Mai întâi de toate trebuie să înţelegem în ce măsură am avut noi legătură cu Dumnezeu şi în ce măsură l-am părăsit, adică la ce ne referim noi când spunem că l-am părăsit.

Dumnezeu ne-a dat promisiunea că după ce venim în legătură de fiu cu El, printr-o deplină devotare Lui “să credem şi să pătimim cu El” (Filipeni 1:29), El niciodată nu ne va părăsi: „Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi.” Evrei 13:5.

Ap. Pavel ne mai dă această asigurare în Romani 8:35-39 “Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Cristos? Necazul sau strâmtorarea sau prigonirea sau foametea sau lipsa de îmbrăcăminte sau primejdia sau sabia? După cum este scris: „Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.” Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură (sau zidire), nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.”

Deci nimic nu ne poate despărţi pe noi de El, numai dacă noi înşine îl părăsim.

Ce înseamnă a părăsi pe Domnul? Extrema cea mai mare la care un creştin poate ajunge este să comită un păcat care duce la moarte. Ap. Ioan ne spune despre acest lucru în 1Ioan 5:16: „Dacă vede cineva pe fratele său săvârşind un păcat care nu duce la moarte, să se roage; şi Dumnezeu îi va da viaţa, pentru cei ce n-au săvârşit un păcat care duce la moarte. Este un păcat care duce la moarte; nu-i zic să se roage pentru păcatul acela”.

Care este acest păcat? Isus ne spune în Matei 12:31: “De aceea vă spun: Orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată.” Tot acest gând ne este bine explicat şi în 2 Petru 2:21,22.

Această înseamnă că după ce am fost luminaţi cu lumina Adevărului şi am primit Spiritul Sfânt, şi apoi l-am părăsit pe Domnul odată pentru totdeauna, aceasta va însemna moartea pentru noi.

Dar se întâmplă în viaţa creştinului că după ce a venit într-o relaţie de fiu cu Dumnezeu, să se întâmple să fie descurajat, să comită păcate. Dumnezeu a ştiut că noi fiind păcătoşi mereu vom avea nevoie de ajutor. Apostolul iubit al Domnului scrie în 1 Ioan 2:1: „Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Cristos, Cel neprihănit”.

Isus a spus referitor la aceasta pilda fiului risipitor. Acolo citim că acel fiu care a părăsit casa, pe tatăl, familia, şi s-a dus departe, şi văzând că nu găsește nicăieri fericirea a mers înapoi acasă. Tatăl văzându-l de departe, l-a întâmpinat şi l-a primit cu cea mai mare bucurie.

Aşa procedează Dumnezeu şi cu copii Lui. El permite ca noi să avem experienţe, ca apoi aceste lucruri să ne înveţe ascultare de legea Lui şi să vedem că nicăieri nu putem găsi pace.

Înţeleptul Solomon scrie în Proverbe 24:16: “Căci cel neprihănit de şapte ori cade, şi se ridică”. Vedem că chiar şi cel neprihănit poate cădea, dar important este să se ridice.

Aceasta este lecţia şi pentru noi, atât timp cât noi ne ridicăm din păcat şi cerem ajutor de la Dumnezeu, vom putea primi favoarea Lui.

Citiţi Psalmul 91 referitor la această legătură strânsă între Dumnezeu şi fii Lui.