După cum se ştie, Ierusalimul a fost cucerit de babilonieni sub împăratul Nebucadneţar şi isrealiţii au fost duşi în robie în Babilon. Apoi Babilonul a fost cucerit de medo-perşi. Unii dintre israeliţii luaţi în robie au ajuns în poziţii înalte, de influenţă în ţările robiei lor. Iată, de exemplu, ce zice împărăteasa Medo-Persiei despre Daniel profetul, care slujea la curtea împărătească pe timpul lui Belşaţar, fiul lui Nebucadneţar: “Nebucadneţar, da, tatăl tău, l-a pus mai-mare peste scribi, astrologi, caldeeni, ghicitori” (Daniel 5:11). Putem lesne vedea cum aceşti israeliţi influenţi aveau discipoli la curtea împărătească şi cum se poate să-şi fi obţinut magii cunoştinţa despre venirea lui Mesia, Unsul (vezi Daniel capitolul 9), un împărat diferit de ceilalţi, vrednic de închinare şi adorare, a cărui împărăţie nu va fi distrusă (Daniel 2:44). Anumite surse istorice spun că Zoroastru (secolul VI î. Cr.) a fost discipolul profetului Ieremia, de la care a învăţat despre venirea lui Mesia şi astfel a scris şi i-a învăţat şi pe discipolii săi. Poate că darurile materiale aduse de magi au fost cheltuite pentru întreţinerea vieţii în timp ce Iosif, Maria şi Isus erau în Egipt, da, fugiseră de frica lui Irod. Gestul lor însă a rămas peste două milenii ca pildă de urmat. Ei I-au adus daruri materiale, dar noi, noi ce daruri Îi vom aduce Împăratului slavei care a primit de la Tatăl toată puterea în cer şi pe pământ? Îi vom aduce noi aurul recunoştinţei pentru că Şi-a dat viaţa ca noi să putem trăi, al recunoaşterii calităţii Lui de Împărat nevăzut? Îi vom aduce noi tămâia şi smirna supunerii, ascultării şi respectului nostru faţă de El? Domnul nostru, marea Lumină a lumii, spune într-o pildă că ori de câte ori unii au făcut sau n-au făcut bine altora, Lui I-au făcut sau nu I-au făcut. Mulţi dintre semenii noştri au nevoie de ajutor. Poate nu întotdeauna de ajutor material, ci de multe ori de cel venit din vistieria inimii noastre, a sentimentelor şi vorbelor bune şi frumoase, de dreptate şi adevăr, de respect şi recunoaştere a calităţilor altora, săraci sau bogaţi, mici sau mari, educaţi sau needucaţi. Căci “chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi nu aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic. Dragostea este plină de bunătate, nu este invidioasă, nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se aprinde de mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr” (1 Corinteni 13). “Dumnezeu este dragoste.”