Edificînd pe fraţi

Fr. Timo Normand, Finlanda

Mai întîi vreau să spun că fraţii voştri finlandezi vă trimit salutările lor iubitoare în numele Domnului nostru Isus. Mulţi ani fraţii finlandezi au fost ca „oile pierdute”.
Dar cu cîţiva ani în urmă am aflat că sînt fraţi în alte ţări. Am avut contacte cu mulţi fraţi minunaţi. Aceste contacte ne-au adus mare bucurie şi încurajare în mersul nostru pe calea îngustă.
Pentru prima oară am întîlnit fraţi din alte ţări la Convenţia Internaţională din Willingen cu doi ani în urmă. De atunci mulţi fraţi minunaţi au vizitat Finlanda.
Ei au fost pentru noi o binecuvîntare deosebită şi un dar de la Tatăl nostru ceresc. Prin încurajarea lor am primit putere nouă să servim pe Dumnezeu.
Dragi fraţi, am avut onoarea să primim „înalta chemare” de a fi comoştenitori cu Christos. Domnul ne-a „curăţat cugetul de faptele moarte” prin Christos şi ne-a chemat să păşim în urmele lui Christos. (Evr. 9:14)
El ne dezvoltă pentru activitatea viitoare de binecuvîntare a omenirii. Ca fiinţe umane imperfecte avem nevoie de multe experienţe ca să devenim judecători miloşi ca şi Isus Christos care a devenit „un mare preot milos şi credincios în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu” (Evr. 2:17).
Servind fraţii şi încurajîndu-i în mersul lor pe calea îngustă care duce la viaţă, putem învăţa mult, care ne va fi de folos în activitatea viitoare.

A fi plăcut altora

Egoismul este un principiu dominant în lume. Oamenii în general caută satisfacţia proprie adesea pe căi nedrepte, fără să ţină cont de alţii. Dar un creştin trebuie să meargă în altă direcţie.
Urmaşii lui Christos nu trebuie să caute propriile interese egoiste, ci mai degrabă să caute să ajute pe alţii. Ucenicii lui Christos să se gîndească întotdeauna la alţii şi să încerce să le placă lor, uitînd propria comoditate.
În Rom. 15:1-3 apostolul ne spune: „Noi care sîntem tari sîntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi şi să nu ne plăcem nouă înşine. Fiecare din noi să placă aproapelui în ce este bine în vederea zidirii altora. Căci şi Christos nu şi-a plăcut lui însuşi.”.
Christos n-a venit în lume să facă ceeace plăcea trupului. Dimpotrivă El a renunţat la aspiraţiile pămînteşti pentru binele omenirii. Aceasta este ceeace am promis să facem cînd ne-am consacrat să mergem în urma Lui.
Isus a spus: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lapede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze” (Luca 9:23). Negare de sine – numită aici „luarea crucii” – înseamnă renunţarea la voinţa şi dorinţele noastre egoiste. „Iubirea nu caută folosul său”. (1 Cor. 13:5)
Noi trebuie în special să căutăm ce este mai bine pentru edificarea fraţilor noştri. Aceasta nu înseamnă că noi cu necesitate trebuie să le plăcem după judecata narurală, care ar putea fi contrară edificării lor.
Dacă vrem să le plăcem în felul corect, ar trebui să le „trezim mintea sănătoasă” spre iubire, credinţă şi fapte bune (2 Petru 3:1). Ar trebui să le amintim marile făgăduinţe ale lui Dumnezeu, să-i ajutăm să înţeleagă mai bine cuvîntul lui Dumnezeu, să-i mîngîiem în necazurile lor, să-i încurajăm prin propriul exemplu, în timp ce urmăm cu credincioşie pe Christos.
Ar trebui să-i încurajăm să-şi folosească toţi talanţii în serviciul Domnului, nu contează cît de puţini acei talanţi ar fi. Orice facem sau spunem, să ne întrebăm: edifică aceasta într-adevăr pe fraţi spre o mai mare iubire şi credincioşie?
Dar uneori putem deranja pe fraţi prin eforturile noastre de a-i servi, mai degrabă decît a le plăcea. Dar dacă noi cu inima umilită încercăm să le fim plăcuţi pentru edificarea lor spirituală, eforturile noastre vor avea binecuvîntarea Domnului.
Toţi membrii corpului lui Christos au diferite slăbiciuni moştenite, împotriva cărora trebuie să se lupte toată viaţa. Şi aceste slăbiciuni pot fi uneori în conflict cu drepturile şi confortul altora.
Apostolul Pavel ne spune: „Noi care sîntem tari sîntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi” (Rom. 15:1). În loc să criticăm şi să judecăm pe alţi membri ai corpului, trebuie să fim compătimitori faţă de ei.
Noi nu le cunoaştem greutăţile, încercările sau slăbiciunile moştenite. Aceasta să ne facă foarte îndurători cu toţi fraţii.
Dar aceasta nu înseamnă că nu trebuie nicidată să atragem atenţia cuiva în privinţa greşelilor lui sau să-l ajutăm să-şi înlăture slăbiciunile. Totuşi, noi trebuie s-o facem în spiritul blîndeţei şi amabilităţii.
Noi să căutăm interesele lui cele mai bune şi nu ale noastre proprii. Să-i plăcem pentru creşterea lui spirituală şi, dacă este posibil cu blîndeţe să-l ajutăm să lupte împotriva slăbiciunilor lui.
Trebuie să suportăm cu umilinţă şi răbdare inconvenienţele pe care ni le-ar putea cauza slăbiciunile lui. Iubirea acoperă greşelile altora; ea nu descoperă greşelile unuia slab şi nici nu-l face să se ruşineze în faţa altora.
Ştim că toţi am moştenit slăbiciuni şi toţi avem nevoie de înţelegerea şi ajutorul altor fraţi. Aceasta să ne facă foarte compătimitori faţă de alţii.
Dacă acest spirit pătrunde corpul, nu va exista neînţelegere pentru că axistă iubire şi grijă reciprocă între membrii corpului, grijă care încurajează şi întăreşte tot ce este bine şi, prin exemplul propriu sau cuvinte amabile, descurajează tot ce nu este potrivit.

