Vol. 20, Mai-Iunie 2013, Nr. 4 

Preţul uceniciei

Când suntem insultaţi, binecuvântăm; când suntem prigoniţi, răbdăm”. 04456″> 1 Cor. 4:12 .

R 5172 W. T. 1 februarie 1913 (pag. 35-37)

Deoarece Dumnezeu este Iubire, cel mai înalt ideal al perfecţiunii pe care El l-a dat poporului Său este standardul Iubirii. Nu ne putem imagina un standard mai înalt decât acesta, nici unul mai greu de dobândit. Este caracteristica specială fără de care nimeni nu va primi premiul chemării de sus a lui Dumnezeu în Cristos Isus. Acest semn al perfecţiunii a fost imprimat în Domnul nostru. El S-a delectat să facă voia Tatălui în toate privinţele, chiar până acolo încât să-Şi dea viaţa pentru cei care, din cauza păcatului lui Adam, au fost sub sentinţa morţii.

Domnul nostru însă n-a trebuit să alerge spre această ţintă a iubirii desăvârşite; pentru că El a fost întotdeauna perfect — sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi” (Evr. 7:26). Biserica, dimpotrivă, are în mod natural imperfecţiuni şi membrii ei sunt căzuţi prin ereditate; dar am fost spălaţi în sângele Mielului de toate petele vinovăţiei. Semnul iubirii desăvârşite îl atingem treptat. Mai întâi ajungem la perfecţiunea intenţiei inimii, şi apoi trecem prin experienţe care ne cristalizează caracterul în dreptate. În toate aceste încercări şi dificultăţi, noi trebuie să demonstrăm că dacă organismul nostru fizic ar fi fost perfect, am face întotdeauna voia sfântă a lui Dumnezeu.

Văzând această calitate a iubirii în Domnul nostru Isus, noi o apreciem, chiar dacă ne dăm seama că nu ne ridicăm la înălţimea standardului pe care îl cere Dumnezeu. Cu toate acestea, marea noastră dorinţă este să avem iubire desăvârşită pentru tot ce este în armonie cu voinţa lui Dumnezeu. După ce am atins perfecţiunea intenţiei inimii, încercarea noastră nu mai este să atingem ţinta, ci să continuăm la acea ţintă până când caracterul nostru s-a cristalizat. Aşa spune apostolul Pavel: Să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit toate” (Efes. 6:13). Noi nu progresăm peste iubirea desăvârşită; căci nimeni nu poate face mai mult decât să aibă o dorinţă deplină ca voia lui Dumnezeu să se facă în el. El nu poate face mai mult, fie că ar trăi încă cinci ani sau cincizeci de ani. Iubirea perfectă este ţinta spre care a înaintat şi nu poate atinge un standard mai înalt.

În timp ce stă la ţinta Iubirii, încercările devin mai mari. Noi trecem prin experienţe — adesea destul de neînsemnate — care ne ispitesc la răutate, invidie, mânie şi ceartă. Dacă suntem biruiţi de aceste încercări şi cădem de la condiţia iubirii desăvârşite, vom pierde premiul pentru care alergăm (Filip. 3:14). Unul care astfel a căzut poate ajunge în Mulţimea Mare pentru dezvoltare; dar dacă el ar fi să-şi piardă toată iubirea, ar merge în Moartea a Doua. În oricare dintre aceste cazuri, persoana s-a depărtat de la ţinta Iubirii desăvârşite, singurul standard pentru cei care doresc să fie în Împărăţie şi să participe la lucrurile glorioase pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru cei care-L iubesc pe El mai presus de orice.

Generozitatea Şi binefacerea, caracteristici ale poporului Domnului

Domnul nostru doreşte să vadă în urmaşii Săi dispoziţia de a învinge slăbiciunile şi tendinţele stării decăzute şi să urmeze în urmele Sale. Despre El este scris: Hristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat un exemplu, ca să călcaţi pe urmele Lui. Când era insultat, nu răspundea cu insulte; şi când suferea, nu ameninţa” (1 Petru 2:21-23). A fi insultat înseamnă a fi făcut să apară josnic, a fi vorbit de rău, a fi defăimat. Tendinţa naturală a tuturor este de a detesta nedreptatea, a răsplăti cu rău pentru rău, a da atâta cât primim — şi un pic mai mult dacă este posibil. Aceasta este înclinaţia naturală deoarece suntem în stare decăzută, dezechilibraţi în minţile noastre.

