Aceasta este o întrebare care a preocupat mintea gânditorilor din toate timpurile. În zilele noastre răspunsurile sunt multe şi contradictorii. În zarva ciocnirii tuturor crezurilor, doar puţini oameni ştiu ce să creadă. Lordul Tennyson a dat glas dorinţei universale când a spus:
“Oh! Cristoase! Dacă ar fi posibil Măcar o oră scurtă să vedem Sufletele pe care le-am iubit, Ca să ne poată spune unde sunt şi ce sunt!”
Dar, dragi prieteni, noi nu avem nevoie să întrebăm sufletele care au plecat dintre noi; noi avem Cuvântul lui Dumnezeu şi acesta este suficient. Biblia dă un răspuns complet şi satisfăcător la întrebarea noastră.
Înainte însă de a analiza răspunsul scriptural, să vedem ce poate să ne spună raţiunea umană fără ajutorul Sfintei Scripturi. Vom vedea că răspunsul din această sursă este incomplet. Orice informaţie care provine din ştiinţă şi filosofie va fi însă găsită în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu; şi la aceasta ar trebui să ne aşteptăm pentru că Dumnezeu este autorul atât al legilor naturii şi raţiunii, cât şi al Bibliei. Cei care spun că ştiinţa şi Biblia se contrazic, pur şi simplu n-o înţeleg pe una din ele.
Ce ne poate spune ştiinţa?
Ce are de spus ştiinţa cu privire la trup, suflet şi spirit? Ştiinţa ne spune că trupul uman este compus din multe elemente. Nici unul din aceste elemente nu aparţine în exclusivitate corpului uman, ci ele se găsesc peste tot în jurul nostru pe pământ. Aceasta este în acord deplin cu Biblia, care afirmă că Dumnezeu “a făcut pe om din ţărâna pământului” (Gen. 2:7). |ărâna pământului este numai o altă formă de a spune “elementele pământului”.
Dar cu privire la suflet, persoana adevărată, “eul”, partea gânditoare a omului? Ce ne poate spune ştiinţa despre el? Concepţia populară este că sufletul este o fiinţă sau o persoană care locuieşte în organismul nostru şi este independentă de el, iar la moarte sufletul este eliberat din corp şi continuă să existe pentru totdeauna. Ştiinţa nu ştie nimic despre o asemenea fiinţă; n-a fost descoperită niciodată în sala de disecţie, nici în laborator. Ştiinţa poate dovedi că partea gânditoare a omului nu este independentă de organismul său. Animalele inferioare pot raţiona într-o anumită măsură, şi cu cât structura creierului lor este mai complexă şi mai fină cu atât au o mai bună putere de judecată. Omul, al cărui creier este cel mai complex şi a cărui structură este cea mai fină, posedă cel mai înalt grad de raţiune. Pe măsură ce copilul creşte spre maturitate şi creierul său se dezvoltă, puterea de a raţiona creşte; şi treptat, când omul îmbătrâneşte şi creierul începe să decadă, puterea de raţiune se diminuează constant. Este clar atunci că sufletul, partea gânditoare a omului, nu este independent de organismul său.
Deseori am văzut persoane duse la spital în stare de inconştienţă în urma unei leziuni la cap, care şi-au revenit după operaţie. Întrebând pacientul detalii privitoare la accident, întotdeauna aflăm că ultimul lucru pe care şi-l aminteşte este ceea ce s-a întâmplat chiar înainte de accident. Cu toate că intervalul până şi-a recăpătat cunoştinţa a fost de zile sau uneori de săptămâni, totuşi pentru el a fost un gol total. De ce este aşa? Unde a fost sufletul omului în acest interval? De ce nu şi-a putut aminti evenimentele de după accident dacă este independent de corp? Este deci, fără îndoială evident că sufletul este dependent de organism.
Dar în ce priveşte spiritul? Este o fiinţă în interiorul nostru? Ştiinţa n-a găsit o asemenea fiinţă. Singurul spirit pe care ştiinţa îl recunoaşte este spiritul sau puterea vieţii. În trecut se credea că viaţa se găseşte într-o anumită parte a corpului, dar acum, mulţumită Profesorului Virchow, ştim că organismul este compus din nenumărate celule şi că spiritul sau puterea vieţii le însufleţeşte pe fiecare din ele. Ştim de asemenea că această putere a vieţii este dependentă de anumite procese continue de consum şi de refacere a energiei.
