CONSACRAREA ÎN TEMPLU

Luca 2:22-39

„Căci ochii mei au văzut mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie, înaintea tuturor popoarelor.” Vers. 30, 31

R 4942 W. T. 15 decembrie 1911 (pag. 460-461)

Când Isus era de patruzeci de zile, Iosif şi Maria L-au dus la Ierusalim şi L-au prezentat pentru consacrare în Templu. Aceasta era în conformitate cu obiceiul care era legat în special de întâiul-născut al fiecărei familii. Deşi întâii-născuţi ai întregii naţiuni au fost cruţaţi la eliberarea din Egipt, ei au fost schimbaţi cu o singură seminţie, a lui Levi, care a fost în mod special dedicată serviciului lui Dumnezeu; cu toate acestea, acelaşi principiu a fost urmat în ceea ce priveşte întâiul-născut al fiecărei mame. Trebuia dedicat în mod special lui Dumnezeu şi serviciului Său.

Semnificaţia acesteia o vedem când ne amintim că Biserica aleasă, fiind adunată în timpul acestui Veac Evanghelic, este numită Biserica Întâilor-născuţi. Şi sf. Iacov ne spune că noi suntem „ca cele dintâi roade ale creaturilor Sale”. Aluzia clară legată de toate acestea este că, după ce Biserica va fi fost adunată în glorie cerească prin puterea Primei Învieri, Împărăţia care va fi stabilită atunci va aduce binecuvântări pentru toate familiile pământului, dându-le şi lor ocazia de a deveni fii ai lui Dumnezeu pe plan pământesc, prin procesele restabilirii. Fapt. 3:19-21.

În legătură cu aceasta remarcăm că este un obicei ca unii părinţi să facă o consacrare formală a copiilor lor lui Dumnezeu în prezenţa credincioşilor. Influenţa asupra copiilor nu poate fi altfel decât benefică, pentru că în zilele care vor urma, ei vor privi în urmă şi îşi vor da seama de grija, iubirea şi devotamentul părintesc manifestat astfel prin acordarea a ceea ce aveau mai bun Domnului (rodul corpurilor lor). Fără îndoială foarte mulţi copii vor avea în viaţă o influenţă benefică asupra minţii lor în ceea ce priveşte consacrarea faţă de Creatorul lor.

Mai mult, noi credem că părinţii care astfel dau ce au mai bun Domnului, într-adevăr îşi atrag mari binecuvântări. Încercări şi dificultăţi sigur vor veni, dar în toate acestea copiii lor aparţin lui Dumnezeu. Şi dacă ei se roagă, facă-se voia Ta, atunci pot avea pace şi pot primi bucurie în Duhul, pe care alţii nu le pot cunoaşte. Desigur, aceasta nu ia locul consacrării personale a copilului când acesta ajunge la vârsta libertăţii de a decide şi a judeca pentru sine, dar credem că influenţa binecuvântată va fi de ajutor pentru copil în anii maturităţii, ajutându-l să ia o decizie corectă pentru Dumnezeu, pentru adevăr şi pentru dreptate.

La ceremonia de consacrare în Templu, un proroc în vârstă a mers în faţă, a luat pe copilul Isus în braţe şi a lăudat pe Dumnezeu. Relatarea este că într-un anume mod Dumnezeu i-a revelat că împlinirea promisiunilor îndurătoare făcute lui Avraam era aproape şi că nu va muri până va vedea Eliberarea lui Israel. Printr-o anume putere divină acest profet în vârstă L-a recunoscut pe Isus, şi după ce a spus, „Acum eliberează în pace pe robul Tău, Stăpâne, după Cuvântul Tău, căci ochii mei au văzut mântuirea Ta” — modul în care mântuirea Ta va veni la Israel şi la toate familiile pământului — el a continuat şi a spus, „pe care ai pregătit-o să fie înaintea tuturor popoarelor, lumina care să descopere neamurile şi slava poporului Tău Israel”.

„RÂNDUIT SPRE PRĂBUŞIREA ŞI SPRE RIDICAREA MULTORA ÎN ISRAEL”

Simeon, adresându-se Mariei, a declarat profetic că Pruncul a fost „rânduit spre prăbuşirea şi spre ridicarea multora în Israel şi să fie un semn

[marcă sau standard] care va stârni împotrivire … ca să descopere gândurile multor inimi”. Ce profeţie minunată! Ne aminteşte de cuvintele sf. Pavel, că Domnul nostru este „o Piatră de poticnire şi o Stâncă de cădere” pentru mulţi din Israel, că mulţi s-au poticnit, fiind dezamăgiţi. Şi sf. Pavel a spus de asemenea despre ridicarea multora care s-au poticnit. El declară: „Israel n-a căpătat ce căuta, iar cei aleşi au căpătat, pe când ceilalţi au fost împietriţi” — poticniţi — îndepărtaţi de la favoarea divină (Rom. 11:7). Cu toate acestea, el ne asigură că de îndată ce „aleşii”, Biserica lui Cristos, vor fi fost completaţi, prin puterea primei Învieri, atunci favoarea divină se va întoarce la Israelul natural, prin Israelul spiritual ales: „Pentru ca, prin îndurarea arătată vouă, să capete şi ei îndurare.” Romani 11:25-33.

