Fr. Michal Targosz, Polonia

 

  1. Dumnezeu să fie cu voi.
  2. Nu este uşor să găsim cuvinte de rămas bun. Poate că dacă n-am fi aproape unul de altul, dacă n-am trăi multe bucurii împreună, multe tristeţi, dacă nu ne-am împărtăşi dorinţele şi ţelurile,
  3. poate atunci cuvintele de rămas bun ar fi uşoare şi ar curge din abundenţă. Atunci poate ar fi mai uşor să întindem mîna şi să spunem urările noastre într-o formă corectă, bine gîndită şi bine exprimată. Dar nu dorim acea formă de rămas bun.
  4. În viaţa noastră creştinească noi ne dăruim necontenit. Ne dezvăluim inimile, gîndurile, simţămintele. Permitem celor în care ne încredem să ne privească.
  5. Căutăm prietenii noi, feţe noi, persoane care ne-ar putea uimi. Adesea dorim adorarea altora, dar în realitate noi vrem ceva cu totul diferit.
  6. Vrem să fim iubiţi! Dorim ca alţii să facă pentru noi acte dezinteresate de bunăvoinţă, să facă pentru noi ceva spontan, fără nici un simţ al datoriei. Dorim să avem încredere. Chiar cînd sîntem în întuneric, bîjbîim după ajutor. Am vrea ca mîinile noastre să găsească o inimă sinceră, înţelepciune, delicateţe.
  7. Dumnezeu să fie cu voi.
  8. Patru cuvinte. Şi totuşi s-ar putea dovedi fi prea multe. Poate chiar acele 4 cuvinte nu ne vor veni cînd vom vrea să plîngem. Şi de ce atîtea lacrimi? Mîinile noastre s-au purtat ca şi cum n-ar fi ale noastre, aşa de stîngaci, aşa de aspru şi neaşteptat ţinînd mîinile altora.
  9. Cerurile ne-au fost deschise, minunăţii după care am tînjit şi le-am anticipat atîta – şi timpul este prea scurt, este prea tîrziu, nu putem spune totul deodată şi ştim că n-ar trebui să ne întoarcem cu nici un cuvînt nerostit şi în sfîrşit înţelegem ceeace am citit de sute de ori, atît de clar şi evident şi totuşi atît de greu de înţeles: “Vor cunoaşte că sînteţi ucenicii Mei prin aceea că vă iubiţi unul pe altul”.
  10. Dumnezeu să fie cu voi!
  11. Nu este uşor să cobori din vîrful scării lui Iacob. Nu-i uşor să priveşti în jos şi să te întorci la activităţile zilnice şi să aştepţi încă 2 ani lungi, ani omeneşti.
  12. Nu-i uşor. Ce mult zel va fi în următoarele zile în cuvintele noastre de rugăciune la Tatăl: “O Doamne! Vie Împărăţia Ta!!”
  13. Dumnezeu să fie cu voi!
  14. El ştie despre ziua de mîine. El cunoaşte zilele de mîine ale noastre ale tuturor. El vede cum ne este dor la unul de altul. Dacă după planul Lui această lume încă trebuie să mai dureze un timp, El ne va lăsa să ne întîlnim iarăşi. El ne va da iarăşi această hrană spirituală, care este întîlnirea noastră frăţească pentru că El este Tatăl nostru!
  15. Doi ani. Pentru unii va fi mai puţin, pentru alţii mai mult. Simţim totuşi că aceasta este altceva decît a spune la revedere după o adunare de duminica în adunarea de acasă. Doi ani pot schimba complet vieţile noastre.
  16. Cum va fi la următoarea noastră întîlnire? Va fi acelaşi zîmbet, aceaşi voioşie? Nu ştim. Dar pe lîngă nesiguranţă avem şi speranţă. Va fi bine. Va fi. . .
  17. Ce-ar fi dacă ne-ar spune viitorul? Ce-ar fi dacă   am putea vedea ce ne stă în faţă cu cîteva luni? El a făcut–o odată. Pavel din Tars, apostolul Lui, a aflat despre viitorul lui.
  18. Iată! Pavel, se desparte de fraţii săi. Nu cum ne despărţim noi astăzi. Noi avem avantajul de a nu cunoaşte viitorul. Pavel îl cunoştea şi-l cunoştea foarte bine. Cît de diferit este rămas bunul lui.