Degetul, de exemplu, este alcătuit din multe celule, în fiecare dintre ele fiind prezent spiritul sau puterea vieţii şi această viaţă este dependentă de procesele biologice. Dacă aceste procese sunt deranjate, apare boala, dacă ele încetează, apare moartea. Când degetul moare, ce se întâmplă cu spiritul vieţii? Oare îşi ia el zborul undeva, ca să aştepte până ce restul spiritului din trup i se alătură? Cu siguranţă nu!
Mai degrabă noi înţelegem că moartea degetului şi a întregului corp pur şi simplu înseamnă încetarea proceselor vieţii, de consum şi refacere a energiei. Acelaşi lucru se întâmplă în cazul animalelor şi al plantelor. Ele de asemenea sunt alcătuite din nenumărate celule, fiecare din ele având spiritul sau puterea vieţii, şi această putere a vieţii este dependentă de procese biologice similare. Noi nu înţelegem că spiritul vieţii lor este o fiinţă care continuă să aibă o existenţă independentă după moarte.
După ce viaţa s-a dus, omul nu este capabil să o redea. Doar Dumnezeu are această putere. Şi aşa citim în Eclesiastul 12:7 : “… ţărâna se întoarce în pământ cum a fost şi duhul îsau puterea vieţiiş se întoarce la Dumnezeu care l-a dat”. Numai Dumnezeu poate reda spiritul sau puterea vieţii. Nici un doctor din această lume nu poate da viaţă morţilor.
Aceasta este, pe scurt, ceea ce poate spune şiinţa privitor la întrebarea noastră. Ştiinţa nu ştie nimic despre o stare viitoare.
Răspunsul filosofiei
Filosofia consideră că noi, fiinţele umane, avem o putere de gândire considerabilă şi de asemenea o conştiinţă sau un simţ moral, adică însuşirea de a discerne între bine şi rău. Ea ne spune că, dacă urmăm cursul corect suntem buni sau virtuoşi şi ar trebui să ne aşteptăm la o răsplată corespunzătoare, şi dacă urmăm cursul greşit suntem răi sau vicioşi şi ar trebui să ne aşteptăm la o pedeapsă corespunzătoare. Dar adesea aflăm că în realitate nu vedem aceste consecinţe rezonabile. De fapt regula este în general chiar inversă. Maleahi 3:15 spune: “Acum fericim pe cei mândri; da, cei ce practică răutatea sunt zidiţi; da, ei ispitesc pe Dumnezeu şi scapă”. Pe de altă parte, apostolul Pavel declară: “De fapt, toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi”. 2 Timotei 3:12.
De aceea filosofia spune că trebuie să existe o stare viitoare în care cei virtuoşi vor fi răsplătiţi, iar cei vicioşi vor fi pedepsiţi. Dar filosofia nu ne poate spune ce sau unde va fi această stare viitoare, nici dacă aceasta este atinsă în momentul morţii sau după un timp. Unii, bazaţi pe o simplă presupunere, declară că nu este posibil să existe un interval între moarte şi începutul noii stări. Această eroare este bazată pe o altă presupunere, că Dumnezeu nu are destulă înţelepciune şi putere pentru a recrea pe aceia care au trăit şi au murit.
Revelaţia din partea spiritelor nedemnă de încredere
Sunt multe întrebări la care mintea umană, fără un ajutor din alte surse, nu are răspuns. Dacă nu putem obţine răspunsul complet din ştiinţă sau din filosofie, de unde ar trebui să ne aşteptăm să-l obţinem? Deoarece nu-l putem obţine de la noi înşine, evident trebuie să ne aşteptăm la o revelaţie dinafară.
Unii afirmă că primesc această revelaţie prin Spiritism. Nu vom discuta acum acest subiect, dar suntem convinşi că Spiritismul, când nu este înşelătorie sau scamatorie, după cum este adesea cazul, este o manifestare a spiritelor rele, a îngerilor decăzuţi. Domnul ne avertizează foarte puternic împotriva consultării celor care au legături cu spiritele, şi declară că toţi cei care fac acest lucru sunt o urâciune pentru El. Deut. 18:9-12; Lev. 19:31; Isa. 8:19, 20.
