FĂRĂ VINĂ ŞI CURAŢI, NEÎNTINAŢI
„Ca să fiţi fără vină şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul unei generaţii strâmbe şi sucite, în care străluciţi ca nişte lumini în lume, ţinând sus Cuvântul vieţii.”
Filip. 2:15, 16.
R 4797a W. T. 1 aprilie 1911 (pag. 108)
A fi fără vină înseamnă a fi lipsit de orice dispoziţie de a face rău; nu stăpânit de mânie, răutate, ură, ceartă, ci, dimpotrivă, a fi dispus să facă orice bine posibil tuturor celor cu care venim în contact. Noi trebuie să fim curaţi, nu numai în ceea ce ar vedea Dumnezeu, sau în ceea ce ar vedea fraţii, ci, pe cât este posibil, curaţi în ochii lumii, înaintea cărora trebuie să strălucim.
Nevinovăţia nu înseamnă neapărat perfecţiune. Cineva poate fi fără vină şi totuşi imperfect prin slăbiciunile naturale. A fi fără vină în ochii lui Dumnezeu înseamnă a trăi aşa încât El să poată vedea că intenţiile sunt întotdeauna drepte, iubitoare, bune. Lumea ne va vorbi de rău aşa cum L-au vorbit de rău pe Domnul nostru, şi ne va urî; căci întunericul întotdeauna urăşte lumina. Dacă avem prietenia lumii, nu suntem în concordanţă cu Dumnezeu. Apostolul Iacov întreabă: „Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea, se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iacov 4:4). Dar dacă noi suntem prieteni cu Dumnezeu, lumea va căuta să ne facă rău, ca răufăcători — „ca nişte înşelători, măcar că spunem adevărul”. Deşi nu suntem „prieteni cu lumea”, trebuie să ne străduim să fim în pace cu oamenii, atât cât ne stă în putere.
Nu ne putem totuşi aştepta să plăcem tuturor. Trebuie să fim fără vină în ochii acelora din omenire care sunt recunoscuţi a avea cea mai bună judecată printre oameni. Aşa a fost cu Domnul nostru. Deşi lumea L-a acuzat, totuşi în consiliile lor private au recunoscut faptul că era curat. Pilat, care L-a dat la moarte, a fost destul de cinstit să afirme: „Dar Acesta ce rău a făcut? Eu n-am găsit nicio vină de moarte în El”; „Eu sunt nevinovat de sângele Acestui om drept.” Luca 23:22; Mat. 27:24.
În textul sub analiză, gândul apostolului este că orice învinuiri ar putea fi făcute împotriva noastră, modul nostru de conduită înaintea lumii trebuie să fie aşa încât numai o minte stricată va gândi rău despre noi; dar minţile mai bune vor gândi în mod drept şi vor observa că vieţile poporului Domnului sunt într-adevăr fără vină, şi nu condamnabile.
Ucenicii trăiau în mijlocul unei generaţii stricate, naţiunea lor iudaică, în care trebuiau să se comporte în aşa mod încât viaţa lor să fie o lumină pentru semenii lor. Stricăciunea implică lipsa dorinţei de a fi îndrumat de Domnul; strâmbătatea pare să se aplice la felul lor de viaţă, nu întotdeauna un fel vădit de răutate, ci o strâmbătate, făcând şi bine şi rău. Pe de o parte era o inimă rea a necredinţei; pe de altă parte erau formalităţile şi ceremoniile.
De mai bine de o mie opt sute de ani aceste condiţii au urmărit pe poporul Domnului. Pretutindeni există multă strâmbătate şi ambiţie. Se fac multe lucruri care sunt cunoscute a fi contrare voinţei Domnului. În mijlocul acestor condiţii poporul Domnului trebuie să strălucească în calitate de lumini; ei trebuie să caute să umble în căile Domnului, astfel încât să poată „vesti virtuţile Celui care i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.”