  19. Însă din Milet, Pavel a trimis la Efes, şi a chemat pe prezbiterii bisericii. Cînd au venit la el le-a zis: “Ştiţi cum m-am purtat cu voi în toată vremea, din ziua dintîi în care am pus piciorul pe pămîntul Asiei. Am slujit Domnului cu toată smerenia, cu multe lucrări şi în mijlocul încercărilor pe care ni le ridicau uneltirile iudeilor.
  20. Ştiţi că n-am ascuns nimic din ce vă era de folos şi nu m-am temut să vă propovăduiesc şi să vă învăţ inaintea norodului şi în case şi să vestesc iudeilor şi grecilor pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Christos.
  21. Şi acum iată că împins de duhul, mă duc la Ierusalim fără să ştiu ce mi se va întîmpla acolo. Numai Duhul Sfînt mă înştiinţează din cetate în cetate că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri.
  22. Dar eu nu ţin numaidecît la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfîeşesc cu bucurie calea şi slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanglelia harului lui Dumnezeu.
  23. Şi acum ştiu că nu-mi veţi mai vedea faţa, voi toţi aceia în mijlocul cărora am umblat propovăduind Împărăţia lui Dumnezeu.
  24. După ce a vorbit astfel, a îngenunchiat şi s-a rugat împreună cu ei toţi. Şi au izbucnit cu toţii în lacrimi, au căzut pe grumazul lui Pavel şi l-au sărutat. Căci erau întristaţi mai ales de vorba pe care le-o spusese el, că nu-i vor mai vedea faţa”. (Fapt. 20:17-25; 36-38.)
  25. “A doua zi am plecat şi am ajuns la Cezarea. Am intrat în casa lui Filip evanghelistul care era unul din cei şapte.
  26. Fiindcă stăteam de mai multe zile acolo, un proroc numit Agab s-a pogorît din Iudea şi a venit la noi, a luat brîul lui Pavel, şi-a legat picioarele şi mîinile şi a zis: “Iată ce zice Duhul Sfînt: Aşa vor lega iudeii în Ierusalim pe omul acela al cui este brîul acesta, şi-l vor da în mîinile Neamurilor.
  27. Cînd am auzit lucrul acesta, atît noi cît şi cei de acolo am rugat pe Pavel să nu se suie la Ierusalim. Atunci Pavel a răspuns: Ce faceţi de plîngeţi şi-mi rupeţi inima?
  28. Eu sînt gata nu numai să fiu legat, dar chiar să şi mor în Ierusalim pentru numele Domnului Isus. Dacă am văzut că nu-l putem îndupleca, n-am mai stăruit şi am zis: Facă-se voia Domnului” (Fapt. 21:8, 10-14).
  29. De ce plîngeţi şi-mi rupeţi inima?
  30. Se pare că Biserica primitivă a avut o credinţă mult mai tare decît noi. Îi aveau pe apostoli şi pe mulţi care umblaseră cu Isus. Însuşi Pavel, un apărător zelos al doctrinei învierii, trebuie să fi fost sigur că următoarea lui experienţă după moarte va fi o altă întîlnire.
  31. Totuşi nu ezită să folosească cuvintele “niciunul din voi nu-mi va mai vedea faţa”. Împreună cu toţi se roagă în genunchi şi cu toţii plîng şi se îmbrăţişează pentru că ceva se sfîrşeşte. Pavel nu va mai fi şi ei vor fi orfani.
  32. Nu-i nimic nepotrivit la cei care cred în făgăduinţele lui Dumnezeu să aibă instincte şi reacţii omeneşti. Înainte de învierea lui Lazar, Domnul nostru a fost mişcat de trei ori.
  33. A văzut pe Maria şi pe toţi cei care erau cu ea plîngînd. A văzut neputinţa şi disperarea lor. El nu şi-a ascuns lacrimile. Şi evreii au spus: “Iată cît îl iubea de mult!” Aveau dreptate! Relatarea evangheliei ne spune: “Isus iubea pe Maria şi pe sora ei Marta şi pe Lazar” (Ioan 11:5).
  34. Mulţi fraţi din Asia Mică îl iubeau pe Pavel din Tars. Ce înseamna aceasta pentru Pavel, aflăm din Galateni: “Căci vă mărturisesc că, dacă ar fi fost cu putinţă, v-aţi fi scos pînă şi ochii şi mi i-aţi fi dat” (Gal 4:15). Putem fi surprinşi că acest rămas bun îi rupea inima?
