Dragi fraţi şi surori, mă bucur extrem de mult să vă văd pe toţi la această convenţie plini de bucurie şi credinţă puternică. Mulţi dintre voi au participat regulat la toate aceste întâlniri frăţeşti.

Subiectul meu este legat de motto-ul din acest an al convenţiei noastre: „Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii”. Mântuitorul nostru, Isus Hristos, s-a adresat cu aceste cuvinte urmaşilor Săi care treceau prin persecuţii şi probe grele.

Învingătorilor le-a fost făgăduită cununa vieţii. Domnul nostru a fost credincios şi ascultător până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Apostolul Ioan Îl numeşte „martor credincios”, căci prin însăşi viaţa Sa a lăsat o mărturie pentru Adevărul divin şi voinţa lui Dumnezeu. A făcut acest lucru de bunăvoie şi cu bucurie, pentru că Îl iubea pe Dumnezeu din toată inima. Despre El a scris profetul David în Ps. 40:8: „vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele.”

„Fii credincios” – cu aceleaşi cuvinte ni se adresează Dumnezeu şi nouă, pentru că în Apoc. 1:1 este scris: „Descoperirea lui Isus Hristos pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând.”

Iubitorul nostru Tată este şi El un exemplu de credincioşie pentru toate creaturile Sale. Psalmistul spune: „Căci Cuvântul Domnului este adevărat, şi toate lucrările Lui se împlinesc cu credincioşie.”(Ps. 33:4). Moise slăveşte astfel caracterul Făcătorului: „El este Stânca; lucrările Lui Sunt desăvârşite, Căci toate căile Lui Sunt drepte; El este un Dumnezeu credincios şi fără nedreptate, El este drept şi curat.” (Deut.32:4).

Cuvântul ebraic „emunach” (H530) este corespondentul cuvântului grecesc „pistis”(G4102) din Noul Testament şi înseamnă „credinţă, încredere, încredinţare”. Acest cuvânt implică ideea de credincioşie faţă de un angajament. Tatăl nostru milos este tocmai astfel.

Iată câteva confirmări: „Să ţinem fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduinţa.”(Evrei 10:23) sau: „Prin credinţă şi Sara, cu toată vârsta ei trecută, a primit putere să zămislească, fiindcă a crezut în credincioşia Celui ce-i făgăduise.” (Evr.11:11)

Profetul David descrie starea de inimă a tuturor copiilor consacraţi ai lui Dumnezeu: „Vestesc îndurarea Ta, în adunarea cea mare; iată că nu-mi închid buzele. Tu ştii lucrul acesta, Doamne! Nu ţin în inima mea îndurarea Ta, ci vestesc adevărul tău şi mântuirea Ta, şi nu ascund bunătatea şi credincioşia Ta în adunarea cea mare.” (Ps. 40:9,10).

Dacă vedem că atât Tatăl Ceresc cât şi iubitul Său Fiu sunt credincioşi, nu este deloc de mirare că Dumnezeu doreşte să dezvolte această trăsătură în toţi fiii Lui, mai ales în cei care sunt ucenici ai lui Isus Hristos, care au primit chemarea cerească şi făgăduinţele „nespus de mari şi scumpe”, care au devenit „fraţi sfinţi”. De aceea au fost numiţi astfel de apostolul Pavel pentru că au primit invitaţia divină de a deveni urmaşi ai Fiului Său, pentru că Hristos a devenit Mijlocitorul lor, iar Dumnezeu i-a uns cu Spiritul Sfânt. Însă aceşti fraţi trebuie să se sfinţească zilnic, pentru că aceasta este voia lui Dumnezeu. Cuvintele pe care le voi cita imediat ne ajută să fim credincioşi zi de zi în împlinirea voinţei lui Dumnezeu: „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele” (1Ioan 5:3).

Despre aceşti sfinţi a scris în mod profetic David: „să ştiţi că Domnul Şi-a ales pe cel care se teme de El; Domnul aude când strig către El” (Ps. 4:3 – Corn.rev.). La fel scrie şi traducerea rusă. Să ne uităm la înţelesul cuvântului ebraic „chasid” (H2623):

  • credincios, devotat,
  • evlavios, dar ca o consecinţă a credincioşiei şi devotamentului.

În Noul Testament acestui cuvânt îi corespunde grecescul „chosios” (G3741), care înseamnă: „curat, evlavios, conştiincios, sfânt”. În majoritatea cazurilor traducătorii au scris cuvântul „sfânt” ţinând cont de faptul că acest cuvânt este o consecinţă a credincioşiei şi devotamentului.

În esenţă, acest verset îl putem citi în felul următor: „să ştiţi că Domnul Şi-a pus deoparte pe cel   credincios Lui; Domnul aude când strig către El”. Da, urmaşii lui Hristos sunt puşi deoparte faţă de lume (pentru că sunt aleşi de Dumnezeu – Ioan 15:19), sunt fecioare curate, care doresc să rămână credincioase Tatălui Ceresc în împlinirea voinţei Lui.

