Un studiu recent al biologilor evoluţionişti: Dorit (Yale), Akashi (University of Chicago) şi Gilbert (Harvard) a infirmat premisa evouţiei. Studiul lor a lăsat evoluţioniştii năuciţi. În căutarea lor ce viza strămoşii oamenilor, aceşti trei oameni de ştiinţă au dovedit-o din diferenţele genetice ale cromozomului Y aparţinând a 38 de bărbaţi din diferite grupuri etnice, trăind în diferite părţi ale lumii. Spre surprinderea lor, Dorit şi echipa lui nu au găsit nici o diferenţă nucleotidică în partea nerecombinată a cromozomilor Y. Lipsa deviaţiei a dovedit că nici un fel de evoluţie nu a intervenit în ce priveşte strămoşii oamenilor de parte bărbătească. Uluiţi de aceste rezultate neaşteptate, Dorit şi echipa lui de asociaţi au făcut o analiză statistică spre a determina dacă nu cumva cei 38 de bărbaţi selecţionaţi nu au fost reprezentaţi într-un mod neconcludent raportat la întregul populaţiei bărbteşti a globului. Dar bazaţi pe această analiză, au fost obligaţi să concluzioneze că strămoşii bărbaţilor au fost de fapt un singur individ – nu un grup de humanoizi – care a trăit nu mai de parte de 270.000 de ani. Ce altă probă s-ar mai putea cere încă spre a dovedi că strămoşul omului nu a fost un grup de humanoizi ci un singur individ? Relatarea biblică a creaţiunii a fost reabilitaiă de către oamenii de ştiinţă. Dumnezeu 1-a creat pe Adam, tatăl rasei umane. De asemenea, “nu mai departe de 270.000 de ani” este o interesantă retractare de la speculaţiile imprudente privind milioanele de ani. Totuşi, ceasul molecular este dinainte fixat pentru, viziunea evoluţiei în ceea ce priveşte timpul neluând în considerare cronologia biblică. Pentru că acest studiu a fost devastator pentru darwinişti, aceştia au fost nevoiţi să bată în retragere.

Puţin după aceasta, un biolog american, specializat în domeniul molecular, Michael Haminer, a examinat 2600 de nucleotide – segmente perechi ale cromozomilor Y – în rândul a 16 grupuri etnice diferite. Rezultatele au fost chiar mai compatibile cu Biblia. Acestea au indicat că toţi se trag dintr-un singur om, ce a trăit, conform calculelor cu aproximativ 51.000 de ani în urină. O echipă britanică de geneticieni au studiai 100.000 de nucleotide perechi de bază din 5 grupuri etnice diferite. Rezultate şi mai apropiate de Biblie. Nici o evoluţie! – oamenii coboară dintr-un singur om, care a trăit, conform calculelor lor, nu mai departe de 37.000 – 49.000 de ani în urmă. Încă câteva studii atente şi timpul ceasului molecular al oamenilor de ştiinţă va corespunde cu timpul biblic referitor la istoria omului.

Un alt studiu a fost coudus în 1987 în ADN-ul initocondrial, care a verificat doar descendenţa femeiască, din mamă în fiică. Concluzia acestui studiu a fost că toate femeile ce trăiesc acum se trag diutr-o singură femeie (pe care au numit-o ironic „Eva”), care a trăit acum nu mai puţin de 200.000 de ani. Totuşi, acest studiu a obervat o slabă variaţie în mostra femeiască în contrast cu non-variaţia absolută a bărbaţilor. Acest studiu privind femeile ar putea să indice o slabă microevotuţie. Totuşi, studiul privind bărbaţii se armonizează cu relatarea din Geneza privind creaţiuaea. Bărbaţii au o singură origine – Tatăl Adam, în timp ce aceasta nu e adevărat despre femei. Dar Eva a fost creată din Adam, ceea ce explică această slabă variaţie în ADN-ul mitocondrial al femeilor.

