1 Petru 3:18-20: „Hristos…fiind omorât în trup, dar făcut viu în duh, în care S-a dus şi a predicat duhurilor care sunt în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare, în zilele lui Noe, când se pregătea corabia…”.
Ideea susţinută de unii că în cele trei zile cât a fost mort Domnul Isus S-a dus să le predice duhurilor păcătoşilor care au murit la potop şi care erau chinuiţi într-un loc numit iad, nu este suţinută scriptural din câteva motive: În Eclesiastul 9:5 şi 10 ni se spune că „morţii nu ştiu nimic” şi că „în locuinţa morţilor în care mergi nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune”. Domnul Isus cât a fost mort nu putea să predice, căci era în locuinţa morţilor, „nu ştia nimic”. Deci trebuie să fi propovăduit după ce a fost înviat de Tatăl (şi cum putea fi înviat dacă nu era mort!) ca fiinţă spirituală de cel mai înalt grad, nemuritor, asemenea Tatălui. Şi chiar aşa ne spune versetul: „…făcut viu în duh, în care S-a dus…”. Cine sunt duhurile din închisoare? 2 Petru 2:4 şi Iuda 6 ne spun că aceste duhuri sau fiinţe spirituale sunt îngerii care au păcătuit prin unire ilicită cu fetele oamenilor (Gen. 1:14), dând naştere unei rase hibride, de uriaşi, care au fost nimiciţi la potop, nefiind din spiţa adamică. La potop îngerii aceştia căzuţi şi-au reluat starea spirituală, dar au fost închişi, limitaţi sau legaţi cum zice sf. Petru „în lanţurile întunericului”, în Tartar, adică în atmosfera pământului, opriţi de la părtăşie cu îngerii sfinţi şi de la acces în sferele înalte ale Atotputernicului.
