în mine o inimă curată, Dumnezeule, şi reînnoieşte înăuntrul meu un duh statornic. Nu mă lepăda de la faţa Ta şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt! Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă! Atunci voi învăţa pe cei fărădelege căile Tale şi păcătoşii se vor întoarce la Tine!”

Cu toate că Spiritul sfânt nu a fost dat Vrednicilor din Vechime în acelaşi sens în care a fost dat Bisericii, el a fost totuşi manifestarea favorii lui Dumnezeu faţă de ei în afacerile lor, aşa cum sugerează aici împăratul. Noi trebuie să ne amintim că de la Moise până la Ioan Botezătorul, potrivit Scripturilor, a fost o Casă a Servitorilor sub Moise; dar că în timpul Veacului Evanghelic este o Casă a Fiilor, concepuţi de Spiritul sfânt, subordonaţi Fiului principal, Domnul Isus Cristos. Evrei 3:5,6.