Vol. 5 Noiembrie-Decembrie 1997 Nr. 1

REZULTATELE BUNE ALE PERSECUŢIILOR

Fapte 5:12-6:7

Metode folosite de Dumnezeu — Aprobarea divină a Evangheliei — Opoziţie din partea Saducheilor şi a preoţilor cei mai de seamă — Mulţimile din Ierusalim au crezut — Comunismul Bisericii a început să eşueze — Au fost numiţi şapte diaconi.

„Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi astfel veţi împlini legea lui Hristos.” Gal. 6:2.

W. T. 1 februarie 1916 (pag. 46-47)

Printre creştinii timpurii manifestarea iubirii şi simpatiei a avut un efect salutar în susţinerea învăţăturilor apostolilor. Principiul este tot atât de adevărat acum ca şi atunci. Trăirea vieţii asemenea lui Cristos este necesară pentru o susţinere cuvenită a mesajului Evangheliei. „Dacă n-are cineva duhul lui Hristos, nu este al Lui” (Rom. 8:9). Cei lumeşti vor citi influenţele Evangheliei în vieţile celor care pretind că sunt creştini înainte de a da atenţie deosebită mesajului.

Vai, că noi putem vedea atât de multe dovezi ale împlinirii cuvintelor Apostolului Pavel cu privire la zilele noastre! El spune că acum mulţi vor avea o formă de evlavie fără de puterea ei; şi vor fi „iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu” (2 Tim. 3:5). Necazul este că sectarismul a pierdut esenţa mesajului Evangheliei pe care Isus şi apostolii l-au învăţat. Această pierdere gravă a avut diferite substitute favorizate de marele adversar; dar acestea nu sunt Evanghelia şi n-au puterea cuvenită asupra inimii şi vieţii nici chiar a celor care doresc să facă bine. Mesajul Evangheliei pe care Isus l-a învăţat este exprimat în rugăciunea Domnului: „Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ” (Mat. 6:10). Apostolii i-au îndemnat pe oameni să se pregătească pentru Împărăţia iubitului Fiu al lui Dumnezeu şi să accepte invitaţia de a deveni membri ai clasei mireasă.

Pildele lui Isus, predicile Sale şi învăţăturile apostolilor conţin din belşug ideea că Împărăţia lui Mesia va fi marele leac pentru toate relele din lume; şi că Biserica, dacă va fi găsită credincioasă, va avea parte de gloria, onoarea şi nemurirea Învăţătorului ei. Fiindcă Sf. Pavel a avut această speranţă glorioasă în faţa lui, el spune că a fost dispus să îndure greutatea ca bun soldat al lui Isus Cristos şi să socotească toate necazurile şi suferinţele pentru Cristos, sacrificiul său, doar ca necazuri uşoare. Datorită acestor speranţe, datorită acestei credinţe adânc stabilite, el a socotit toate perspectivele pământeşti ca fiind comparativ fără valoare, şi de bună voie şi-a sacrificat faima, poziţia familiei şi cetăţenia sa romană, şi a îndurat nuiele, închisoare, lovituri şi ocară. Fil. 3:7-11; 2 Cor. 4:17; 11:23-28.

ROADA AMARĂ A ERORII

Principiul nu s-a schimbat. Evanghelia nu s-a schimbat. Doar Mesajul adevărat s-a piedut din vedere. A intrat teoria că Împărăţia lui Cristos s-a stabilit în anul 800 d. Cr.; că papii erau reprezentanţii ei — domnind în locul lui Cristos; iar cardinalii erau turma mică în glorie şi onoare specială; şi că episcopii, arhiepiscopii şi preoţii erau şi ei asociaţi la gloria Bisericii înălţate.

Noi nu ne îndoim de sinceritatea celor care au promulgat aceste teorii; dar acum vedem în mod sigur că s-a făcut o mare greşeală. Naţiunilor Europei li    s-a spus că ei erau împărăţiile pământeşti ale lui Dumnezeu, răspunzătoare faţă de sistemul papal ca împărăţia spirituală; şi că astfel în relaţie cu Dumnezeu, ei erau numiţi de Dumnezeu să conducă pe oameni. Lumea a fost sub aceste învăţături nescripturale timp de unsprezece secole. Ceea ce au început catolicii, au continuat protestanţii.

