Vol. 16 Ianuarie-Februarie 2009 Nr. 2
ŞAPTEZECI DE SLUJITORI UNŞI
Luca 10:1-24
„Fiindcă nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi.” Matei 10:20.
R 5362 W. T. 1 decembrie 1913 (pag. 364-365)
Rânduirea pentru slujire a fost timp de secole un motiv de ceartă. Indirect aceasta a condus la persecuţii sângeroase în trecut. Mulţumim lui Dumnezeu, acele zile au trecut, în ceea ce priveşte majoritatea creştinilor! Şi totuşi, fiindcă masele nu înţeleg clar subiectul rânduirii, există întotdeauna pericolul unei repetări a persecuţiei pe această linie. Prezbiterienii, baptiştii, metodiştii, luteranii, episcopalii, cu toţii au avut partea lor în persecuţii, bazaţi pe idei greşite în privinţa rânduirii pentru slujire — în timpurile trecute ei s-au persecutat unii pe alţii în această privinţă.
Pretenţia era că nimeni nu putea fi predicator sau învăţător dacă nu avea o rânduire specială; că pentru cel nerânduit a predica sau a învăţa era o răzvrătire împotriva aranjamentului divin; şi toţi cei care urmau învăţătura lui sau care îl susţineau, erau eretici, şi, ca atare, nu meritau simpatie, ci mai degrabă persecuţie.
Rânduirea nu este legată de o ceremonie, sau formă, cum presupun mulţi. Ea înseamnă o autorizare, o împuternicire de a predica. Baptiştii îi împuternicesc pe cei care sunt de acord cu crezul lor să-l predice. Prezbiterienii îşi împuternicesc ucenicii, după cum fac şi luteranii, metodiştii etc. Romano-catolicii şi episcopalii pretind o rânduire de la Dumnezeu — că toţi episcopii lor sunt urmaşi ai apostolilor şi sunt înarmaţi cu autoritate apostolică; şi prin urmare cei care nu sunt împuterniciţi sau rânduiţi de către episcopii lor nu au dreptul să predice, ci sunt eretici. Din punctul lor de vedere, toţi ceilalţi protestanţi sunt eretici, predică fără autoritate.
Dar spiritul de toleranţă creşte; şi în ultimii doi ani episcopalii au ridicat embargoul care era asupra celorlalţi protestanţi până la punctul că un slujitor episcopal poate predica de la amvonul altei denominaţii, sau, unui slujitor nerânduit de către episcopali i se poate permite să predice de la amvoanele lor. Dar aceasta este o concesie foarte modernă.
Ideea corectă a rânduirii este prezentată în studiul de astăzi. Isus deja numise doisprezece pentru a fi apostolii Săi speciali; şi acum El a rânduit sau a numit încă şaptezeci, nu ca să fie apostoli, ci să fie slujitori sau misionari în general. N-a fost nici o ceremonie legată de numirea sau rânduirea lor, după câte arată mărturia. Isus i-a trimis numai, spunându-le ce să vorbească. Textul nostru de bază explică problema spunând: „Nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi”.
Strict vorbind, apostolii nu primiseră încă Spiritul Tatălui în mod direct. Spiritul Tatălui fusese dat Fiului, şi Fiul a fost cel care a împărtăşit acel Spirit celor care au plecat să predice în numele Său. Tatăl n-a recunoscut, autorizat sau rânduit în mod direct pe nimeni să predice mesajul Evangheliei, până la Cincizecime. Sf. Petru explică acolo că Spiritul sfânt turnat peste ucenicii care erau de faţă era de la Tatăl şi prin Fiul. Fapt. 2:32, 33.
În altă parte este explicat că Spiritul sfânt nu a fost dat înainte deoarece Isus nu fusese glorificat. Era necesar ca Isus să sufere, să Se înalţe la cer şi să-Şi prezinte meritul în folosul ucenicilor, înainte ca Tatăl ceresc să-i recunoască drept fii ai noii ordini şi să le dea conceperea Spiritului sfânt, ungerea de la Cel sfânt, autorizarea sau rânduirea de a fi ambasadorii şi reprezentanţii Lui în lume, şi, dacă sunt credincioşi, curând să fie asociaţi cu ((1126)) Isus în Împărăţia cerească, aceea care timp de o mie de ani va binecuvânta Pământul şi va îndepărta blestemul.
Numai cei pe care Dumnezeu i-a rânduit în sensul că le-a dat Spiritul sfânt al stării de fii sunt împuterniciţi sau autorizaţi să predice în numele Domnului. Toate ceremoniile de pe Pământ şi toate mâinile tuturor episcopilor nu pot da autoritate nimănui să vorbească în numele lui Dumnezeu. Domnul nostru Isus nu Şi-a început lucrarea de slujire până când a primit rânduirea lui Dumnezeu. La timpul consacrării şi a botezului Său, Spiritul sfânt a venit peste El, ungându-L, consacrându-L, autorizându-L să predice veştile bune celor blânzi, să panseze inimile zdrobite, să vestească libertate captivilor, să vestească anul de îndurare al Domnului, să mângâie pe cei care plâng. Isa. 61:1, 2.