Dar pentru a fi credincioşi trebuie să ne dezvoltăm în primul rând credinţa, pentru că fără ea nu putem fi plăcuţi lui Dumnezeu. „Cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută” (Evr.11:6).

Dar ar putea să ne întrebe cineva: „Ce este credinţa?” Apostolul Pavel răspunde la această întrebare: „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.” (Evr.11:1).

Din ceea ce este scris rezultă că avem două componente ale credinţei: convingerea avută în minte şi încrederea avută în inimă. Mintea şi inima, intelectul şi sentimentele, sunt necesare credinţei, fără de care nu-i putem plăcea lui Dumnezeu. E posibil ca cineva să creadă că are credinţă, dar de fapt posedă numai un singur component al ei. Pentru unii, credinţa este numai un sentiment, pentru alţii numai o încredinţare, convingere. Îmi amintesc de discuţia de la masa rotundă de anul trecut, când a fost dezbătută întrebarea: „Doctrina sau dragostea?” Ce răspunsuri au fost date? Fără echivoc: şi doctrina, dar şi dragostea! Ele trebuie să meargă laolaltă.

La fel este şi în cazul credinţei. Ea trebuie să sporească cuprinzând în acelaşi timp două elemente: convingerea în minte şi încrederea în inimă faţă de Dumnezeu şi făgăduinţele Lui, precum şi cunoaşterea doctrinelor.

Numai o astfel de credinţă va fi răsplătită: „pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este cercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos” (1Petru1:7).

Dumnezeu doreşte să ne dezvoltăm şi să ne mărim credinţa. De aceea permite probe peste noi. De fiecare dată când trecem prin probe de foc păstrându-ne nu numai credinţa în doctrine, dar şi încrederea în Dumnezeu, curăţia inimii, zelul pentru Adevăr şi dreptate, caracterul nostru se apropie în asemănare cu cel al lui Hristos. Acest lucru Îi este plăcut lui Dumnezeu, care tocmai în acest scop ne încearcă.

De aceea o dată cu scurgerea timpului, parcurgând diverse etape în şcoala lui Hristos, credinţa noastră trebuie să se întărească, iar adevărul şi sfinţenia să devină o parte a caracterului nostru.

Poate unii se întreabă: „De ce Dumnezeu ne pune la încercare credinţa şi nu faptele?” Răspundem: „de aceea, pentru că noi, ca şi reprezentanţi ai rasei căzute a lui Adam, nu putem face fapte desăvârşite, pe care Dumnezeu să le poată primi.”

În cazul acesta, faptele nu sunt necesare. Ajunge numai credinţa. Şi Apostolul Pavel a scris că prin faptele Legii nimeni nu va fi îndreptăţit în faţa lui Dumnezeu. Dar ce a vrut să spună prin aceasta? Care este gândul apostolului?

El spune că prin Lege a venit cunoştinţa păcatului (Rom.3:20). „Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii.” (Rom.3:28). Să citim şi cuvintele apostolului Iacov (2:18): „Dar va zice cineva: „Tu ai credinţa, şi eu am faptele.” „Arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele.”

Oare această frază este în contradicţie cu cuvintele apostolului Pavel? Nicidecum. Cei care au răstălmăcit învăţătura apostolului Pavel considerau că faptele nu sunt deloc necesare pentru că nu au nici o însemnătate, iar Dumnezeu nici măcar nu se uită la ele, ci ia în considerare numai credinţa cuiva.

Dar apostolul Iacov contrazice aceste gânduri arătând că sunt greşite, iar prin exemplele lui Avraam şi Rahav răstoarnă această teorie. Să citim argumentele lui: „Vrei, deci, să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zădarnică? Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s-a socotit ca neprihănire”; şi el a fost numit „prietenul lui Dumnezeu.” Vedeţi, deci, că omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţă. Tot aşa şi prostituata Rahav: n-a fost socotită şi ea neprihănită prin fapte, când a găzduit pe soli şi i-a scos afară pe altă cale? După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă.” (Iac.2:20-26).

A avea credinţă în Dumnezeu este un lucru potrivit, dar sunt necesare şi faptele în armonie cu credinţa: „Tu crezi că Dumnezeu este unul, şi bine faci; dar şi dracii cred… şi se înfioară!” (Iac.2:19).

Faptele pot să fie bune sau rele. Apostolul spune că un izvor curat trebuie să dea apă curată, iar pomii trebuie să dea roadele lor corespunzătoare. Această învăţătură este cuprinsă în capitolele 2 şi 3.

Şi cuvintele Domnului nostru sunt în conformitate cu învăţătura apostolului Iacov: „Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom, care nu face roade bune, este tăiat şi aruncat în foc. Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte.” (Mat.7:17-20).

Dumnezeu vede tăria credinţei noastre prin prisma faptelor noastre. Faptele bune ne dezvoltă şi ne întăresc credinţa.