  35. Alţi doi prieteni n-au avut o despărţire diferită: David şi Ionatan. Referindu-se la Ionatan, Scriptura ne spune că sufletul lui era lipit de a lui David şi-l iubea pe David ca pe sine însuşi. David şi-a exprimat direct simţirea: “Mă doare după tine, frate Ionatane! Tu erai plăcerea mea; dragostea ta pentru mine era minunată; mai pe sus de dragostea femeiască”.
  36. Aceştia doi de asemenea au trebuit să se despartă în viaţa lor de două ori. Întîia oară s-a întîmplat cînd nu era loc pentru David alături de Saul, cînd lipsa de prietenie a regelui datorită geloziei, s-a transformat în ură necontrolată. A doua oară a fost cînd trupurile israeliţilor, au acoperit muntele Gilboua.
  37. Dumnezeu să fie cu voi!
  38. Încă un moment scurt şi trebuie să ne spunem la revedere unul altuia. Lăsăm în urmă nu numai aceste cîteva zile minunate, dar lăsăm inimile înrudite care se apropie tot mai mult cu fiecare întîlnire frăţească.
  39. Ne despărţim de o fiinţă umană, cel mai preţios lucru dat nouă, dintre cele create pe pămînt.
  40. Nu cunoaştem cerurile. Ochuil şi urechea noastră n-a cunoscut şi nici n-a ajuns la mintea nostră ce are viitorul pentru noi. Dar speranţele şi dorinţele noastre sînt centrate pe acest viitor.
  41. Noi le vedem pe toate acestea că într-o oglindă sau ca pe o enigmă printr-o ceaţă tangibile numai prin credinţă sau încredere. Singura realitate este o altă fiinţă umană chiar dacă este slabă, căzută, imperfectă.
  42. Ne dăm seama de ce a accentuat Domnul nostru atît de mult adunarea noastră laolaltă. Nu este numai şcoala nostră aici pe pămînt.
  43. În această legătură ne găsim cetăţile de refugiu. Găsim oameni – fraţi, surori, prieteni adevăraţi – sprijin în momente grele.
  44. Găsim case ca şi cea din Betania, unde ne putem întoarce întotdeauna, unde vom găsi întotdeauna odihnă, unde vom fi consolaţi cînd sîntem trişti şi unde ni se va spune adevărul cînd o luăm pe un drum greşit.
  45. Da, aceştia sînt oameni de la care putem accepta adevărul despre noi înşine. Pe toate acestea le găsim cînd ne adunăm laolaltă, piatra unghiulară fiind Isus Christos însuşi.
  46. Vă rog să nu-mi spuneţi că exagerez şi că n-aveţi nevoie de alţii. Dacă cineva n-are nevoie de un sentiment cald de la altcineva, nu-l cunoaşte pe Dumnezeu, după cum ne învaţă Ioan în scrisoarea lui.
  47. Şi nu-mi spuneţi că îi iubiţi pe toţi din jur, că este evident, că a arăta iubire frăţească este un lucru simplu. “Copilaşilor să nu iubim cu vorba, nici cu limba ci cu fapta şi cu adevărul”, sînt de asemenea cuvintele lui Ioan.
  48. Şi dacă aici, în această sală a odrăslit o mică plantă de sinţeminte omeneşti, dacă aceste cîteva zile ne-au înmuiat inimile, îngrijiţi-o bine. Este ceva atîi de rar şi greu de crescut! Trebuie multă atenţie şi efort ca să nu moară sau să nu se pipernicească, ci să facem să producă roade.
  49. Dumnezeu nu apreciază plantele care nu produc roade. O floare care nu se transformă în fruct, care nu face sămînţă, este o floare a mîndriei. Ea nu dă viaţă.
  50. Moare de la sine şi în afară de un moment scurt de evlavie, nu lasă nimic. Dar noi trebuie să ne întîlnim din nou şi să aducem ceva cu noi. Cum va fi acea întîlnire?
  51. “Dacă ar fi fost cu putinţă, v-aţi fi scos pînă şi ochii şi mi i-aţi fi dat”. Aceasta este o frumoasă mărturie despre Biserica din Galatia. “M-aţi primit ca pe un inger al lui Dumnezeu, ca pe însuşi Isus Christos”.
  52. Totuşi el a adăugat nişte cuvinte amare pe care nu le-am citat înainte: “Unde este dar fericirea voastră?”
  53. Ce s-a întîmplat cu fericirea noastră fraţilor? Am încrederea că Domnul ne ne va cere să ne punem asemenea întrebare.