Răspunsul din Cuvântul lui Dumnezeu
Atunci, unde trebuie să căutăm această revelaţie? Noi trebuie să ne îndreptăm spre Însuşi Dumnezeu, şi nu trebuie să ne aşteptăm să obţinem răspunsul prin viziuni sau manifestări deosebite, ci prin Biblie, Cuvântul lui Dumnezeu, “credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”. Iuda 3.
În trecut, majoritatea creştinilor credeau că păgânii, care mureau în proporţia înspăimântătoare de aproximativ 70.000 pe zi, puteau fi salvaţi de chinul veşnic doar trimiţând misionari, pentru ca numele lui Isus să poată ajunge la ei înainte de a muri. Dar acum foarte puţini cred aceasta. Foarte puţini cred că Dumnezeu va chinui fără milă pe oameni pentru totdeauna, pentru simplul motiv că nu au avut niciodată ocazia să audă despre numele lui Isus. Cine ar putea să creadă un asemenea lucru despre Dumnezeu? Dar cei mai mulţi se mulţumesc să citeze: “Cel care judecă tot pământul nu va face ce este drept?” Ca şi fariseii, ei refuză acum să investigheze problema, preferând să creadă şi să înveţe tradiţiile oamenilor. Alţii, în zilele noastre, respingând oribila doctrină a chinului veşnic şi crezând că Biblia o învaţă, resping şi Biblia. Aceasta este una dintre cele mai triste şi mai rodnice surse de necredinţă.
Să recurgem la Biblie, căutând cu smerenie îndrumarea lui Dumnezeu în găsirea informaţiilor cu privire la acest subiect şi la alte subiecte referitoare la planul de mântuire. Dacă facem aceasta, dacă mergem la Biblie în atitudinea corespunzătoare, nu doar din curiozitate şi nici întrun spirit de mândrie şi prejudecată, ci blânzi, respectuoşi şi evlavioşi, căutând să cunoaştem ce are să ne spună Dumnezeu, fără să punem propriile noastre idei pe seama Bibliei şi fără să ne fixăm în minte că Biblia trebuie să înveţe anumite lucruri, fără idei preconcepute, spunândune nouă înşine, “Voi crede ceea ce are sămi spună Dumnezeu, indiferent ce ar spune oamenii despre subiectul acesta” — dacă mergem la Biblie în această atitudine, mai devreme sau mai târziu vom găsi adevărul. “El face pe cei smeriţi să umble în dreptate, El învaţă pe cei smeriţi calea Sa.” “Prietenia DOMNULUI este cu cei care se tem de El.” Trebuie să avem în minte întotdeauna că nici un om nu poate fi mai înţelept decât Biblia. Oricât de mult îi onorăm şi ar trebui să-i onorăm pe părinţii şi pe învăţătorii noştri, totuşi, niciodată nu trebuie să ne înşelăm punând cuvântul lor înaintea Cuvântului infailibil al lui Dumnezeu. Când cercetăm Cuvântul în acest spirit blând şi reverenţios, aflăm că acesta dă un răspuns complet şi satisfăcător la întrebarea noastră, răspuns care, pe deasupra, ne arată cât de minunată şi armonioasă este iubirea, dreptatea, înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu.
Ce este sufletul
Ca să ajungem la o înţelegere corespunzătoare a subiectului nostru, trebuie să începem cu întrebarea: “Ce este sufletul?”. Pentru răspuns, fireşte, ne întoarcem la descrierea creării primului suflet omenesc, Adam, pe care o găsim în Geneza capitolul 2 versetul 7: “Şi DOMNUL Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul a devenit un suflet viu”.