Acelaşi Spirit sfânt este autoritate pentru oricine l-a primit, să spună tot ce înţelege privitor la planul lui Dumnezeu, tuturor celor care au ureche de auzit — în special celor blânzi, celor cu inima zdrobită, celor care caută pe Dumnezeu. Deşi apostolul Pavel sugerează că femeile membri ai bisericii nu trebuie să predice în public, aceasta nu se interpune faptului că toţi cei care au primit Spiritul sfânt au ungerea de a propovădui şi a învăţa conform limitelor şi ocaziilor condiţiei lor legate de sex. Şi uneori învăţarea privată este la fel de eficientă ca aceea publică.
Cei patruzeci de ani care au încheiat Veacul Iudeu, începând cu Ioan Botezătorul şi sfârşind cu anul 70 d. Cr., prin distrugerea Ierusalimului, a fost perioada Secerişului pentru Israelul tipic. Ea a fost martorul adunării în grânarul evanghelic a întregului grâu adevărat, şi a îndepărtării restului, pleava, într-un mare timp de necaz, simbolic numit foc. Domnul, în Matei 13, sugerează că la sfârşitul acestui Veac Evanghelic va fi un seceriş asemănător. Mulţi cred că acesta a început în 1874 şi se va sfârşi în 1915.
Toţi credincioşii Domnului de la sfârşitul Veacului Iudeu trebuiau să recunoască marele privilegiu de a fi angajaţi în lucrarea Secerişului, şi la fel trebuie să fie adevărat şi acum. Urmaşii Domnului sunt comparaţi cu mieii şi cu oile blânde, inofensive, în timp ce lumea neregenerată şi egoistă este ilustrată prin lupi. În Secerişul iudeu El n-a vrut ca ei să cerşească din casă în casă, ci să întrebe de cei mai vrednici oameni din fiecare sat, şi, dacă erau primiţi, să rămână acolo până când îşi vor termina mărturia în acel sat. Ei trebuiau să depindă total de Domnul şi să nu încerce să-şi procure cele necesare. Aceasta trebuia să fie pentru ei o lecţie care să le folosească în viitor. Mai târziu Isus Şi-a trimis ucenicii, spunându-le să se îngrijească de cele necesare după cea mai bună capacitate a lor — implicând faptul că prima experienţă fusese una specială, care să le dea încredere şi dependenţă de Puterea divină pe care ei o reprezentau.
Spiritul Învăţătorului le-a fost dat în aşa măsură încât au fost în stare să facă aşa cum a făcut El — să vindece bolnavi, să scoată afară demoni etc. Nu trebuie să înţelegem că există o astfel de autorizare a poporului Domnului de astăzi. Condiţiile s-au schimbat. Privilegiul poporului Domnului de astăzi este vindecarea bolii spirituale, a orbirii şi surzeniei, lucruri mai mari decât celelalte.
Acel Mesaj al ucenicilor a fost că Împărăţia lui Dumnezeu se apropiase. Oricine putea fi influenţat, era influenţat de acel Mesaj. Împărăţia lui Dumnezeu fusese aşteptată de israeliţi de multe secole. Dar vai, când a fost prezentată, numai un număr relativ mic de evrei a fost gata să o primească! După aceea oferta Împărăţiei a fost luată de la ei, şi de atunci este dată întregii lumi, adunând clasa aleasă din fiecare naţiune pentru a fi Mireasa lui Mesia şi Comoştenitoare, prin care în curând Împărăţia va fi stabilită pe Pământ şi binecuvântările ei vor fi acordate întregii rase.
Învăţătorul S-a referit la propovăduirea şi la lucrările Sale impresionante din Capernaum, Betsaida şi Corazin. Despre aceste cetăţi s-a spus la modul figurat că au fost înălţate în privinţa privilegiului; şi, deoarece au respins favorurile Domnului, ele vor fi coborâte până la mormânt. Au fost date exemple despre Sodoma şi Tir, amândouă fiind atunci în ruină — coborâte până la Hades, până la ţărână.
Domnul nostru sugerează însă că încercarea sau probarea sau judecata pe care o făcuse propovăduirea Sa nu avea un caracter final — va exista o judecată sau o încercare viitoare. Conform sf. Pavel, întregul Veac Milenar va fi o Zi de Judecată de o mie de ani, în care întreaga lume va fi adusă la o cunoştinţă a Adevărului, la o ocazie deplină de a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu (Fapt. 17:31). Cu toate acestea, cei care L-au auzit pe Isus fără să fie mişcaţi şi-au împietrit inimile, şi în mod corespunzător vor fi dezavantajaţi în Ziua Judecăţii. Isus a pus chestiunea foarte ferm când a sugerat că va fi suportabil pentru acei oameni, dar mai suportabil pentru Sodoma, pentru că păcatul ei fusese împotriva unei lumini şi privilegiu mai mici. Vezi şi Ezechiel 16:48-63.
În concluzie, Învăţătorul Şi-a asigurat mesagerii că oricine îi va auzi şi îi va dispreţui, Îl vor dispreţui pe El şi pe Tatăl. Acelaşi lucru este fără îndoială adevărat despre toţi cei pe care Domnul i-a rânduit şi i-a trimis ca slujitori ai Evangheliei — cei cu adevărat rânduiţi.