Învăţătura Domnului este cu totul opusă spiritului de insultă. Nu are importanţă cât suntem insultaţi, noi nu trebuie să insultăm înapoi; nu are importanţă cât suntem persecutaţi, noi nu trebuie să persecutăm în schimb. Aceasta este Legea Noii Creaţii. În loc de a insulta înapoi, trebuie să binecuvântăm. Aceasta nu înseamnă că atunci când cineva a spus un lucru defăimător despre noi, noi să spunem: Dumnezeu să te binecuvânteze”; ci, dacă persoana este în situaţie dificilă şi are nevoie de ajutor, noi să trecem cu vederea complet ceea ce ne-a făcut şi să fim tot aşa de pregătiţi să-l ajutăm ca pe orice altă persoană.

Acest spirit al generozităţii şi al bunăvoinţei trebuie să fie spiritul poporului Domnului. Noi trebuie să-i binecuvântăm pe acei care ne insultă şi ne persecută făcându-le bine şi explicându-le situaţia, dacă este posibil, pe care în mod evident ei au înţeles-o greşit. Noi să-i binecuvântăm ajutându-le, dacă se oferă ocazia, să iasă din întuneric la lumină.

Credinţa noastră este mult întărită văzând cursul Domnului nostru şi observând asemănarea între experienţele Sale şi ale noastre. Atât El cât şi apostolii Lui au fost persecutaţi de casa evreiască a credinţei. Toată naţiunea lui Israel a pretins că este poporul lui Dumnezeu; şi Domnul nostru i-a recunoscut ca ai Săi, aşa cum este scris (Ioan 1:11). Totuşi, când a venit la ai Săi”, nu L-au primit, ci L-au persecutat şi chiar L-au răstignit. Mai târziu ei i-au persecutat pe apostoli şi pe urmaşii lor.

Evident casa credinţei a deţinut monopolul persecuţiilor. Tot Veacul Evanghelic, cei care au declarat a fi poporul lui Dumnezeu i-au persecutat pe alţii. Catolicii şi protestanţii s-au persecutat unii pe alţii şi pe evrei, poporul ales al lui Dumnezeu. Majoritatea persecuţiilor au fost din partea celor care au declarat a fi poporul lui Dumnezeu, mulţi dintre ei gândind că într-adevăr au fost.

Persecuţiile de astăzi sunt de acelaşi fel. Ele vin de la cei care declară a fi poporul Domnului. În armonie cu aceasta este Scriptura care spune: Iată ce zic fraţii voştri, care vă urăsc şi vă izgonesc din cauza numelui Meu: Domnul să fie slăvit şi să vă vedem bucuria!” Dar ei vor rămâne de ruşine!” (Isa. 66:5). Această declaraţie se aplică şi la membrii familiilor noastre, care nu sunt în armonie cu Adevărul; adică, orice persecuţie care vine de la membrii familiilor noastre este de obicei de la cei care declară a fi creştini. Ca regulă, opoziţia lor nu este pentru motive personale, ci pe seama unor puncte de doctrină, pe care ei nu le înţeleg la fel cum le înţeleg cei pe care-i persecută.

Este de datoria poporului Domnului să privească cu mare simpatie pe cei care ar putea fi persecutorii lor. Ne amintim împrejurări când persecuţia a fost făcută cu gândul că persecutorii făceau voia lui Dumnezeu. Cei care L-au persecutat pe Domnul Isus au fost într-o oarecare măsură în ignoranţă în privinţa Lui. În Fapt. 3:17, sf. Petru spune: Şi acum fraţilor, ştim că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai marii voştri”. Sf. Pavel spune: căci dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei” (1 Cor. 2:8). Când Saul din Tars l-a persecutat pe Ştefan şi pe alţii din Biserica primară, el cu adevărat a gândit că face un serviciu lui Dumnezeu, aşa cum el însuşi ne spune mai târziu. Fapt. 26:9-11.