Când Marea Britanie s-a împotrivit papalităţii, şi Regele Henric al VIII-lea a declarat împărăţia sa ca un alt imperiu spiritual, i-a pus pe episcopi în Ca-mera Lorzilor şi s-a declarat pe sine şi pe succesorii săi reprezentanţii lui Cristos pe pământ în mare putere, a fost o parte a aceleeaşi greşeli pe care o făcuseră catolicii înainte. Mai târziu, când Luther şi urmaşii lui s-au ataşat de prinţii germani, i-au favorizat şi          i-au autorizat, şi la rândul lor au fost aprobaţi de ei, regatele germane s-au constituit astfel în regate ale lui Dumnezeu. Tot aşa a fost şi cu celelalte naţiuni ale Europei, mari şi mici.

Pretinzând a fi împărăţia lui Dumnezeu, aceste împărăţii ale lumii au împiedicat prin urmare poporul de a auzi mesajul Evangheliei privitor la a doua venire a lui Cristos ca să stabilească adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu, să suprime păcatul, să risipească ignoranţa şi întunericul din lume, şi să ajute lumea să se întoarcă de la rău la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Biblia spune că aceste înşelări sunt de la Satan — „învăţături ale demonilor”. 1 Tim. 4:1.

Acum vedem unele din roadele amare ale acestui fel de învăţături false. Milioane de oameni au fost adunate în secte şi partide neautorizate de Biblie, în timp ce numai puţini I s-au alăturat cuvenit lui Cristos ca membri ai Săi. Această masă mare de oameni, înşelaţi spre a gândi că sunt creştini adevăraţi, sunt astăzi în război — luptând asemenea demonilor. Marea inteligenţă care a venit în lume prin Mesajul lui Dumnezeu, luminând tot mai mult mintea oamenilor, a fost îndreptată în altă parte. În loc de a binecuvânta lumea, această inteligenţă a blestemat lumea cu invenţii pentru distrugere umană, aşa cum păgânii n-au fost destul de inteligenţi să inventeze, şi poate n-au fost destul de lipsiţi de inimă să folosească. Vai, ce imagine!

În toate bisericile tuturor denominaţiilor se fac rugăciuni unii pentru alţii şi unii împotriva altora. Clerul este tulburat. Laicii sunt tulburaţi. Adevărata credinţă în Biblie nu are căutare. Nu rămâne decât o formă de evlavie. Totuşi, Dumnezeu nu S-a lăsat nicicând fără martori în lume. Astăzi adevăraţii urmaşi ai lui Isus îşi dau seama ce este greşit. Ei se trezesc, studiază din nou Biblia şi primesc binecuvântare din aceasta. Ei îşi dau seama că necazurile noastre au venit de la crezuri, care sunt într-adevăr în contradicţie cu Biblia, dar care reprezintă ideile străine ale părinţilor noştri înşelaţi. Acum este timpul ca poporul lui Dumnezeu care nu a îmbrăcat deja toată armătura lui Dumnezeu, s-o îmbrace; fiindcă Biblia pare să ne asigure că ne stau în faţă condiţii încă mai severe. Ef. 6:12-18.

OPOZIŢIA ESTE INSPIRATĂ DE EGOISM

Studiul de astăzi ne arată cum trăirea sinceră, simplă, a vieţii de credinţă, încredere, ascultare şi iubire, şi-a avut efectele ei — cum au fost adăugaţi mulţi la Biserică, inclusiv „o mare mulţime de preoţi”. Ne arată de asemenea cât de mânioşi erau Saducheii şi clasa oficială de atunci. Ei s-au supărat că oamenii erau învăţaţi; căci învăţăturile urmaşilor lui Isus erau atât de contrare cu ceea ce învăţaseră ei şi cu ceea ce speraseră ei.

Necrezând profeţii, ei foloseau religia în mare parte ca pe o haină — „o formă de evlavie”. Speranţele lor reale erau asemenea celor ale neamurilor — să devină mai intim asociaţi cu Imperiul Roman şi astfel să obţină favoare specială. Ei se temeau ca nu cumva învăţăturile despre Mesia ca viitorul Rege al lumii să ajungă la urechile conducătorilor romani şi să aducă asupra evreilor ridicolul şi dizgraţia, şi poate să le ia unele libertăţi de care se bucurau, zdrobindu-le toate aspiraţiile cu privire la viitor. Opoziţia lor faţă de adevăr era ca atare cu totul egoistă.