Renunţarea la drepturi

Toţi membrii preoţimii regale să-şi amintească faptul că datoria şi chemarea noastră în această vîrstă este pentru jertfă. Ne sacrificăm pe noi şi servim pe fraţi, renunţînd la dorinţele, planurile şi obiceiurile noastre în folosul altora.
Dacă avem spiritul Învăţătorului nostru vom găsi multe moduri de a ne sacrifica. Legea iubirii ne încurajează să acţionăm contrar ataşamentelor noastre naturale ca să putem încuraja pe fraţi la o mai mare credincioşie faţă de Domnul.
În scrisoarea sa către Corinteni, Pavel vorbeşte despre obiceiul grecesc de a jertfi aproape taotă carnea idolilor. Pavel ştia că un idol nu înseamnă nimic şi deci carnea nu era afectată.
Nu era nici un rău în a mînca acea carne, dar „nu toţi avem acel cuget”. Mîncînd astfel de carne unii răneau conştiinţa celor mai slabi care credeau despre carnea jertfită că este contaminată.
Apostolul spune că el mai degrabă renunţă la dreptul său de a mînca carne, decît să rănească conştiinţa unui frate mai slab, care nu are înţelegere deplină (1 Cor. 8:7-13).
Apostolul a fost gata să renunţe la drepturile lui ca să poată încuraja pe alţii. Conform acestui principiu şi noi să renunţăm la unele din drepturile noastre, dacă aceasta contribuie la edificarea unui frate şi previne o ofensă.
Noi trebuie să ne întrebăm dacă purtarea noastră produce rănirea conştiinţei altui frate sau îi clatină credincioşia către Domnul. Dacă da, noi ne pierdem orice influenţă bună am putea avea asupra lui.
Pavel spune despre aceasta: „Dacă păcătuiţi astfel împotriva fraţilor şi le răniţi cugetul lor slab, păcătuiţi împotriva lui Christos” (1 Cor. 8:12). Dar el ne sfătuieşte de asemenea să mergem pe calea opusă spunînd:
„Să nu ne judecăm dar unii pe alţii, ci mai bine judecaţi să nu faceţi nimic care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire. . . şi orice lucru care poate fi pentru fratele tău un prilej de cădere, de păcătuire sau de slăbire” (Rom. 14:13,21).
„Nimeni să nu-şi caute folosul lui ci fiecare să caute folosul altuia. . . Deci, fie că mîncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu. Să nu fiţi pricină de păcătuire. . . pentru Biserica lui Dumnezeu”. (1 Cor. 10:24,31,32)
Iubirea noastră de dreptate şi ura nedreptăţii să ne ducă la examinarea de sine şi la atenţie să nu facem nimic ce ar răni, ar descuraja sau ar slăbi un frate şi l-ar face să cadă de la calea cea dreaptă.
Da, noi luptăm împotriva propriei noastre naturi, nu împotriva fraţilor noştri.

