Vom cita scripturile care au fost menţionate în întrebare, apoi vom încerca să le armonizăm.
Geneza 15:13: Şi Domnul i-a zis lui Avram: „Să ştii că sămânţa ta va fi străină într-o ţară care nu va fi a ei; acolo va fi robită şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani.
Exodul 12:40: Şederea copiilor lui Israel în Egipt a fost de patru sute treizeci de ani.
Fapte 7:5,6: Din ţara aceea nu i-a dat nimic în stăpânire, nici măcar o palmă de loc, ci i-a făgăduit că i-o va da în stăpânire lui, şi seminţei lui după el, cu toate că n-avea nici un copil. Dumnezeu i-a spus că sămânţa lui va locui într-o ţară străină, va fi robită, şi va fi chinuită patru sute de ani.

Vom cita ceea ce spune Ap Pavel:
Galateni 3:16: „Acum, făgăduinţele au fost făcute „lui Avraam şi seminţei lui”. Nu zice: „Şi seminţelor” (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: „Şi seminţei tale”, adică Hristos. 17. Iată ce vreau să zic: un testament pe care l-a întărit Dumnezeu mai înainte, nu poate fi desfiinţat, aşa ca făgăduinţa să fie nimicită, de Legea venită după patru sute treizeci de ani.”

Apostolul Pavel declară că durata acestei perioade a fost de patru sute treizeci de ani (Gal. 3:17). Legământul cuprindea făgăduinţa de stăpânire veşnică a Canaanului, şi deşi a fost de mai multe ori reafirmat, lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, era totdeauna acelaşi legământ. (Vezi Gen. 12:7, 8; 13:14-18; 26:3, 4; 35:9-12; 46:2-4; 50:24.) După cum se poate vedea dintr-o comparaţie între Geneza 12:1-5, 7 şi Fapte 7:2-5, legământul a fost făcut (potrivit făgăduinţei anterioare) de îndată ce Avraam a fost pe deplin de acord cu condiţiile în baza cărora urma să-l primească: aceasta a fost de îndată ce a intrat în Canaan, ceea ce el a făcut imediat după moartea tatălui său, care a murit în Haran, în drum spre Canaan. Având data legământului – chiar după moartea lui Terah – astfel stabilită prin declaraţia lui Ştefan, şi având declaraţia lui Pavel, că Legea a fost dată la patru sute treizeci de ani după legământ, golul din cronologia Vechiului Testament este astfel acoperit de Noul Testament. Dar să citim relatarea cu atenţie şi să notăm particularităţile cu care este construită puntea de legătură.

„Domnul zisese lui Avram

[înainte de a părăsi Mesopotamia, sau Ur din Caldeea]: «Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău [fraţi etc.] şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Te voi face să devii un neam mare»” etc. (Gen. 12:1, 2; compară cu Fapt. 7:2). Aceasta arată că Dumnezeu îi propusese lui Avraam legământul înainte de moartea tatălui său Terah şi înainte de a merge să locuiască în Haran sau Charran. Dar exista o clauză care cerea credinţa şi ascultarea lui Avraam înainte ca legământul să fie făcut în realitate. Această clauză era ca el să arate credinţă în făgăduinţa că va fi încheiat cu el un asemenea legământ, părăsindu-şi ţara natală şi rudele, şi mergând în ţara în care era îndrumat. Avraam a făcut acest lucru, şi fiindcă soţia sa, nepotul său Lot şi tatăl său îmbătrânit îi împărtăşeau credinţa şi doreau să-şi împartă soarta cu el, acestora li s-a îngăduit să meargă, şi cei patru au pornit spre ţara făgăduită. Tatăl său Terah a murit pe drum, în Haran, după care Avraam a trecut în Canaan, pentru ca acolo să poată asigura şi întări legământul. După cum le-a declarat Ştefan israeliţilor: „După ce a murit tatăl său, Dumnezeu l-a strămutat în ţara aceasta în care locuiţi voi acum”. „Avram a plecat [din Haran], cum îi spusese Domnul” (Fapt. 7:4; Gen. 12:4). Şi legământul a fost făcut îndată ce a intrat în ţară. (Vezi Gen. 12:5-7.) Astfel avem fixată data legământului şi începutul celor 430 de ani, ca fiind imediat după moartea lui Terah, şi avem lanţul cronologiei complet până la darea Legii. Prima trăsătură a Legii a fost Paştele, instituit chiar în ziua când Israel a ieşit din Egipt. Exod. 12:41-43, 47, 50, 51.

În armonie cu aceasta citim: „Şederea fiilor lui Israel care au locuit (după limba engleză – n. e.) în Egipt a fost de patru sute treizeci de ani. Şi, după patru sute treizeci de ani, tocmai în ziua aceea, toate oştile Domnului au ieşit din ţara Egiptului”. Exod. 12:40-42, 51.

Unii ar putea presupune că declaraţiile lui Moise şi ale lui Pavel (Exod. 12:40-42 şi Gal. 3:17) nu sunt în armonie, unul afirmând că şederea lui Israel a fost de patru sute treizeci de ani, iar celălalt că de la legământul cu Avraam până la darea Legii au fost patru sute treizeci de ani, gândindu-se că dacă numai patru sute treizeci de ani au trecut de la intrarea lui Avraam în Canaan până la darea Legii, atunci şederea fiilor lui Israel în Egipt trebuie să fi fost mult mai scurtă. Dar trebuie să se observe că declaraţia nu este că Israel a stat în Egipt patru sute treizeci de ani, ci că întreaga lungime a şederii acestui popor, care pentru un timp a trăit în Egipt, a durat patru sute treizeci de ani. „Şederea fiilor lui Israel care au locuit în Egipt, a fost de patru sute treizeci de ani.” Şederea la care se referă a început când Avraam a venit prima dată în Canaan (Evr. 11:8, 9). Israel a stat în Avraam, în Isaac şi Iacov întocmai cum Levi a plătit zeciuială lui Melhisedec când era încă în coapsele tatălui său. Evr. 7:9, 10.

Legământul cu Avraam a intrat în vigoare de când el, plecând din Haran sau Charran, a pus piciorul în Canaan, ţara făgăduinţei. Din acel moment, el şi tot Israelul într-însul, încă nenăscut, au devenit moştenitori ai lucrurilor făgăduite şi locuitori temporari, sau peregrini, aşteptând de la Dumnezeu împlinirea făgăduinţei. Această şedere a durat patru sute treizeci de ani, până la zi, când Israelul a părăsit Egiptul şi a primit acea primă trăsătură a Legii, instituirea Paştilor. Prin urmare, declaraţiile lui Moise şi ale lui Pavel se referă exact la aceeaşi perioadă, dând astfel dovada cea mai clară că de la legământul cu Avraam până la darea Legii au fost patru sute treizeci de ani. Pavel pune accent deosebit pe faptul că Paştele trebuie să fie privit ca începutul Legii (ceea ce şi Moise arată în Exodul 12:42, 43, 47, 50), iar Moise pune accent deosebit pe exactitatea la zi a perioadei.
Deci am văzut clar unde se aplică acei 430 de ani.

Referitor la cele două referinţe de 400 de ani (Geneza 15:13 şi Fapte 7:5,6), este aceeaşi perioadă dar începe cu 30 de ani după ce este făcut legământul cu Avraam, atunci când Ismael a început să asuprească pe Isaac la vârsta de 5 ani. (Geneza 21:8-19)