Să mai citim o dată concluzia ap. Iacov (2:21-23): „Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s-a socotit ca neprihănire”; şi el a fost numit „prietenul lui Dumnezeu.”

Vedem că prin fapte credinţa s-a desăvârşit. O astfel de credinţă este preţioasă în ochii Tatălui. Să ţinem cont de sfatul apostolului Pavel, care spune: „Pe când noi, fiindcă am crezut, intrăm în „odihna” despre care a vorbit El, când a zis: „Am jurat în mânia Mea, că nu vor întra în odihna Mea!” Măcar că lucrările Lui fuseseră isprăvite încă de la întemeierea lumii.” (Evr.4:3)

În ce am crezut noi? În Evanghelie! Apostolul ne-a arătat că măsura de odihnă pe care o avem depinde de dezvoltarea credinţei noastre. Cu cât credinţa este mai mare cu atât mai mare este şi odihna noastră. În măsura dezvoltării şi întăririi credinţei noastre odihna devine un lucru şi mai plăcut şi din ce în ce mai des.

Adevărata credinţă, care dă odihnă, nu constă numai în încredere sau numai în cunoştinţă, ci în încredere şi cunoştinţă – câştigate şi aplicate (prin încercări).

Adevărata credinţă este obiceiul nostru de a gândi, este un impuls pentru cuvintele noastre şi este baza faptelor noastre. De aceea trebuie să ne străduim să fim credincioşi în gândurile, cuvintele şi faptele noastre, chiar şi în lucrurile cele mai mici. (Nu numai în adunare, la convenţii, ci şi în lucrurile zilnice mărunte, la serviciu, acasă, faţă de toţi).

Să nu uităm făgăduinţa Domnului: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri” (Mat.25:21).

Apostolul Pavel, explicându-le fraţilor şi lăsându-le sfaturi privind voia lui Dumnezeu în viaţa de zi cu zi, a spus: „Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus, şi mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu Tatăl.” (Col.3:17).

De aceea este bine să avem zilnic obiceiul de a ne analiza şi a ne întreba:

  • dacă îndeplinim toate sfaturile şi poruncile divine?
  • de ce motive suntem conduşi?
  • ce dorim să obţinem?
  • pentru cine muncim şi ne trudim?

Dacă ne vom strădui în felul acesta, vom dezvolta în noi o credinţă adevărată şi un caracter plăcut lui Dumnezeu. Dar nu întotdeauna ne iese şi nu întotdeauna ne putem face o astfel de analiză, fie din lipsă de timp, din lipsă de credinţă, sau din alt motiv. Atunci trebuie să ne îndreptăm în rugăciune către Tatăl, aşa cum ne sfătuieşte ap. Iacov, cerându-i cu credinţă şi fără nici o urmă de îndoială, căci Dumnezeu dă totul „cu mână largă şi fără mustrare.”

Probabil că adesea sunt situaţii sau împrejurări când ar trebui să spunem cu lacrimi în ochi, aşa cum a răspuns la întrebarea dată de Domnul tatăl tânărului vindecat: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”

Trebuie să cerem şi noi ca apostolii să ne fie mărită credinţa. Să nu uităm cuvintele Domnului: „facă-ţi-se după credinţa ta.”

Când sunt ascultate rugăciunile noastre, starea noastră ar trebui să fie asemănătoare cu cea a samariteanului, care s-a întors şi i-a mulţumit Domnului că a fost vindecat.

Trebuie să fim recunoscători şi să ne bucurăm ca şi eroii credinţei pe care i-a descris ap. Pavel: „ În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că Sunt străini şi călători pe pământ.” (Evr.11:13).

Trebuie să ne bucurăm atunci când trecem cu credincioşie prin probele credinţei noastre: „Prea iubiţilor, nu vă miraţi de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat, care a dat peste voi: dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea slavei Lui.” (1Petru 4:12,13).

Să ţinem minte ce s-a spus despre Israel: „Îmi voi ascunde Faţa de ei, şi voi vedea care le va fi sfârşitul, căci sunt un neam stricat, sunt nişte copii necredincioşi.” (Deut.32:20) şi: „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor.” (1Cor.10:11).

Aş dori să vă îndemn, dragi fraţi, cu cuvintele şi sfaturile apostolului Pavel:

  • să avem o credinţă curată,
  • să avem credinţă şi o conştiinţă bună,
  • să fim plini de credinţă,
  • să nu uităm că „cel neprihănit va trăi prin credinţă”,
  • „Şi noi, deci, fiindcă suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne, şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Uitaţi-vă, deci, cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeţi inima, şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre.” (Evr.12:1-3).

La încheiere, să citim cuvintele ap. Ioan (1Ioan 5:4): „pentru că oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii, este credinţa noastră.”

Să nu uităm că numai învingătorilor credincioşi le este făgăduită cununa vieţii. Aceasta v-o doresc atât vouă, cât şi mie însumi.