Biochimiştii darwinişti se confruntă cu o altă mare problemă atunci când cromozomul Y al oamenilor este comaparat cu cromozomul bărbătesc al cimpanzeilor, gorilelor şi orangutanilor. Mari variaţii genetice au avut loc între aceste specii. Chiar în cadrul fiecărei specii, foarte puţin, dacă nu deloc, găsim variaţie. După darwinişti, toate primatele moderne au evoluat dintr-un strămoş comun cu 7-20 milioane de ani în urmă. Dacă acest model darwinist este corect, atunci ar trebui să se identifice o mai mică variaţie între primatele moderne, şi o mai mare variaţie în cadrul acestor specii. Dar tocmai opusul a fost adevărat. Ce jenant pentru ei! Darwiniştii vor folosi orice raţionament pentru a contrazice aceste descoperiri – dar faptele stau în picioare.

O cercetare recentă în Neanderthal pe o secvenţă evolutivă de humanoizi aleasă arbitrar a devastat complet pe darwinişti. În 1966, antropologii Jeffrey Schwartz şi Ian Fattersall au examinat mai mult de o duzină de schelete din Neanderthal. Ei au găsit oase nazale şi cavităţi de sinus cu mult mai mari decât ale omului modern – şi nu canale lacrimare rupte. Concluziile lor ar putea să cauzeze lacrimi evoluţioniştilor. De ce? Ei au declarat că aceste imense diferenţe anatomice elimină Neanderthal-ul din linia evolutivă a omului! Dar lovitura finală a Ncanderthal-ului i-a şocat pe darwinişti în 1997. Cercetările moleculare darwiniste au descoperit ADN-ul de la o fosilă din Neanderthal şi au decodat-o spre a compara cât de mult se apropie de ADN-ul uman. Concluziile lor – faţa omului nici nu îşi are descendenţa şi nici nu se înrudeşte cu speciile din Neanderthal. Această lovitură data darwiniştilor a uimit lumea. Ştirile au fost răspândite în gazeta săptămânală „Date” împreună cu o fotografie a unui Neandertlial pe copertă.

„Ceasul molecular” al darwiniştilor începe să arate mai mult ca „ceasul Genezei”. Cercetările moleculare confirmă ce ar fi rezonabil de aşteptat de la modelul creaţiei.

„Şi Domnul Dumnezeu 1-a făcut pe om din ţărâna pământului şi i-a suflat în nări suflare de viaţă; şi omul a devenit astfel un suflet viu . . . Atunci Domnul a făcut să cadă un somn adânc peste om şi omul a adormit; şi El a luat una din coastele lui şi a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om”.

 

CINE A PREGĂTIT UNIVERSUL PENTRU MÂŢĂ PE PĂMÂNT?

 

„La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul. Pământul era fără formă şi gol; şi întuneric era peste faţa adâncului…” (Geneza 1:l,2)

În primul verset al Bibliei, Dumnezeu a creat cerurile şi pământul. Al doilea veset descrie acest pământ care „era” în existenţă de o perioadă nedezvăluită de timp. Era într-o stare primitivă, nepregătită. Lucrarea primei zile nu începe până la versetul 3. Important de observat este că lucrarea primei zile de creere nu a fost crearea propriu zisă a pământului, ci însuşi Dumnezeu a făcut ca lumina să pătrundă „înrunerecul de pe faţa (suprafaţa) adâncului (apele care deja acopereau pământul neterminat)”. Lucrarea celor 7 zile de creere nu a început decât în versetul 3. Pentru că cerurile şi pământul au fost create înainte de cele 7 zile de creere. Primele două versete nu fac parte din cadrul celor 7 zile de creere. Aşadar, vârsta actuală a cerurilor (univesului) şi pământului nu ne sunt indicate, între creerea cerurilor şi pământului şi începutul celor 7 zile de creere, pământul era „pustiu şi gol” de viaţă pentru o perioadă nedeterminată de timp. Aceste două caracteristici ale pământului fără formă – pustiu şi lipsit de viaţă – anticipând doar lucrarea viitoare a celor 7 zile de creere. Acest pământ pustiu trebuia să fie tranformat într-o planetă gazdă locuibilă, capabilă să susţină viaţa. După aceasta, toate formele de viaţă, inclusiv oamenii, urmau să fie create şi puse în locurile lor potrivite şi corespunzătoare.

De aceea, şi după dovezile scripturale deja analizate, lungimea celor 7 zile de creere nu indică nicidecum vârsta Universului sau chiar pe cea a planetei noastre, Pământul. Teorii despre un Pământ tânăr sau un Pământ vechi de miliarde de ani nu sunt relevate în istorisirea Genesei privind cele 7 zile de creere. Prin urmare, speculaţiile ştiinţei cu privire la vechimea Universului şi Pământului nu au nimic de a face cu lungimea celor 7 zile de creere.