CREDINCIOŞIA FAŢĂ DE ADEVĂR O CAUZĂ A PERSECUŢIEI

De-a lungul Veacului Evanghelic, cei care au fost credincioşi Adevărului lui Dumnezeu au fost daţi afară din sinagogi”. Crezurile oamenilor au fost bariere care au ţinut afară pe cei care au înţeles Cuvântul lui Dumnezeu. A fost un timp când mulţi au fost excomunicaţi ca eretici din cauza conştiinţei. Unul dintre aceştia a fost Michael Servetus, un frate creştin a cărui moarte oribilă pe rug a fost provocată de către John Calvin. Acest fel de comportare a împlinit literal scriptura care spune: Vă vor da afară din sinagogi, ba încă vine ceasul când oricine vă va ucide să i se pară că aduce o jertfă lui Dumnezeu”. Ioan 16:2.

Cei care aveau responsabilitatea sinagogilor nu erau întotdeauna oameni răi, ci erau în eroare, aşa cum a fost Saul din Tars când preda închisorii bărbaţi şi femei (Fapt. 8:3). Aceleaşi condiţii există şi astăzi. Întunericul urăşte lumina. Când cineva devine luminat de Cuvântul lui Dumnezeu, i se spune: Dacă stai cu noi, nu trebuie să prezinţi aceste lucruri”. Cei care sunt loiali lui Dumnezeu sunt în acest fel forţaţi să iasă din sinagogi.

Zilele noastre au însă o particularitate pe care alte timpuri nu o aveau. Planul divin este aşa de frumos, încât prin lumina lui vedem că alţii sunt în întuneric. Vocea lui Dumnezeu, vocea conştiinţei, a iluminării, cheamă poporul lui Dumnezeu afară din Babilon, care denaturează caracterul, Planul şi Cuvântul lui Dumnezeu. În loc de a simţi ca şi cum am vrea ne răzbunăm pe vrăjmaşii noştri, ar trebui să avem simpatie pentru ei — nu cu ei, ci pentru ei. Noi trebuie să înţelegem că situaţia lor este foarte asemănătoare cu a evreilor din zilele Domnului nostru Isus, care, dacă ar fi ştiut ce fac, ar fi fost foarte ruşinaţi de conduita lor.

Persecuţiile de astăzi sunt foarte diferite de cele care au fost în oricare altă perioadă a istoriei. Mulţi urmaşi credincioşi ai Domnului sunt mustraţi şi calomniaţi pentru credincioşia lor faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Însă cuvintele Domnului nostru ne îndreptăţesc să ne aşteptăm ca acei care sunt credincioşi Lui să fie vorbiţi de rău, aşa cum a fost El. Cu cuvintele Sale în minte, să nu fim surprinşi de învinuiri şi insinuări false făcute împotriva urmaşilor adevăraţi, proporţional cu proeminenţa lor ca servitori ai Săi.

Prevenirea Domnului nostru că oamenii vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră” (Mat. 5:11), nu implică faptul că acei care vor calomnia pe adevăratul creştin vor spune: Îţi facem aceasta pentru Cristos, pentru că eşti unul dintre urmaşii Săi”. N-am auzit niciodată despre cineva să fi fost astfel persecutat, şi de aceea un astfel de curs nu poate fi ceea ce a vrut să spună Domnul nostru. Evident El S-a referit la faptul că urmaşii Săi onorabili, moderaţi, sinceri, oneşti, virtuoşi, posedând spiritul minţii sănătoase, asemenea Lui, ar fi mult apreciaţi printre cei religioşi cu numele, dacă n-ar fi credincioşia lor faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Din cauză că arată cu credincioşie erorile populare, din cauza fidelităţii faţă de Adevăr, ei sunt urâţi de către cei proeminenţi în bisericism.