  54. Dumnezeu să fie cu voi!
  55. Şi încă o bucată de la masa Învăţătorului, un detaliu care poate merită să-l adăugăm la toate cuvintele auzite şi citite aici, merită să-l luăm şi să-l păstrăm în inimile noastre pînă la următoarea noastră întîlnire. Citim despre ea în a doua carte a Cronicilor, cap. 34.
  56. Regele Iosia reformează naţiunea. El este diferit de predecesorii lui, totuşi Biblia ne spune că atunci cînd avea 16 ani el a început să-l caute pe Dumnezeul lui David, străbunul său.
  57. Iosia hotărăşte să rezidească templul. Deja distrusese închinarea la dumnezei străini în Iuda şi Ierusalim. Acum se întoarce spre casa lui Dumnezeu. În timpul acestui proiect Iehova însuşi se întîlneşte cu tînărul rege.
  58. Meşterii găsesc cartea Legii în tezaurul templului. Este un şoc. Scribul Şafan i-o citeşte cuvînt cu cuvînt lui Iosia care ascultă cu nelinişte. Nu ştim ce se întîmplă în această inimă tînără.
  59. Întîlnirea cu adevăratul Dumnezeu se sfîrşeşte cu sfîşierea de către rege a hainelor proprii, un semn de pocăinţă şi o înoire a legămîntului.
  60. Mulţi dintre noi au găsit iarăşi cartea cuvintelor lui Dumnezeu. Noi nu sîntem străini şi nici nou veniţi. În fiecare zi încercăm să scoatem din inimile noastre grădinile păgîne şi să nimicim altarele popriilor noastre dorinţe.
  61. Am venit aici să ne rezidim templul şi totul pare să fie în ordine perfectă. Noi sîntem linuştiţi, avem încredere, poate chiar încrezători în sine şi siguri de făgăduinţele primite.
  62. Plecînd, sîntem diferiţi. Sîntem mai aproape de împărăţie, mai sensibili, mai bucuroşi, mai mişcaţi şi mai modeşti. Aici, în această sală, am redescoperit iarăşi vechea noastră Biblie.
  63. Mîinile noastre au tremurat iarăşi şi ne-au venit lacrimi în ochi. Am primit-o din tezaurul lui Dumnezeu. Stă în mijlocul aurului, chiar dacă era acoperită de piatra cenuşie a cotidianului.
  64. Alţii au dezgropat-o pentru noi. Priviţi în jur! Priviţi la voi înşivă! Priviţi la ochii aciea bucuroşi, plini de lacrimi! Ei au dezgropat-o. A fost acest frate care stă alături, cu care împărţim o carte de cîntări. A fost sora aceea care a tradus un discurs, ori cel care ne-a adus la aeroport.
  65. A fost şi cel care acum este în spital la zece mii de mile distanţă. El se gîndeşte la noi şi a dat cîţiva dolari pentru această adunare, cît a putut, căci nu şi-a putut permite să fie el însuşi aici. Ei au dezgropat-o pentru noi şi au alergat la noi într-un suflet. “Iată! am găsit legea Dumnezeului nostru, Iehova!
  66. Rupeţi-vă hainele! E timpul să vă reînoiţi legămîntul! El face să ne fie mai uşor. Acasă piatra cenuşie a muncii, a grijilor şi dorinţelor va acoperi iarăşi totul. Aici sîntem libneri. Aici, în sfîrşit sîntem liberi! Separaţi de Noul Ierusalim prin grosimea uşii lui.
  67. Dumnezeu a vorbit în diferite timpuri şi în diferite feluri. Dar acum a virbit prin Fiul Său (Evr. 1:1,2). Trezeşte-te o tu care dormi! Du-te la lucru! Lucrează la tine însuţi şi pentru alţii.
  68. Cu toţii ştiţi la ce vă întoarceţi. Nu lăsaţi piatra cenuşie să vă bareze din nou calea spre comoara lui Dumnezeu. Acolo, în mijlocul aurului, este Cuvîntul Lui, Legea Lui – viitorul vostru.
  69. Nu călcaţi în picioare ce-aţi primit prin munca multor mîini şi minţi. Nu călcaţi în picioare ce-aţi primit prin harul Lui. În mîna voastră ţineţi din nou Biblia voastră.
  70. Aţi văzut vreodată o mamă agăţîndu-se cu disperare de copilul ei? În mîna voastră ţineţi mai mult decît propria voastră viaţă. În această carte este viaţă şi fericire pentru copiii voştri, familia voastră şi pentru toţi cei pe care-i iubiţi. Aveţi această fericire din nou.