Purtarea sarcinilor

Legea lui Christos este legea iubirii şi iubirea spune: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi veţi împlini astfel legea lui Christos” (Gal. 6:2). Cu toţii trecem prin greutăţi mari şi aproape sîntem covîrşiţi sub povara lor.
Cît de importantă este în astfel de împrejurări simpatia, mîngîierea şi încurajarea din partea altui membru al corpului. Prietenii noştri cu mintea lumească pot fi compătimitori dar ei nu pot înţelege lupta noastră pentru dreptate.
Ei privesc sacrificiul nostru ca fiind exagerat şi astfel ei ne dau de obicei sfaturi greşite chiar dacă au cele mai bune intenţii. Dar cu fraţii ne putem împărţi poverile.
Dacă încercăm să „împlinim legea lui Christos”, dorim să încurajăm pe fraţii noştri cu compătimire şi să le dăm ajutorul de care au nevoie ca noi creaturi.
Avem un exemplu de purtare a sarcinilor altora în experienţa Învăţătorului pe cruce. Maria, mama lui Isus şi Ioan erau copleşiţi de durere. Dar în loc să se gîndească la sine şi la durerea sa, Domnul nostru s-a gîndit la alţii.
Toată viaţa Sa a făcut bine şi tot aşa în acest ceas al morţii El s-a gîndit la binele altora. El s-a îngrijit de mama sa încredinţîndu-i-o lui Ioan spunînd: „iată fiul tău” mamei, şi „iată mama ta”, lui Ioan.
Aceasta ne arată că noi nu trebuie să fim atît de preocupaţi de propriile noastre necazuri şi încercări fie ele mari sau mici, ci mai curînd să purtăm slăbiciunile altora, lăsînd simpatia, gîndurile şi fapta să lucreze pentru binecuvîntarea tuturor fraţilor.

Să nu căutăm slava deşartă

Apostolul ne îndeamnă să cultivăm virtutea umilinţei şi să-i avem în vedere pe alţii în toate ocaziile. El a scris:
„Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă, ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuşi. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora. Să aveţi în voi gîndul acesta care era şi în Christos Isus” – Fil 2:3-5.
Apostolul a explicat că fiecare dintre noi trebuie să aibă umilinţa minţii ca să poată vedea însuşirile bune şi talentele altor membri ai Corpului şi cel puţin în unele cazuri să luăm în considerare acele însuşiri mai bune decît ale noastre.
Mulţumirea de sine şi străduinţa după proe-minenţă trebuie să fie lăsate la o parte ca pe un duşman al spiritului Domnului. Să nu ne înălţăm niciodată ci „smeriţi-vă înaintea Domnului şi El vă va înălţa” (Iac. 4:10).
Niciodată să nu punem accentul pe superioritatea noastră pentru mărirea noastră ci să căutăm în loc, mărirea Domnului şi ceeace este mai bine pentru fraţii noştri.
„Oricare vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru şi oricare vrea să fie cel dintîi între voi, să vă fie rob”. – Mat. 20:26,27.
Apostolul nu numai că ne prezintă pe Domnul ca pe un mare exemplu de umilinţă, negare de sine şi iubire, dar şi ne pune în faţă rezultatul final, premiul pe care Domnul Isus l-a primit.
Pentru a ne creşte zelul şi puterea de a urma cu credincioşie în urmele Învăţătorului nostru, el ne aminteşte cum Tatăl L-a înălţat la natura divină „De aceea şi Dumnezeu l-a înălţat nespus de mult şi i-a dat numele care este mai pe sus de orice nume” (Fil. 2:9).
Dacă şi noi asemenea vom uita de noi şi vom lucra pentru edificarea fraţilor încurajîndu-i să umble pe urmele lui Christos, în cele din urmă vom fi glorificaţi cu El şi vom avea parte de numele Lui, de tronul Lui şi de marea muncă de binecuvîntare a omenirii.
Dragi fraţi, „mîngîiaţi-vă şi întăriţi-vă unii pe alţii” şi „să veghem unii asupra altora ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune”.
Apostolul ne asigură că „Dumnezeu nu este nedrept să uite osteneala noastră şi dragostea pe care aţi arătat-o pentru numele Lui, voi care aţi ajutorat şi ajutoraţi pe sfinţi” (1 Tes. 5:11; Evr. 10:24; 6:10).
Amin.