Să studiem puţin aceasta. N-ar trebui să citim Biblia fără să medităm la ceea ce are Dumnezeu să ne spună. “Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului.” Corpul lui Adam a fost format din elementele pământului. El avea ochi, urechi şi gură, dar până la un moment dat n-avea capacitatea de a vedea, a auzi sau a vorbi. Apoi Dumnezeu i-a suflat în nări suflare de viaţă. Remarcaţi, Biblia nu spune că Dumnezeu i-a suflat în nări un suflet. Ceea ce spune Cuvântul este că Dumnezeu “i-a suflat în nări suflare de viaţă”, spiritul sau puterea vieţii. Şi care a fost rezultatul? Oare găsim noi ideea că Adam avea acum un suflet în el? Nu, aflăm că el “a devenit un suflet viu” fiindcă Creatorul “i-a suflat în nări suflare de viaţă”. Cu alte cuvinte, sufletul nu este corpul, nici nu este spiritul vieţii; dar ca să fie un suflet viu trebuie să aibă atât corp cât şi spiritul vieţii. Aceasta este în acord cu ceea ce am văzut că învaţă ştiinţa, şi anume, că “eul”, adevărata persoană, partea gânditoare a omului nu este independentă de organismul său. Adam avea acum capacitatea să vadă, să audă, să vorbească, să gândească, să umble şi să muncească. El era acum o fiinţă simţitoare, o fiinţă înzestrată cu capacitate senzorială; şi astfel cea mai bună definiţie a unui suflet viu pe care cineva o poate da este că acesta este o fiinţă simţitoare. Se poate obiecta că o asemenea definiţie ar include şi animalele inferioare, şi că Scripturile nu învaţă că animalele inferioare sunt suflete. Dar Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte despre animalele inferioare că sunt suflete, deşi este cumva neclar în traducerea noastră engleză. Când cuvintele evreieşti nefeş şi caia (suflet viu) sunt utilizate cu referire la animalele inferioare, ele nu sunt niciodată traduse “suflet” (cu o singură excepţie, şi anume, în Numeri 31:28) îşi în Biblia românească, traducerea literală nouă, 2001 — n. e.ş, ci “vieţuitoare” sau “creaturi vii”, sau o altă expresie de felul acesta; pe când aceleaşi cuvinte, când apar cu referire la fiinţele umane, sunt traduse permanent “suflet” sau “suflet viu”. Două astfel de exemple pot fi văzute în primul capitol din Geneza, versetele 20 şi 30. În Geneza 1:20 citim: “Să mişune apele de vieţuitoare”. Aceia dintre voi care au Biblii traducerea King James cu trimiteri vor vedea la subsol, suflete îşi în Biblia românească, traducerea literară nouă, 2001 — n. e.ş. Apoi în Geneza 1:30 citim: “Iar tuturor fiarelor pământului, tuturor păsărilor cerului, şi tuturor celor ce se târăsc pe pământ având în ele viaţă” (traducerea engleză). Remarcaţi de asemenea că la margine, în dreptul cuvântului “viaţă” apar cuvintele “În ebraică, suflet viu”. Concluzia evidentă este că Biblia este în acord cu ştiinţa, declarând că animalele inferioare sunt suflete vii.
Este evident deci, că omului nu i se va acorda o stare viitoare pentru că este sau posedă un suflet, ci pentru că el singur, dintre toate creaturile pământeşti, a fost creat în chipul lui Dumnezeu, adică cu puteri mintale de raţiune, memorie, judecată şi voinţă, şi cu atribute morale de dreptate, bunăvoinţă, iubire etc., similare cu cele posedate de Dumnezeu, dar într-un grad inferior. Omul este singurul responsabil moral de acţiunile sale; şi nimeni, cu excepţia unui nebun, nu s-ar gândi să aducă unul dintre animalele inferioare în faţa curţii de justiţie.
Este sufletul nemuritor?
Următoarea parte a subiectului nostru este una foarte importantă. Şi această parte este răspunsul la întrebarea: Este sufletul nemuritor? Foarte multe depind de aceasta. Dacă sufletul ar fi nemuritor, n-ar exista decât două posibilităţi: fie că toţi ar ajunge la fericire eternă cu Dumnezeu, fie că unii ar fi sortiţi la o eternitate de durere, oricare ar fi forma acestei dureri. Dar, deoarece Biblia ne spune că unii vor fi mântuiţi, înseamnă că iubitul nostru Tată ceresc poate distruge sufletul. Pe de altă parte, dacă iubitul nostru Tată ceresc poate distruge sufletul, El nu va cere să fie ignorată libertatea de voinţă a omului, după cum ar cere doctrina “Universalismului”, nici nu va fi silit să-i condamne pe răufăcătorii cu voia la durere veşnică.