  71. Nu ştiu prin ce treceţi, ce aţi lăsat în urmă sau cît de grea vă poate fi viaţa şi conştiinţa. Există întotdeauna timp. Puteţi întotdeauna spune: “Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul”.
  72. Să nu te gîndeşti că numai tu eşti nevrednic, numai ţie-ţi lipseşte credinţa. Toţi care iau cuvîntul Lui în mînă, simt aceasta. Ei întreabă: “Doamne, ce vrei să-mi spui? Fiecare caută mîna aceea prietenoasă, înţeleaptă şi răbdătoare.
  73. Este greu de crezut. Noi căutăm ajutor, sfat, consolare, adesea brusc şi disperat, dar nu-L vedem pe El. Nu-l putem găsi întocmai cum adesea nu ne putem găsi pe noi înşine.
  74. Odată ca nicodată, un om a mers la război. Între timp i s-a născut un fiu. Războiul s-a sfîrşit şi tatăl era într-un lagăr închisoare, la cale lungă de ţara sa.
  75. În timpul războiului fiul său trăia cu povestiri despre tata şi cu o mică fotografie a lui. Dat într-o zi uşa s-a deschis şi în toată casa s-a făcut agitaţie. Tata se reîntorsese.
  76. Băiatul stătea în mijlocul camerei şi se uita la străin. Se uita şi se uita. Apoi deodată s-a întors, a fugit spre birou, a îmbrăţişat micuţa poză şi a strigat: “Acesta este tăticul meu!”
  77. Zilele de răbdare ale tatălui au început. Într-o seară micuţul s-a căţărat în poala tatălui.

În cameră s-a făcut linişte. S-a făcut aşa o linişte că se auzea respiraţia copilului. El s-a uitat. Şi-a întors capul şi s-a uitat la fotografie, apoi iar la tata, apoi iar la fotografie.

  1. I-a luat capul între mînuţele lui şi s-a uitat tot mai aproape. Apoi iar s-a iutat atent la fotografie şi iar la tatăl său. Faţa i s-a luminat de un zîmbet larg. Şi-a îmbrăţişat tatăl şi a strigat cu o bucurie de copil: “Aceştia sînt aceiaşi tătici!”
  2. Aceasta este o ilustraţie a Domnului nostru Isus Christos. El se află în paginile evangheliei şi în imaginaţia noastră. Este prezent în pildele lui şi în învăţăturile Lui. Ne spun despre EL: Pavel, Petru, Ioan şi Iacov.
  3. Îi purtăm imaginea cu noi chiar dacă e ştearsă, o reflecsie a viziunii noastre. Am învăţat despre Isus Christos.
  4. dar sînt momente şi zile în viaţa noastră – şi cred că acestea sînt astfel de zile – cînd Christos stă la uşa noastră şi devine real în viaţa noastră. Odată ni s-a spus despre El, dar acum El vine la noi, ne apucă de mînă şi spune: “Să mergem”.
  5. Sînt momente cînd n-avem nevoie de nicio explicaţie, de niciun cuvînt sau ilustraţie. Deodată tot ce-am aflat, tot ce am învăţat şi ce ne-am străduit să înţelegem devine simplu şi teribil de real.
  6. Eu cred că Domnul este în această cameră. Eu cred că inima Lui divină spirituală se bucură. Privim în noi înşine. Cît de diferiţi sîntem cînd El este cu noi, cum totul devine mai bun şi lipsit de griji.
  7. Ne-ar plăcea să strigăm cuvintele lui Iov: “Urechea mea auzise vorbindu-se de tine, dar acum ochiul meu te-a văzut” (Iov 42:5) şi ne-am lipi de mîna Lui întinsă şi niciodată n-am lăsa-o.
  8. Dumnezeu să fie cu voi!
  9. Fie ca El să devină prietenul vostru şi să locuiască în casa voastră, nu doar într-o “fotografie” – în Biblia pe care o luăm de pe raft înaintea unei adunări.
  10. Fie ca El să vă ia în fiecare seară în poala Sa. El să vă înveţe să trăiţi. El să vă povestească despre cealaltă, minunată lume, de care tot ce vă preocupă şi vă întristează nu este vrednic.
  11. Prietenie cu El este pace şi fericire, iubire şi dreptate. Este lipsa de griji în mijlocul grijilor, este Noua Creatură în Isus Christos.
  12. Dumnezeu să fie cu voi! pînă iarăşi ne-om vedea”