REGULA DE AUR, O PROBĂ PENTRU CREŞTINI

Aceste condiţii pun la încercare pe aderenţii bisericismului în ceea ce priveşte Regula de Aur; şi când ei vorbesc de rău din duşmănie, ură, ceartă şi împotrivire, se condamnă pe ei înşişi prin acea regulă; pentru că ei ştiu bine că nu doresc ca alţii să vorbească rău de ei — nici din auzite, nici prin minciuni născocite sau din răutate.

Aceste condiţii sunt de asemenea o încercare pentru poporul Domnului, să verifice dacă sunt dispuşi să suporte aceste persecuţii şi împotriviri cu bucurie, ca o parte a preţului că sunt urmaşi ai lui Cristos. Dacă sub presiune insultă pe cei care-i insultă şi calomniază şi bârfesc, ei demonstrează astfel că sunt nepotriviţi să aibă un loc în Împărăţie. Dacă, pe de altă parte, ei primesc aceste lecţii cu răbdare şi îndelungă răbdare, vor dezvolta mai mult asemănarea de caracter a Răscumpărătorului lor şi astfel vor deveni mai vrednici de a avea o parte cu El în gloria viitoare.

Declaraţia Domnului nostru: Voi sunteţi sarea pământului”, poate în mod foarte potrivit să fie aplicată acelora dintre urmaşii Domnului care dau atenţie învăţăturilor Sale şi cultivă asemănarea Sa de caracter. Aşa cum sarea este folositoare pentru a opri descompunerea, tot aşa influenţa acestor credincioşi este păstrătoare. Pe vremea primei Veniri, lumea era în starea în care ar fi mers probabil rapid în degenerare şi decădere, dacă nu era introducerea influenţei păstrătoare venite de la membrii Corpului lui Cristos. Acea influenţă este încă evidentă în aşa-numita creştinătate.

Chiar azi, deşi adevăraţii consacraţi credincioşi în marele Răscumpărător sunt, potrivit mărturisirii, puţini la număr, totuşi sarea din învăţăturile Mântuitorului are o influenţă largă asupra lumii. Fără ea, fără îndoială, corupţia şi căderea totală ar fi venit cu mult timp în urmă. În ciuda acesteia, vedem pretutindeni în acţiune influenţe foarte corupătoare şi corupte; şi cu cât este mai larg orizontul nostru, cu cât este mai generală informaţia noastră, cu atât înţelegem  mai mult adevărul acestei declaraţii. Când ultimul membru al Corpului lui Cristos va fi trecut dincolo de văl, sarea va fi dusă. Atunci corupţia va pune stăpânire rapid şi rezultatul va fi marele timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele. Matei 24:21; Daniel 12:1.

Scripturile arată faptul că poporul consacrat al Domnului Îi aparţine atât de complet Lui, încât, în toate mâhnirile lor, El este mâhnit (Isaia 63:9). Când Saul din Tars persecuta Biserica primară, Domnul nostru l-a chemat pe drumul Damascului şi i-a spus: Saul, Saul, pentru ce Mă prigoneşti?” Cine eşti Tu, Doamne?” a spus el. Şi Domnul a zis: Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti”.” (Fapt. 9:4, 5). Saul nu-L persecuta direct pe Mântuitorul glorificat, ci persecuta pe urmaşii lui Isus — nu pe Noile Creaţii, ci trupul. Deoarece, prin urmare, Domnul nostru adoptă trupul urmaşilor Săi ca al Său, se spune că Biserica împlineşte ce lipseşte necazurilor lui Cristos. Col. 1:24.

De-a lungul Veacului Evanghelic lumea a fost orbită în ceea ce priveşte faptul că ea a persecutat Biserica lui Cristos — pe acei pe care Dumnezeu i-a ales să fie împreună moştenitori cu Domnul nostru Isus Cristos (Rom. 8:17). Mai târziu, când ochii omenirii vor fi deschişi, oamenii vor înţelege ce au făcut şi vor fi foarte ruşinaţi de comportarea lor. După ce Saul din Tars a văzut că lupta împotriva lui Dumnezeu, tot cursul vieţii sale s-a schimbat.