În Biblie nu există expresia “suflet nemuritor”. Acest lucru este uşor de constatat. Tot ce trebuie să faceţi este să luaţi o concordanţă completă, să vă uitaţi mai întâi la cuvântul “suflet” şi la fiecare cuvânt care înseamnă “suflet”, şi apoi la cuvântul “nemuritor” şi la fiecare cuvânt care înseamnă “nemuritor”, şi veţi afla că de la Geneza până la Apocalipsa nu există nici un verset care să declare că sufletul este nemuritor.
Defunctul Dr. Thomas Clark, autorul unei cărţi numite “Gândul unei vieţi despre Cristos”, a oferit o mie de lire oricărei persoane care putea găsi expresiile “suflet nemuritor” sau “suflet veşnic” în Scripturile ebraice, greceşti sau engleze. Dr. Thomas Clark a fost destul de sigur când a făcut această ofertă. Nimeni, n-a câştigat banii. Defunctul W. E. Gladstone a scris privitor la această întrebare: “Nemurirea naturală a sufletului este o doctrină cu totul necunoscută Sfintelor Scripturi, şi care stă pe un plan egal cu o opinie filosofică ingenios susţinută, dar serios şi impresionant contestată … şi s-a strecurat în Biserică prin uşa din spate, ca să spunem aşa”. (Studii auxiliare la lucrările Episcopului Bluter, pag. 197-198). Şi aşa este. Doctrina nemuririi naturale a sufletului nu este deloc învăţată de Scripturi; s-a strecurat în Biserică prin uşa din spate a filosofiei greceşti.
S-ar putea pune întrebarea: Dacă Scripturile nu declară că omul are inerent în el un suflet “nemuritor” sau “veşnic”, declară oare Cuvântul lui Dumnezeu că sufletul este muritor, că sufletul poate să moară? Cei care cred că sufletul este nemuritor, în general gândesc că Dumnezeu aşa a alcătuit sufletul încât nici El Însuşi nu poate să-l distrugă. Este aceasta adevărat? În Matei 10:28 citim că Dumnezeu este în stare să distrugă nu numai corpul ci şi sufletul în Gheenă. (Vom vedea mai târziu ce înseamnă “Gheena”.) Acum să ne întoarcem la Ezechiel 18:4. Acolo citim: “Iată, toate sufletele sunt ale Mele. După cum sufletul fiului este al Meu, tot aşa şi sufletul tatălui este al Meu. Sufletul care păcătuieşte, acela va muri”.
Sufletul, fiinţa simţitoare este cea responsabilă pentru păcat, şi sufletul este, aşadar, cel care poartă pedeapsa păcatului, iar pedeapsa, după cum este scris, este fără îndoială moartea. Sufletul care păcătuieşte va muri “fiindcă plata păcatului este moartea” — nu chinul veşnic. Romani 6:23.
Odată ce înţelegem aceasta, multe din declaraţiile Bibliei devin clare. Multe pasaje neclare înainte, devin acum clare. În 1 Timotei 6:15, 16 citim: “… Împăratul celor care împărăţesc şi Domnul celor care stăpânesc, singurul care are nemurirea”. După ce citim aceasta nici unul dintre noi să nu spunem că noi avem nemurirea, când Biblia declară atât de clar că numai Împăratul împăraţilor o are.
În Romani 2:7 (traducerea Cornilescu), apostolul se referă la cei care caută glorie, onoare şi nemurire. Pentru a ilustra: consider că am în mână un ceas şi dacă aş spune, “îmi caut ceasul”, voi aţi spune că ceva nu e în regulă cu mintea mea. De ce? Pentru că aş căuta ceva ce deja am. Dar mulţi creştini spun că ei sunt nemuritori, şi totuşi ei caută nemurirea! În 1 Corinteni 15:53, 54 apostolul spune: “… ceea ce este muritor să se îmbrace în nemurire”. Dar noi nu putem să îmbrăcăm ceva ce deja avem!