Relatarea biblică a creerii acceptă suportul ştiinţei, dar atunci când Biblia nu prezintă o vârstă precisă a Universului sau a Pământului nu trebuie căutate astfel de încercări de compromis, în orice caz, teoriile ştiinţei fluctuează, relatarea biblică rezistă singură.

 

VÂRSTA UNIVERSULUI ŞI A PLANETEI PĂMÂNT

 

Şi alte versete, de fapt, indică că Universul şi Pământul există de o lungă perioadă de timp. Psalmii compară antichitatea formării Pământului cu o metaforă potrivită pentru a arăta existenţa lui Dumnezeu din eternitate – Ps. 90:1,2. „Doamne…înainte ca să se fi născut munţii, şi înainte ca să se fi făcut Pământul şi lumea, din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu!”. Dacă formarea Pământului este comparată cu Dumnezeu, din veşnicie în veşnicie, aceasta ne sugerează un Pământ foarte vechi, într-adevăr, Pământul a existat cu mult înainte ca pregătirea pentru viaţă să înceapă. Prov. 8: 22-23 compară „înţelepciunea” ca existând cu mult înainte ca Pământul să fie creat: ..Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui. Eu am fost aşezată din veşnicie, înainte de orice început, înainte de a fi Pământul”.

Chiar dacă „înţelepciunea” din aceste versete se referă la înţelepciunea literală a lui Dumnezeu sau la fiul lui Dumnezeu ca personificare a înţelepciunii, logica acestor versete este că înţelepciunea lui Dumnezeu exista de o foartă lungă perioadă de timp. De ce? Pentru că înţelepciunea lui Dumnezeu a fost în existenţă înainte ca cerurile şi Pământul să fie create. Dacă Universul şi Pământul sunt de doar 6000 sau 7000 de ani, după cuin cred unii, logica acestor versete se pierde. O comparaţie cu doar 6 milenii nu este un timp foarte lung. Ideea unui Univers şi a unui Pământ de doar 6000 de ani este chiar mai absurdă decât multele speculaţii la alegere a fenomenalelor lungimi de timp.

 

CONCLUZIILE OAMENILOR DE ŞTIINŢĂ

 

Multe dintre descoperirile recente din Univers susţin creaţiunea Biblică ironic, unele dintre aceste descoperiri au fost făcute de către oameni de ştiinţă care insistau asupra căutării ateistice pentru a descoperi viaţa evolutivă pe multe alte planete ale Universului. Religia, pentru oamenii de ştiinţă, a fost narcoticul superstiţioşilor şi a celor slabi. Evoluţia naturală era presupusă a fi realitatea curajoşilor care îndrăzneau să cerceteze necunoscutul. Ce şoc dezamăgitor! Eminentul cosmolog Pred Hoyle se opunea cu agresivitate tehismului şi creştinismului. Dar Hoyle a descoperit că era necesară o reglare foarte exactă a stărilor nucleare ale energiilor pentru heliu, beriliu, carbon şi oxigen pentru ca orice fel de viaţă să existe. Dacă nivelul stărilor energetice ale acestor elemente proporţionale una faţă de altele ar fi fost cu doar 4% mai mică sau mai mare, atunci ar fi fost insuficient oxigen sau carbon pentru viaţă oriunde în Univers, inclusiv planeta Pământ.

Acest reglaj fin l-a forţat pe Hoyle să concluzioneze „un superintelect a folosit înţelept atât fizica, cât şi chimia şi biologia”. Alt om de ştiinţă Paul Davies, care cândva susţinea ateismul, acum susţine „planul ingenios” cu propriile lui cuvinte. „Există pentru mine evidenţe puternice că, în spatele a tot ce este, se întâmpla ceva. Este ca şi cum cineva a reglat-fin numerele naturii pentru a face Universul… Impresia unui plan este covârşitoare”.

Astronomul George Greenstern a scris în cartea lui “Universul Simbistic”: „Supraveghind toate dovezile, gândul care se ridică cu insistenţă este că o agenţie supranaturală sau mai degrabă – Agenţia trebuie să fie implicată. Este posibil că dintr-o dată, fără intenţie, am dat peste dovada ştiinţifică a existenţei unei Fiinţe Supreme? A fost Dumnezeu cel care a lucrat (?), şi atât de providenţial a construit (aranjat) cosmosul pentru beneficiul nostru?

