CUNOŞTINŢA NECESARĂ PENTRU CREŞTERE ÎN HAR

„V-aţi dezbrăcat de omul cel vechi cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoaştere deplină, după chipul Celui care l-a creat.” Col. 3:9, 10.

R 4894b W.T. 1 octombrie 1911 (pag. 381-382)

În textul nostru expresia „v-aţi dezbrăcat” sugerează şi ideea de înlăturare. Ca o ilustraţie, să ne gândim la Congres. Când partidul la putere este înlăturat de la putere prin vot, nu înţelegem că este înlăturat din Congres. Un partid care a fost la conducere trebuie să fie înlocuit de un alt partid. Un astfel de transfer ar însemna, în unele aspecte, o linie politică în întregime nouă.

Aşa este şi cu schimbarea pentru a deveni Noi Creaturi în Cristos, membri ai Corpului lui Mesia. În multe lucruri are loc o schimbare radicală. Noua voinţă trebuie să regleze ce vom mânca, ce vom purta; de fapt trebuie să fie puterea conducătoare asupra tuturor lucrurilor după ce am devenit Noi Creaturi, concepute de Spirit sfânt; căci am ales un nou Cap. Schimbarea conducerii este o lucrare instantanee. A fost un timp când am fost de cealaltă parte a chestiunii. În final am decis să venim de partea Domnului şi L-am acceptat în calitate de Cap al nostru. În momentul când am acceptat schimbarea, voinţa cărnii a fost înlăturată de la conducere şi noua voinţă a fost instalată la putere. Atunci am devenit Noi Creaturi. Dar am fost nedezvoltaţi în caracter.

După cum atunci când un nou partid vine la putere în Congres acel partid nu poate reglementa toate lucrurile imediat, ci realizează treptat schimbările dorite, aşa este şi cu mintea nouă. Aceasta face treptat schimbare după schimbare, şi astfel lucrarea de înnoire, lucrarea de transformare continuă, noua minte câştigând mai mult control şi aducând gândurile, cuvintele, faptele sub supravegherea şi îndrumarea Domnului. Ajungând să-L cunoaştem pe Dumnezeu mai bine, ajungem să vedem voia Sa mai bine. Tot mai mult ajungem să vedem lucrurile din punctul de vedere divin şi să reglăm fiecare cuvânt şi fiecare faptă a vieţii noastre după acesta.

Prin cunoştinţă, precum şi în cunoştinţă, Noua Creatură se înnoieşte sau se reconfortează, se zideşte, se întăreşte. Înţelepciunea acestei lumi este nechibzuinţă pentru Dumnezeu. Ceea ce a avut omul vechi a fost înţelepciunea acestei lumi. Ceea ce primeşte Noua Creatură este înţelepciunea lui Dumnezeu. Dezvoltarea diferitelor puteri ale Minţii noi este o lucrare treptată, dependentă de cunoştinţă. Cu o voinţă nouă, cunoştinţa devine puterea energizantă şi întăritoare, şi găseşte ocazii prin care noua creatură îşi poate îndeplini scopul. Această cunoştinţă este aceea care vine de sus. Nu înseamnă numai a şti câte capitole sunt în Biblie, nici câte versete sunt în Biblie şi să fim în stare să le cităm; ci prin diferitele providenţe ale lui Dumnezeu în viaţă, înseamnă să ajungem la o cunoştinţă de Dumnezeu care este suficientă pentru a ni se clarifica voia Sa pentru noi, ca să ne asigure ascultarea. Cunoştinţa noastră creşte în măsura în care dăm atenţie lucrurilor despre care a vorbit Dumnezeu; în măsura în care ne fixăm iubirea pe lucrurile de sus şi nu pe lucrurile de pe pământ.

CONDIŢIILE PE BAZA CĂRORA

SUNTEM CHEMAŢI

Toţi creştinii ar trebui să cunoască termenii şi condiţiile pe baza cărora „Dumnezeu i-a chemat”, şi anume: (1) Să sufere cu Cristos în timpul de acum şi (2) Să fie glorificaţi şi să domnească împreună cu El în Veacul care vine pentru a binecuvânta lumea. Ei trebuie să cunoască atât motivul pentru suferinţa lor, cât şi caracterul pe care Dumnezeu vrea să-l dezvolte în ei, fără de care nu pot fi „potriviţi pentru împărăţie”. Despre aceste caracteristici, „îmbrăcarea cu omul nou”, necesară pentru cei care îşi vor „întări chemarea şi alegerea”, tratează lecţia noastră. Să analizăm unele dintre ele.

„Iubirea să fie fără prefăcătorie.” Sf. Pavel explicase deja necesitatea iubirii, dar acum ne pune în gardă împotriva unei iubiri doar prefăcute, care numai pe dinafară ar părea blândă şi politicoasă. Spiritul adevărat al iubirii, Spiritul sfânt, nu va fi unul care se preface, unul ipocrit; iubirea va fi sinceră, simţită din inimă, precum şi exprimată cu gura. Această iubire trebuie să fie faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi, în măsura în care ei sunt în asemănare cu Dumnezeu sau se străduiesc să fie aşa. Aceasta trebuie să fie o iubire a ceea ce este bun, drept, pur, adevărat.

„Urâţi ceea ce este rău.” Noi trebuie nu numai să evităm a face ceea ce este rău, nu numai să nu avem iubire sau afinitate pentru rău, dar mai mult de atât, trebuie să urâm, să avem aversiune faţă de rău. După cum iubirea pentru Dumnezeu şi pentru toate lucrurile adevărate şi pure şi care contribuie la dreptate trebuie să fie cultivată, tot aşa trebuie cultivată şi aversiunea faţă de păcat şi necurăţie de orice fel. Astfel, cu cât devenim mai puternici în caracterul creştin, cu atât mai intensă va deveni iubirea pentru bine, pentru ce este curat şi adevărat; şi cu atât mai intensă va fi împotrivirea la ceea ce este neadevărat, necurat, păcătos. Cu cât învăţăm mai mult armoniile frumoase ale acestui har ceresc al iubirii, şi cu cât ele devin mai mult melodiile inimii noastre, cu atât mai dureros, mai respingător şi mai dezgustător pentru noi va fi păcatul şi egoismul, „spiritul lumii”; întocmai cum dezacordurile în muzică ne zgârie urechile în măsura cunoaşterii şi aprecierii armoniilor muzicale.

După cum sfinţenia şi păcatul sunt opuse, tot aşa simţământul nostru faţă de acestea trebuie să fie reprezentat prin sentimente de iubire şi de ură. A ne răci în iubirea pentru dreptate înseamnă a pierde ceva din aversiunea faţă de păcat. Să cultivăm deci în noi ura pentru păcat, egoism, necurăţie şi orice mod rău, ca să putem găsi mai uşor de cultivat în inimile noastre frumoasele haruri ale Spiritului.

Numai în minţile noastre au trecut cele vechi şi toate s-au făcut noi. De fapt, această schimbare va fi împlinită când vom deveni fiinţe spirituale. Între timp, dacă este să fim socotiţi vrednici de un loc în Prima Înviere, ni se cere să demonstrăm dispoziţia minţii, dorinţa serioasă de a fi tot ceea ce Domnul vrea să fim. În niciun mod nu putem să demonstrăm aceasta mai bine Domnului sau să ne dovedim mai folositori nouă înşine decât păstrând o strictă supraveghere a inimilor şi a gândurilor noastre.