Nu, dragi prieteni, Cuvântul lui Dumnezeu este consecvent. El nu învaţă că nemurirea este posesia naturală a omului. Ceea ce spune este: “Plata păcatului este moartea, dar darul harului lui Dumnezeu este viaţa veşnică, în Isus Hristos, Domnul nostru”. Noi nu avem în noi viaţă veşnică, în mod inerent, ci ne este oferită prin Isus Cristos, care S-a dat pe Sine Însuşi o răscumpărare pentru păcatele noastre. Dacă avem credinţa necesară în Dumnezeu, noi vom fi răsplătiţi cu darul vieţii veşnice, la timpul Său potrivit. Aceasta este ceea ce ne spune psalmistul: “DOMNUL păzeşte pe toţi cei care Îl iubesc şi nimiceşte pe toţi cei răi” (Ps. 145:20). El nu-i va păstra pe cei răi indiferent de condiţii.
Unii îşi imaginează că dacă se va demonstra falsitatea doctrinei nemuririi naturale a sufletului, temelia credinţei creştine va cădea. Dar nu acesta este cazul nicidecum. Pretutindeni în Scripturi suntem asiguraţi că speranţa noastră întro viaţă viitoare depinde, nu de o presupusă nemurire inerentă, ci de o înviere a morţilor. Faptele Ap. 24:14, 15; 1 Corinteni 15.
Multora li s-ar putea părea ciudat că această idee a nemuririi sufletului a devenit atât de răspândită, deşi este atât de opusă învăţăturilor Scripturii. Pe vremea când oamenii gândeau că datoria lor era să tortureze pe ceilalţi care se deosebeau de ei în privinţa credinţei religioase, Biserica a adoptat această învăţătură a filosofilor greci; şi au adoptat-o fiindcă ea ajuta la spijinirea doctrinei chinului veşnic.
Argumentul obişnuit prezentat pentru a susţine teoria sufletului nemuritor este că o mică parte din Dumnezeu a fost suflată în Adam. Dacă cei care susţin această teorie ar judeca bine ce implicaţii are argumentul lor şi ce concluzie rezultă în mod firesc din acest argument, ar vedea că nu este posibil să fie adevărat. Ei nu trebuie să uite că nu corpul, ci sufletul este cel responsabil pentru păcat. Dacă sufletul este o mică parte din Dumnezeu, atunci această parte mică este responsabilă pentru păcat şi poate să ajungă sub sentinţa condamnării veşnice.
Unii, remarcând că afirmaţia din Geneza 2:7, în legătură cu faptul că Dumnezeu a suflat suflare (spirit) de viaţă în nările omului, se deosebeşte de descrierea creării animalelor inferioare, cred că nu sufletul, ci spiritul este o mică parte din Dumnezeu, şi că de aceea nu sufletul, ci spiritul este nemuritor. Aceştia nu observă că în Geneza capitolul 7 versetul 22 spune că şi animalele inferioare au spiritul vieţii în nările lor. De aceea, cei care caută să dovedească faptul că omul este nemuritor, vor dovedi şi că animalele inferioare sunt nemuritoare. Acelaşi argument li se aplică şi celor care caută să dovedească nemurirea naturală a omului prin imposibilitatea distrugerii materiei şi conservarea energiei. Dacă acestea sunt dovezi ale nemuririi omului, atunci ele ar fi dovezi şi ale nemuririi fiecărui animal şi a fiecărei plante. Cu siguranţă nici un om rezonabil nu crede că animalele inferioare şi plantele sunt nemuritoare!
Am aflat că cea mai bună definiţie a sufletului este că el este întreaga fiinţă simţitoare. Partea dominantă a fiinţei este mintea, voinţa, dar aceasta nu poate exista fără organism. În consecinţă, deşi într-un sens limitat sufletul poate fi descris ca mintea, voinţa, eul conştient, totuşi eul trebuie să aibă un corp de vreun fel. Am aflat, de asemenea, că nu există nici un verset în Biblie care să afirme că sufletul este nemuritor, ci că, dimpotrivă, Cuvântul lui Dumnezeu învaţă clar că sufletul care păcătuieşte acela va muri.
Când va fi dreapta răsplătire?