Fizicianul teoretic, Touy Rothiuan, încheie un eseu cunoscut după cum urmează: „Teologul medieval care privea cerul noaptea prin ochii lui Aristolel şi a vâzut îngerii mişcând sferele in armonie a devenit cosmologul modern care priveşte acelaşi cer prin ochii lui Einstein şi vede mâna lui Dumnezeu nu în îngeri ci în constantele naturii. Confruntat cu ordinea şi frumuseţea Universului, şi cu ciudatele coincidenţe ale naturii, este foarte tentant să faci un salt al credinţei din ştiinţă în religie. Sunt sigur că mulţi fizicieni doresc aceasta. Eu doar doresc ca ei să o admită”.

Într-un articol despre principiul antropic, cosmologul Bernard Carr scrie: “Cine ar trebui să concluzioneze următoarele: fie însuşirile Universului invocate pentru a susţine principiul antropic sunt doar coincidenţe, fie Universul a fost într-adevăr croit pentru viaţă. Las teologilor să stabilească identitatea Croitorului!”. Fizicianul Freeman Dyson, de asemenea lucrând la principiul anotropic, concluzionează: “Aici problema este de a forma o afirmaţie despre scopul final al Universului. Cu alte cuvinte, problema este de a citi mintea lui Dumnezeu”.

Fizicianul şi fosta preşedinte a Asociaţiilor Femeilor de Ştiinţă, Vera Kistiahowski spune: „Ordinea splendidă dezvăluită nouă prin înţelegerea ştiinţifică a lumii fizice arată (invocă) divinul”. Arno Penzias, laureat al Premiului Nobel în fizică pentru descoperirea condiţiei radiaţiei cosmice, este citat după cum urmează: „Astronomia ne conduce la evenimente unice, un Univers creat din nimic, cu un echilibru foarte delicat având condiţiile exacte care sunt cerute pentru a permite viaţa, şi având ca fundament în plan (cineva ar putea spune „supranatural”)”.

Chiar înainte de căderea comunismului, Alexander Polyakov la Institutul Landan din Moscova a spus: „Ştiu că natura este descrisă prin cea mai înaltă matematică pentru că Dumnezeu a creat-o. Deci există posibilitatea ca cele mai înalte matematici să fie descoperite de fizicieni care încearcă să descrie natura”. Fang Li Zhi, cunoscutul astrofizician chinez, şi Li Shu Xian, fizician, scriu: „O întrebare care întotdeauna a fost considerată un subiect de metafizică sau teologie – crearea Universului – a devenit acum un domeniu al cercetării active prin fizică”. Cosmologul Eduard Harrison evaluează concluzia finală a cosmologiei: „Aici este dovada cosmologică a existenţei lui Dumnezeu – argumentul planului, de Poley -reactualizat şi reînnoit. Reglajul-fin al Universului dovedeşte evidenţa clară şi primă a unui plan Dumnezeiesc. Alegeţi: şansa oarbă care vorbeşte de o mie de universuri, sau planul care arată doar unul… Mulţi oameni de ştiinţă, când admit părerile lor, înclină către teologie sau dovada planului”.

Câştigătorul Premiului Crafoord în astronomie, Allan Sandage, spune despre recunoaşterea lui Dumnezeu: „Găsesc că este foarte improbabil ca o astfel de ordine să vină din haos. Trebuie să fie ceva principiu organizator. Dunmezeu pentru mine este un mister, dar este explicarea miracolului existenţei, de ce există ceva în loc de nimic”.

Robert Griffiths, care a câştigat Premiul Heinemann îu matematică-fizică, descrie întâlnirea fizicianului cu Dumnezeu: „Dacă dorim un ateu pentru dezbateri, eu merg la departamentul de filozofie. Departamentul de fizică nu prea e de folos”. Astrofizicianul agnostic Robert Jastrow vorbeşte de întorsătura ironică a cercetării Universului de către colegii lui: „Pentru omul de ştiinţă care a trăit cu credinţă în puterea raţiunii, acest subiect se termină ca un vis urât. El escaladează munţii necunoaşterii, aproape cucereşte cel mai înalt vârf; se târăşte peste ultima stâncă, şi este salutat de un grup de teologi care stăteau acolo de secole”.