Ei au pus să-i aresteze pe apostoli şi să-i întemniţeze pentru propovăduire. Dar Domnul Şi-a trimis îngerul şi i-a eliberat pe servii Săi credincioşi; iar ei, având bun curaj, au apărut iarăşi în ziua următoare în Templu, propovăduind poporului ca şi înainte. Iarăşi au fost arestaţi, aduşi în faţa oficialităţilor şi li s-a poruncit să nu mai propovăduiască în Numele acesta. Punctul resentimentului oficial se remarcă din cuvintele lor: „Aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră şi căutaţi să aruncaţi asupra noastră sângele acestui om”. Adică, aceasta pare ca şi cum aţi putea convinge      într-adevăr poporul din această cetate că noi am comis o mare crimă dând la moarte pe fanaticul vostru conducător numit Isus.

Dar cu cât au căutat să se opună mai mult Mesajului, cu atât Dumnezeu l-a binecuvântat mai mult; cu atât poporul de rând a primit mai mult Adevărul; cu atât Biserica lui Cristos s-a înmulţit mai mult.

TRIUMFUL TREPTAT AL LUMINII

Vedem acelaşi principiu ilustrat pe vremea Reformei, când venise timpul lui Dumnezeu pentru aducerea Bibliei înapoi la popor, după ce fusese pusă deoparte timp de o mie două sute şaizeci de ani. Când episcopii au început să pretindă că şi ei erau apostoli, şi folosindu-şi autoritatea apostolică au dat poporului Crezul Niceean în anul 325 d. Cr., s-a pus capăt oricărui studiu al Bibliei; căci poporul a fost învăţat că acel crez, şi alte crezuri făcute după aceea, era tot ce se cuvenea să se creadă şi nici un alt studiu biblic nu mai era necesar — de fapt era periculos, fiindcă a crede ceva ce nu era în crezuri, însemna a fi eretici şi a fi sortiţi chinului veşnic.

Când sub îndrumarea divină Wycliff şi Tyndale au adus în atenţia poporului Noul Testament în limba engleză, s-a marcat începutul întoarcerii la o credinţă individuală şi la un nou început al studiului Bibliei. Au trebuit secole de atunci încoace pentru a ne ajuta să ieşim din întunecimea groasă a celor o mie două sute de ani în care am fost fără Biblie şi am fost otrăviţi de diferitele crezuri. Nu este de mirare că mai simţim încă ceva din otrava aceea! Nu este de mirare că pentru noi este încă greu să folosim judecata sănătoasă în studiul Bibliei! Mulţumim lui Dumnezeu pentru lumina zilei celei noi care începe să se ivească! Mulţumim lui Dumnezeu că adevăraţii Săi sfinţi de pretutindeni se trezesc şi, asemenea Cardinalului Newman, se roagă,

„Condu-ne blândă lumină

Prin întunericul ce ne-nconjoară„!

Dar dacă Dumnezeu va asculta rugăciunile noastre şi va acorda celor credincioşi conducerea luminii Sale, responsabilitatea va fi a noastră ca să păşim afară din toate crezurile şi să nu sprijinim ipocrizia şi eroarea — cum se cuvine celor care merg pe cărarea celui drept, „care este ca lumina strălucitoare, care merge mereu crescând până la miezul Zilei”. Prov. 4:18.

COMUNISMUL UN EŞEC

Apoi au urmat unele dintre necazurile comunismului. A fost pretins favoritismul în distribuirea necesităţilor. Satisfăcând această urgenţă, apostolii şi-au dat seama că ei nu puteau intreprinde conducerea unei comunităţi în privinţa celor pământeşti. Ei au ajuns la concluzia că trebuia, după cum a îndrumat Învăţătorul, să se dedice în întregime lucrării Evangheliei. Ei au numit şapte diaconi să se ocupe de binefaceri; dar evident că şi acestea au eşuat nu după mult timp, şi nu mai auzim despre comunismul timpuriu.

Această experienţă, pe care a permis-o Domnul, şi-a servit scopul. Ea a manifestat spiritul creştin cuvenit, dar cu toate acestea ne-a învăţat imposibilitatea unei asemenea practici atâta vreme cât noi şi alţii suntem încă limitaţi prin imperfecţiunile cărnii.