ARDEREA ANTITIPICĂ AFARĂ DIN TABĂRĂ

Aşa cum Domnul nostru a suferit în trup, aşa vor suferi şi cei care sunt membri ai Bisericii, care este Corpul Său (Efes. 1:22, 23). Sf. Petru ne îndeamnă să ne aşteptăm la aceasta, spunând: Deci, fiindcă Hristos a suferit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire” (1 Petru 4:1). Trupul, nu Noua Creatură, este cel care suferă. În timp ce suferim în trup, ne dezvoltăm în spirit.

În Psalmul 44:22 citim: Dar din cauza Ta suntem înjunghiaţi în toate zilele, suntem priviţi ca nişte oi sortite pentru măcelărie”. Sf. Pavel ne arată că această declaraţie este o profeţie aplicabilă la toţi membrii lui Cristos, al căror Cap este Domnul Isus (Rom. 8:36). Ziua la care se face referire este Veacul Evanghelic (2 Cor. 6:2), Ziua antitipică a Ispăşirii. Aşa cum în Ziua tipică a Ispăşirii erau aduse jertfe tipice, la fel de-a lungul întregului Veac Evanghelic s-au adus jertfe mai bune” (Evr. 9:23; 13:11-13). Aceste jertfe mai bune” au început cu Domnul nostru şi continuă cu Corpul Său, care este Biserica.

Jertfirea antitipică a început la timpul consacrării Domnului nostru, care a fost predarea deplină a vieţii Sale lui Dumnezeu, ca să fie folosită în orice fel în care Tatăl vedea potrivit şi în care îndrumau providenţele Sale. Biserica urmează în urmele Sale. Consacrarea noastră este moartea noastră faţă de lume, faţă de speranţele, scopurile şi ambiţiile pământeşti. În cazul Domnului nostru, vedem că moartea Sa de jertfă a însemnat nu numai dăruirea puterii Sale fizice în vindecare,  învăţare etc., ci a inclus şi suferinţa rezultată din împotrivirea celor din jurul Său. Chiar de la membrii propriei Sale familii a suferit respingere. Astfel Isus a murit zilnic.

În măsura în care suntem credincioşi Tatălui nostru ceresc şi condiţiilor consacrării, vom avea experienţe asemănătoare. Credincioşia faţă de legământul nostru de jertfă va aduce asupra noastră împotrivire din partea lumii, a trupului şi a diavolului. Persecuţia noastră va veni mai ales de la acei creştini care nu sunt dezvoltaţi suficient pentru a aprecia lucrurile din punctul de vedere corect.

Sf. Pavel, vorbind despre cazul său personal, spune că murea zilnic (1 Cor. 15:31). Această declaraţie se aplică la toţi cei care îşi dau viaţa în serviciul Domnului. Uneori aceasta se întâmplă prin cheltuirea puterii fizice; uneori printr-o rană din partea unuia care ne-a lezat, ne-a rănit, ne-a făcut rău cu limba sa. În tip, acest fel de experienţă este reprezentat prin arderea cărnii afară din tabără, un loc care simbolizează starea de respingere.

Servitorii credincioşi ai Domnului vor fi respinşi de către lume, aşa cum a prezis Domnul nostru (Mat. 24:9; Ioan 16:1-3). Atitudinea lor de consacrare deplină ca să facă voia Tatălui nu este apreciată; căci pentru lume pare nebunie. Este o mustrare. Aşa a zis Domnul nostru: Căci oricine face răul, urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vadă faptele aşa cum sunt”. Ioan 3:20.

A fi credincios până la moarte face parte din legământul de jertfă. În unele cazuri, moartea poate veni devreme; în altele, poate veni târziu. Sf. Ştefan a fost credincios până la moarte, care a venit repede în experienţa sa creştină; sf. Petru de asemenea a fost credincios, dar a murit după o viaţă lungă. Promisiunea pentru învingător este: Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii” (Apoc. 2:10). Dacă răbdăm vom şi împărăţi împreună cu El.” 2 Tim. 2:12.