„IUBIREA IZGONEŞTE FRICA”
„În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa.” 1 Ioan 4:18.
R 4841a W. T. 15 iunie 1911 (pag. 188)
Ideea din textul acesta ar putea fi exprimată mai bine astfel: „Nu există spaimă în iubire.” Nu suntem înspământaţi de ceea ce iubim. Într-un sens însă, cu cât iubim mai mult, cu atât mai mult ne temem. N-am avea atâta grijă să-i fim plăcuţi unei persoane pe care nu o iubim. Nu frica de acest fel vrea însă apostolul să o izgonim. Dimpotrivă, aceasta trebuie să fie mărită. În consecinţă, cuvântul spaimă ar exprima mai exact ideea din textul nostru.
Scripturile vorbesc despre unii, zicând că „Frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor” (Rom. 3:18). Evident aceştia sunt neregeneraţi. Adesea printre oameni există o nepăsare în privinţa lui Dumnezeu şi a viitorului. Apostolul în acest text nu dă de înţeles că în toate inimile este frică, dar că, dacă în vreo inimă este frică, iubirea perfectă o va izgoni. Pe măsură ce creşte cunoştinţa şi iubirea, frica se micşorează. Putem spune că aceia din lume care au o frică reverenţioasă sunt într-o astfel de atitudine preferabilă a minţii; ei sunt într-o stare mai bună decât cei nepăsători. În viaţă, anumite condiţii care ne înconjoară cer reverenţă; şi creierul omului este astfel constituit încât reverenţa va fi o parte a atitudinii lui mintale dacă nu este degradat. Prin urmare, Scripturile spun că „Începutul înţelepciunii este frica de Domnul” (Prov. 9:10). Frica de Domnul, reverenţa faţă de Domnul, va aduce binecuvântare. Această frică de Domnul creşte pe măsură ce copilul lui Dumnezeu ajunge să-L cunoască pe Creatorul său; dar acesta este un proces treptat.
Există un anumit fel de frică ce vine ca rezultat al cunoştinţei imperfecte. Noi nu punem pe seama adversarului producerea tuturor gândurilor rele ale minţii umane, totuşi credem că el are foarte mult de-a face cu influenţele rele care înconjoară rasa noastră. Oamenii pot fi fără frică de Dumnezeu; şi chiar după ce au venit la Domnul şi au învăţat să-L respecte şi să cunoască ceva despre El, credem că se poate să le lipsească felul corect de frică. Atunci planul adversarului va fi să planteze spaima în minţile lor.
Aşa găsim la toate popoarele păgâne. De îndată ce ei au o cunoştinţă despre Dumnezeu, adversarul pare să creeze frica înrobitoare care scoate afară iubirea şi produce spaimă. Citim că „dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioşi” (2 Cor. 4:4). Credem că această influenţă rea este răspunzătoare de multe lucruri care par a fi atât de deosebite pentru noi. Aceasta explică faptul că păgânii au amestecat doctrine diavoleşti cu frica de Dumnezeu, şi că toţi cei lumeşti care au cunoştinţă despre Dumnezeu, atât evrei cât şi creştini, au şi ei frică — spaimă. Totuşi creştinii au mult mai mare lumină despre caracterul lui Dumnezeu decât alţii, şi astfel ar trebui să aibă corespunzător mai puţină frică decât păgânii.
frica de un anumit fel este potrivită
Evident, textul nostru nu este intenţionat să spună că un creştin n-ar trebui să aibă niciun simţ al fricii. Acest fapt este arătat prin experienţa primului creştin, Domnul nostru însuşi, în Grădina Ghetsimani. Acolo S-a temut, după cum ne spune apostolul când vorbeşte despre acea ocazie, şi a fost ascultat în cele pentru care S-a temut. El S-a rugat cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel care putea să-L salveze de la moarte (Evrei 5:7). Dacă Învăţătorul S-a temut, tot aşa trebuie să se teamă şi urmaşii Lui. Apostolul zice: „Să ne temem deci ca nu cumva, fiind făcută o făgăduinţă pentru intrarea în odihna Lui, nici unul dintre voi să nu pară că a rămas în urmă” (Evrei 4:1). Cum vom armoniza noi aceste temeri cu textul nostru? Evident textul nu este, intenţionat să contrazică marile lecţii care ne învaţă altfel. Domnul nostru a apelat la Tatăl care El ştia că Îl iubeşte; dar ştia de asemenea şi că Tatăl era absolut perfect, drept, just; Şi El Se temea ca nu cumva să nu fi împlinit cu totul unele dintre cerinţe.
Aşa este şi cu noi. Să ştim că „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4:8), dar să ne temem în ceea ce ne priveşte pe noi, şi să avem o astfel de grijă, o astfel de dorinţă de a-I fi plăcuţi lui Dumnezeu, încât să ne temem ca nu cumva în vreun grad să nu fi împlinit scopul. Ignoranţa concepe frică, dar iubirea pentru Dumnezeu ne va face capabili să îndepărtăm acea frică şi de asemenea ne va face capabili să venim la Dumnezeu cu mare încredere. Astfel deci, „Apropiaţi-vă de Dumnezeu” (Iacov 4:8) cu deplină încredere că El vă va binecuvânta. Acest gând este chiar opusul celui din mintea păgână. Concepţia lor despre un dumnezeu este cea a unui demon. Creştinul, pe de altă parte, care umblă în urmele Învăţătorului, învaţă să-L iubească pe Dumnezeul lui şi să dorească să facă numai voia Tatălui. Nimic ce nu este determinat de acea iubire nu este acceptabil ca sacrificiu. „Închinătorii adevăraţi vor adora pe Tatăl în duh şi în adevăr; căci şi Tatăl caută astfel de adoratori.” Ioan 4:23, 24.