Ideea populară provenită din micuţa carte ce conţine atât de multe adevăruri preţioase, “Catehismul pe scurt”, este că la moarte “sufletele credincioşilor sunt desăvârşite în sfinţenie şi că imediat trec în glorie”. Este adevărat acest lucru? Aici vine o probă pentru noi. Vom crede “Catehismul pe scurt”, sau vom crede Cuvântul lui Dumnezeu? Cei mai mulţi oameni preferă cuvântul oamenilor în defavoarea Cuvântului lui Dumnezeu, pentru că acesta se potriveşte sentimentelor şi prejudecăţilor lor. La fel a fost şi în timpul lui Martin Luther, când el a arătat că Biblia, contrar învăţăturilor Bisericii din acea vreme, afirmă că “Cei drepţi vor trăi prin credinţă”. Majoritatea oamenilor au preferat să creadă ce învăţa Biserica în loc să accepte ce arăta Martin Luther din Scripturi. Aceea a fost o probă pentru oamenii care au trăit atunci, şi noi avem o probă similară astăzi. Reţineţi că nimeni nu poate fi mai înţelept decât Biblia.
Este oare adevărat că toţi morţii care au avut credinţă în Dumnezeu sunt acum în cer? Să luăm un exemplu. Ce vom spune despre David, care, cu toate greşelile sale, a fost un om preaiubit al Domnului, un om după inima lui Dumnezeu? Este David în cer? Poate că mulţi ar răspunde: “Da”. Să citim ce spune Cuvântul lui Dumnezeu. Să ne uităm în Faptele Apostolilor 2:34 : “David nu s-a suit în ceruri”. Nimic n-ar putea fi mai limpede decât aceasta. Întrebarea este: Veţi crede aceasta? Unii ar putea spune: “Este ciudat. Am crezut că David este în cer, dar evident am greşit. N-a fost aşa bun cum am crezut”. Dar să ne gândim la ceea ce spune Isus. În Ioan 3:13 găsim scris: “Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel care Sa coborât din cer, Fiul Omului, care este în cer”. (Cuvintele “care este în cer” ar trebui omise — în traducerea Diaglott ele nu există.) “Nimeni”! Nu există nici o excepţie, în afară de Însuşi Isus care a venit din cer ca să fie făcut trup şi să locuiască printre oameni. Să avem grijă ca tradiţiile omeneşti să nu ne conducă la negarea cuvintelor lui Cristos.
În Faptele Apostolilor 26:23, ni se spune că Isus a fost primul înviat dintre cei morţi. El a fost “pârga celor adormiţi”, “Cel întâi-născut dintre cei morţi” (1 Corinteni 15:20; Coloseni 1:18). Unii ar putea spune: “Nu contrazice aceasta celelalte afirmaţii ale Scripturii cu privire la învierea lui Lazăr şi a altora?” Explicaţia este că Isus a fost primul care a înviat la viaţă perfectă. Ceilalţi au fost pur şi simplu treziţi din starea morţii la starea lor muritoare, şi după câţiva ani s-au întors din nou în mormânt. Trezirea lor din moarte n-a fost o înviere în adevăratul sens al cuvântului, adică o înviere la viaţă perfectă.
Dar ce vom spune despre timpul de la moartea lui Isus şi până la întoarcerea Sa? În timpul acestui Veac Evanghelic a primit fiecare dreapta sa răsplătire în momentul morţii? Răspunsul scriptural la această întrebare nu este cel acceptat de obicei. Apostolul Petru în 2 Petru 2:9 ne informează în legătură cu cei răi. Oare apostolul spune acolo că Dumnezeu ştie să-i pedepsească pe cei răi în momentul morţii lor? Nu. Petru ne spune clar că Dumnezeu “ştie să păstreze pe cei nedrepţi ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii”. Remarcaţi! Timpul când cei răi trebuie să fie pedepsiţi este în ziua judecăţii, când Cristos se întoarce. Domnul nostru spune clar în Matei 16:27: “Căci Fiul Omului va veni în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi, şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui”. Cum se potriveşte aceasta cu afirmaţia din “Catehismul pe scurt”, că sufletele celor credincioşi când mor sunt desăvârşite în sfinţenie şi imediat intră în glorie? Să credem Cuvântul lui Dumnezeu. Numai când Isus Se va întoarce în gloria Tatălui Său cu îngerii Săi, va răsplăti El fiecărui om după faptele sale.
