NEÎMPOTRIVIREA LA RĂU

„Luaţi seama ca nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru rău, ci urmăriţi totdeauna ce este bine, atât între voi, cât şi faţă de toţi.” 1 Tes. 5:15.

„Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău.” Mat. 5:39.

W. T. 15 mai 1916 (pag. 149-150)

Poate că orice om echilibrat are o dispoziţie naturală de a pretinde dreptate de la cei care îi fac rău. Se pare că există în toţi oamenii un simţ al dreptăţii, care îi face să simtă că dacă au fost nejust trataţi, celor care i-au tratat rău trebuie să li se aplice o pedeapsă; şi primul lor impuls este să pretindă dreptate. Legea lui Dumnezeu se bazează pe dreptate; „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Mintea noastră recunoaşte instinctiv această Lege a Răzbunării.

În timpul existenţei naţiunii evreieşti, Legea lor cerea să se facă dreptate. Dacă boul lui Şimei beniaminitul l-a străpuns pe boul lui Eliab zabulonitul, atunci boul lui Şimei trebuia să fie ucis sau trebuia compensată toată paguba; pentru că proprietarul boului străpuns trebuia recompensat pe deplin. Şi aşa era în toate lucrurile.

Principiul dreptăţii este bun. Ar fi rău dacă lumea n-ar recunoaşte dreptatea. În curţile de justiţie din lume există o încercare de a se face dreptate, aşa încât dacă boul cuiva este străpuns, proprietarul să poată merge la curte ca să i se dea satisfacţie. Noi vedem dreptatea acestui aranjament, înţelepciunea lui. Dar în cazul Bisericii, Domnul a făcut o prevedere nouă. Biserica este chemată din lume şi membrii ei trebuie să-şi dea seama că ei nu mai sunt din lume. Ei trebuie să urmeze în urmele lui Isus. Ei trebuie să sufere nedreptate. Isus a renunţat la Sine suferind pentru cei nedrepţi. Urmaşii lui Isus trebuie să aibă acelaşi spirit de sacrificiu în interesul altora. Oricine nu-I urmează exemplul în această privinţă, demonstrează că nu are spiritul lui Cristos. Şi oricine nu are spiritul lui Cristos, ar fi mai bine să nu înceapă să urmeze în urmele Lui, pentru că aceştia nu vor fi părtaşi la gloria Lui.

CREŞTINII NU TREBUIE SĂ PRETINDĂ DREPTATE

„Căci Cristos nu Şi-a plăcut Sieşi”. Când a fost tratat rău, El nu a spus, „nu-mi face rău căci mă voi răzbuna”. Nu acesta a fost spiritul Domnului. El ştia că va fi rău tratat. El Şi-a amintit de însărcinarea pe care I-o dăduse Tatăl. Ştia că aceia cu care avea de-a face erau decăzuţi. El nu a căutat să ceară dreptate de la ei. El a supus Tatălui toată această problemă; şi El a murit pentru întreaga lume, chiar şi pentru aceia care I-au făcut nedreptate, pentru ca în cele din urmă prin moartea Sa toţi să se poată împăca cu Dumnezeu.

Ca şi urmaşi ai lui Isus, noi, asemenea Lui, mai degrabă renunţăm la drepturile noastre decât să încercăm a le lua. Astfel noi suntem diferiţi de alţii. Noi avem o cunoştinţă despre planul lui Dumnezeu pentru iertarea păcatului. Noi suferim ca membri ai Corpului lui Cristos împlinind ce lipseşte necazurilor Capului nostru, şi trebuie să ne bucurăm de privilegiul că putem face aceasta. Dar dacă ar fi să întoarcem rău pentru rău şi să ((205)) pretindem dreptate de la fiecare, ne-am pierde privilegiul de a sacrifica pentru dreptate; deoarece aranjamentul divin este că, dacă noi suferim cu Isus în interesul aceloraşi adevăruri pentru care şi El a suferit, dacă murim cu El, vom trăi şi vom domni cu El. Prin urmare, dacă am avea spiritul independent al lumii şi am zice: „Dacă îmi faci rău în mod sigur mă voi achita”, noi n-am avea spiritul lui Cristos.

Isus ştia că era voinţa Tatălui ca El să fie jertfă pentru păcat, ca El să sufere, „Cel drept pentru cei nedrepţi”. Şi El ne invită să mergem cu El pe calea Lui, să fim părtaşi la suferinţele Lui, şi astfel să fim părtaşi la gloria Lui în Împărăţie. Este de datoria fiecărui urmaş al Domnului, prin urmare, să caute a nu întoarce rău pentru rău. S-ar putea să se înţeleagă că apostolul a vrut să spună, Nimeni să nu întoarcă fraţilor rău pentru rău; dar el extinde aceasta spunând, „altuia” — urmăriţi ce este bine nu numai printre voi, ci printre toţi oamenii.

APELUL PENTRU DREPTATE ESTE POTRIVIT UNEORI

Aceasta nu înseamnă că n-ar fi potrivit în unele împrejurări să se apeleze la lege pentru dreptate, indiferent în ce ţară trăim; ci înseamnă că atunci când legea a hotărât împotriva noastră, noi trebuie să ne supunem. Dacă legea ţi-ar lua cămaşa şi haina, supune-te legii. Într-o anumită măsură noi trebuie să permitem să ni se impună. Dacă este caz numai de simţăminte personale, atunci n-ar exista un motiv bun de împotrivire. Dacă este un caz care afectează cauza Domnului, aceasta pare să fie o chestiune de apel pentru eliberare, ca să putem obţine tot ce lumea este dispusă să ne dea, dacă ar fi pentru propăşirea Evangheliei.