 

AMPRENTELE LUI DUMNEZEU

 

Incredibil, oamenii de ştiinţă în căutarea lor ateistă de a găsi evidenţa vieţii evolutive în Univers începută de la sine, au găsit „amprente” în tot Universul – „amprentele lui Dumnezeu”. Viaţa pe Pământ nu a apărut la întâmplare. Planeta noastră locuibilă este aici pentru om, într-un Univers prietenos datorită unui plan. Planeta noastră este un loc în care se poate trăi pentru că Dumnezeu a plănuit şi reglat cu mare fineţe multiplele legi care guvernează, şi de asemenea a aranjat parametrii Universului.

De exemplu, dacă numărul electronilor nu ar fi echivalent cu numărul protonilor la o acurateţe de o parte în 10 la puterea 37, sau mai bună, forţele electromagnetice din Uniivers ar fi negat în aşa fel forţele gravitaţionale încât galaxiile, stelele şi planetele nu ar fi venit în existenţă. O parte în 10 la puterea 37 se poate ilustra astfel: acoperiţi întegul continent american cu monezi de 10 cenţi cu înălţimea până la Lună (aprox. 370.000 km). Mai adăugaţi o grămadă de un milion de astfel de şiruri cu monezi. Vopsiţi o monedă în roşu şi ascundeţi-o în miliardele de şiruri. Şansa ca o persoană nevăzătoare să nimerească moneda roşie este de una în 10 la puterea 37. Acesta este doar unul dintre parametrii reglaţi cu fineţe şi care sunt necesari pentru a permite viaţa pe planeta Pământ.

După cum am vorbit deja, Fred Hoyle a descoperit legi extraordinar de fin reglate pe tărâmul stărilor nucleare ale energiilor pentru echilibrul de heliu, beriliu, carbon şi oxigen, pentru ca să poată exista viaţă. Alţi oameni de ştiinţă au descoperit numeroşi alţi parametrii constanţi care trebuie să fie între anumite limite clar definite în Univers pentru ca viaţa să existe pe Pământ. O altă evidenţă particulară a acestei atente calibrări a legilor Universului definesc cerinţele restrictive deosebite pentru viaţa de pe Pământ. Relaţiile dintre galaxii, Soare, Pământ şi Lună sunt o balanţă foarte delicat sincronizată. Atracţia gravitaţională a lunii reglează fluxurile şi refluxurile, face ca apele mărilor s-ă se cureţe şi reface vegetaţia marină. De asemenea, înclinarea Pământului este stabilită (înclinarea axei de rotaţie faţă de planul orbital) – un factor important pentru evitarea extremelor climaterice. Oare şansa a făcut să avem un Pământ care se curăţă singur şi cu un climat locuibil?

Cei doi parametrii prima dată „descoperiţi” în 1966 au mărit, lista de peste 40 de domenii unde aceste „amprente” ale lui Dumnezeu se discern clar. (Aceşti parametri bine definiţi pot fi cercetaţi mai îndeaproape în numeroase lucrări de ştiinţă şi articole). Fără de această elocventă înţelepciune a Creatorului, viaţa pe Pământ ar fi imposibilă.

În tmp ce paleontologii, geologii, botaniştii, biologii s-au poticnit în domeniul vechi de 130 de ani, al fosilelor şi al variaţiilor genetice, încercând să readucă în actualitate conceptele vechi şi obosite, printr-o nouă frazeologie, spre a arăta evoluţia ca şi un fapt   – cosmologii darwinişti şi astrofizicienii au încercat să cucerească noi frontiere. Dar în timp ce cercetau Universul pentru dovada vieţii evolutive, neaşteptatul sa întâmplat, fie au dat cu capul de inexplicabilele minuni ale Creatorului. Adesea această întâlnire cu Dumnezeu i-a făcut credincioşi. Dacă unii oameni de ştiinţă nu înţeleg mărturia unită a fosilelor sau nu văd mărturia minunată a armoniei moleculare, atunci ar trebui cel puţin să se uite spre cer pentru a vedea dovada armonioasă a unui Creator minunat. Ei ar trebui să observe ce au descoperit colegii lor. Ei nu ar trebui să fie ultimii care să ştie că, creaţia a triumfat în faţa evoluţiei.