N-a fost găsit un număr suficient de „israeliţi cu adevărat” pentru a completa pe aleşii preorânduiţi, şi, prin urmare, invitaţia a trecut în afara seminţei naturale a lui Avraam, pentru a aduna în timpul acestui Veac Evanghelic pe cei evlavioşi din fiecare naţiune, popor, neam şi limbă. Toţi aceştia trebuie găsiţi înainte ca binecuvântările să meargă la Israel şi la restul rasei noastre, oferindu-le restabilire şi perfecţiune umană.

O femeie evlavioasă, Ana, o profetesă, în vârstă de peste o sută de ani, locuia în Ierusalim în incinta curţilor Templului. Mişcată şi ea de Spirit sfânt, a recunoscut Copilul, a adus laudă lui Dumnezeu şi le-a menţionat chestiunea celor evlavioşi care aşteptau împlinirea promisiunii avraamice — „pentru mângâierea lui Israel”.

Dacă faptul că L-au văzut pe Isus ca prunc a fost ceva vrednic de laudă şi mulţumiri, încă şi mai mult a fost o cauză de recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru cei care L-au văzut la vârsta de treizeci de ani, consacrându-Se ca sacrificiu viu chiar până la moarte, şi care şi-au dat seama că El fusese conceput din nou de Spirit sfânt pentru a fi o Nouă Creatură, de natură divină. Cei care au văzut credincioşia Învăţătorului în îndeplinirea sacrificiului consacrării Sale timp de trei ani şi jumătate ai misiunii Sale, au privit încă şi mai mult la ceea ce avea să-i facă să aducă laudă lui Dumnezeu. Şi când El Şi-a sfârşit calea la Calvar şi a fost înviat din morţi a treia zi, iar după patruzeci de zile S-a înălţat la cer unde fusese înainte, fericiţi au fost cei care au recunoscut acea dezvoltare în continuare a Planului divin pentru mântuirea omului — binecuvântarea tuturor familiilor pământului.

Şi mai binecuvântaţi au fost cei care la Cincizecime au primit Spirit sfânt ca putere de concepere, şi cei care l-au primit de atunci încoace, dovedind că sunt copii ai lui Dumnezeu, şi „dacă sunt copii … sunt şi moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Isus Cristos” Domnul lor, la marea moştenire — la făgăduinţa prin jurământ făcută lui Avraam, că prin ei vor fi binecuvântate toate familiile pământului.

PRĂBUŞIREA ŞI RIDICAREA

Întreaga naţiune a lui Israel s-a poticnit în Isus, nerecunoscându-L ca Trimisul lui Dumnezeu — cu excepţia a relativ puţini care au devenit ucenicii Lui — probabil zece sau cincisprezece mii, conform relatărilor. Despre naţiune în general profetul Isaia a declarat: „… vor cădea şi se vor sfărâma, vor fi prinşi în capcană”. Sf. Pavel, citând din profeţia lui Isaia, continuă şi arată revenirea lui Israel în favoarea divină de îndată ce clasa aleasă în Veacul Evanghelic va fi fost completată dintre toate naţiunile. Atunci va veni timpul ridicării din nou a lui Israel la favoare divină. Isa. 8:15; Rom. 11:9-11.

Continuându-şi argumentul, sf. Pavel ne asigură că orbirea lui Israel nu este permanentă, ci numai pentru un timp, până va intra numărul deplin al celor „aleşi” dintre neamuri. El spune că atunci tot Israelul va fi salvat din poticnirea lor. Aceasta este chiar „ridicarea” la care se referă lecţia noastră. Sf. Pavel spune că acesta este Legământul lui Dumnezeu cu Israelul natural, şi că păcatele lor vor fi îndepărtate şi ei vor căpăta milă prin mila Bisericii. Cu alte cuvinte, când Biserica va fi glorificată la Întâia Înviere, va începe imediat binecuvântarea divină pentru Israel şi apoi se va extinde la toate familiile pământului. Dumnezeu i-a închis pe toţi în necredinţă ca să poată avea milă de toţi. Vezi Rom. 11:25-32.