În cazul Domnului nostru, atunci, când a fost pe nedrept condamnat, El a întrebat în legătură cu dreptatea acelei chestiuni. El a adus problema în faţa curţii. Aceasta n-a fost împotrivire. În cazul Sf. Pavel, ne amintim cum el nu numai că a fugit din unele locuri unde l-au persecutat, ci, în alte cazuri, el a apelat la un tribunal superior, ceea ce a fost un lucru înţelept. Într-o împrejurare, dându-şi seama că totul era o chestiune de nedreptate, şi văzând că oamenii din jurul său erau de două feluri — unii saduchei, iar alţii farisei, fariseii fiind în majoritate, el a strigat, „Eu sunt fariseu, fiu de farisei; sunt judecat din cauza nădejdii în învierea morţilor!” Astfel el a apelat la fariseii din mulţime şi a venit mai mult sau mai puţin în contradicţie cu saducheii. El a spus, eu sunt asemenea fariseilor în credinţa mea despre o înviere morţilor. Nu le-a făcut rău saducheilor, ci doar a căutat să-i atragă şi să-i sprijine pe aceia care aveau ceva credinţă şi interes pentru înviere, pentru ca astfel să le poată schimba părerea de a-l persecuta. Cu altă ocazie, apostolul Pavel era pe cale să fie bătut pe nedrept; şi în timp ce îl legau el i-a zis unui sutaş care stătea alături: „Vă este îngăduit să bateţi pe un roman care nu este judecat?” Aceasta i-a adus apostolului imediat eliberare din împrejurările lui apăsătoare. El n-a spus, „Dacă mă bateţi n-o să vă fie bine!” Nu ştim dacă, fiind nedrept tratat, Sf. Pavel ar fi raportat măcar chestiunea. Avem toate motivele să presupunem că n-ar fi făcut aceasta. Cu altă ocazie, când a fost bătut foarte rău, nu ştim să se fi străduit să prevină nedreptatea. El doar a acceptat experienţa ca fiind prin permisiunea Domnului.

În cazul când s-a referit la cetăţenia lui romană, întrebând — Cum îţi dă legea dreptul să-mi faci rău? — ni se dă o sugestie cum ar trebui să fie atitudinea noastră în împrejurări similare. Tot aşa am putea spune şi noi dacă am fi arestaţi ilegal sau dacă s-ar interveni în realizarea de către noi a lucrării Domnului: „Procedezi conform instrucţiunilor legii? Încalc eu vreuna din prevederile ei? N-am eu drepturile unui cetăţean al acestui stat?” Şi dacă reprezentantul legii şi-ar depăşi autoritatea, ar trebui într-o manieră raţională să i se arate prevederile legii, fără nici o manifestare a unui spirit răzbunător.

LEGEA DIVINĂ A IUBIRII

Întorcându-ne la chestiunea întoarcerii altuia rău pentru rău, am putea fi întrebaţi: Presupunem că un spărgător ar intra în casa noastră şi noi l-am găsi; ar trebui pus în închisoare? O opinie ar fi, „Da; să fie închis, să simtă”. O altă opinie ar fi, „Nu; nu dorim să ne răzbunăm. Nu vrem să-i facem rău în schimb”. În acelaşi timp se află un om în libertate, încălcând legile şi ameninţând siguranţa şi interesele comunităţii. Astfel noi simţim că ar trebui să-l raportăm autorităţilor şi să-l predăm justiţiei. Noi am dori să apărăm publicul şi de asemenea să ţinem în frâu pe răufăcător în calea lui greşită.

Aceasta pare să fie ideea din Scripturi — că atât cât priveşte inimile noastre noi trebuie să fim perfect dispuşi să îndurăm răul pentru dreptate; pentru că noi suntem chemaţi să suferim pentru cauza dreptăţii. Nu trebuie să întoarcem rău pentru rău. Nu trebuie să ne împotrivim la rău în sensul de a încerca să răspundem cu rău şi să ne răzbunăm pentru daunele făcute nouă, mai degrabă să lăsăm să se repete răul. Acesta a fost cursul Învăţătorului; şi o parte din legământul nostru cu Domnul este să ne împărtăşim de persecuţiile şi suferinţele Capului nostru, să suportăm opoziţia şi nedreptatea pentru Adevăr, pentru Cristos.

Cu cât avem mai multă iubire neegosită, cu atât vom fi mai mult asemenea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este egoist, pe când lumea este egoistă. Nu este decât un lucru natural ca lumea să fie egoistă după 6000 de ani de experienţă cu păcatul. N-ar fi oare într-adevăr straniu dacă întrega lume n-ar fi marcată de egoism, de dorinţa de a promova interesele proprii pe socoteala altora? Dar această cale este contrară Legii divine a Iubirii. De aceea noi, ca şi copii ai lui Dumnezeu, trebuie să ne străduim a ne curăţa de egoismul personal şi de căutarea ((206)) doar a propriului bine. Noi trebuie să încercăm a face bine tuturor pe cât este posibil, cu înţelepciune şi conform ocaziilor, în special acelora care sunt membri-tovarăşi ai Corpului lui Cristos, acelora care călătoresc pe aceeaşi cale îngustă de sacrificiu de sine.