Teologia curentă învaţă că la moarte fiecare credincios merge imediat să fie cu Isus, dar Domnul n-a dat acest gând ucenicilor Săi, celor pe care El îi iubea atât de mult. El nu le-a spus: “Vă voi primi la Mine în momentul când veţi muri”. Ceea ce a spus este: “În casa Tatălui Meu sunt multe locuinţe. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus, căci Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi” (Ioan 14:2, 3). Iar Pavel vorbindu-le colosenilor a spus: “Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, viaţa noastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă” (Coloseni 3:3, 4). În Apocalipsa 11:18 citim: “Şi neamurile se umpluseră de mânie, dar a venit mânia Ta şi timpul ca cei morţi să fie judecaţi şi să răsplăteşti pe robii Tăi proroci, pe sfinţi şi pe cei care se tem de Numele Tău, mici şi mari”. Versetele anterioare arată că timpul indicat aici este acelaşi timp indicat în pasajele deja citate, adică întoarcerea lui Cristos, timpul când El Îşi va lua marea Sa putere şi va domni, iar împărăţiile acestei lumi vor deveni împărăţia Domnului nostru şi a Cristosului Său. Multe alte versete pot fi citate în sprijinul aceluiaşi adevăr. Scripturile, înţelese corespunzător, răspund unanim la această întrebare.
Tâlharul de pe cruce
Obiecţia care este adusă în mod frecvent este răspunsul lui Isus dat tâlharului de pe cruce, relatat în Luca 23:43. Conform ideii obişnuite, în momentul când a murit tâlharul pocăit s-a alăturat Domnului în cer. Dar am văzut mărturia Scripturii, că toţi apostolii, martirii şi alţi sfinţi care au murit aşteaptă până la întoarcerea lui Cristos pentru a-şi primi răsplata. În consecinţă, dacă ideea obişnuită cu privire la răspunsul Domnului este corectă, atunci tâlharul trebuie să fi avut întâietate faţă de apostoli şi faţă de toţi sfinţii martiri. Dar Domnul nostru i-a spus Mariei, a treia zi de la promisiunea făcută tâlharului: “Încă nu M-am suit la Tatăl Meu”. Iar Petru, în Faptele Apostolilor 2:27, atrage atenţia asupra cuvintelor lui David din Psalmul 16: “Căci nu vei lăsa sufletul Meu Locuinţei Morţilor”, arătând că David nu vorbea aici despre el însuşi, ci ca un purtător de cuvânt profetic al Domnului Isus, el prevestea că sufletul lui Isus a mers în Locuinţa Morţilor, nu în Paradis, dar că nu va rămâne acolo. Ne vom referi la aceasta mai târziu.
Când examinăm problema, găsim că explicaţia este foarte simplă. Traducerea Rotherham a pasajului înlătură toate dificultăţile. Aceasta este: “Cu adevărat îţi spun Eu astăzi, vei fi cu mine în Rai”. El pune virgula după “astăzi”, în loc să o pună înainte. Are Rotherham vreo justificare să facă această schimbare? Da, pentru că atunci când a fost scrisă Biblia nu erau virgule. Semnele de punctuaţie n-au fost inventate decât cu patru secole în urmă, la scurt timp după inventarea artei tiparului. Este doar o convenţie modernă care indică faptul că scriitorul doreşte ca cititorul să facă pauze scurte în aceste locuri, ajutând astfel la înţelegerea textului. Dacă doriţi să vă convingeţi că nu există punctuaţie în manuscrisele vechi ale Bibliei, vă sfătuim să vizitaţi British Museum, şi acolo veţi găsi, lăsat deschis întro vitrină pentru a fi văzut, cel mai vechi manuscris al Bibliei. Ca şi celelalte două, este în greacă. Se numeşte: “Manuscrisul alexandrin”.
Fie că înţelegeţi limba greacă sau nu, veţi putea observa că toate cuvintele şi propoziţiile merg una după alta, nu există spaţiu între ele şi nu există nici o virgulă în tot manuscrisul. Aceasta înseamnă că virgula şi celelalte semne de punctuaţie, care apar în versiunea noastră engleză, nu sunt inspirate, ci au fost doar introduse de traducători pentru a arăta ceea ce ei credeau a fi înţelesul Scripturii.
Cei care au tradus Noul Testament în engleză credeau că “sufletele celor credincioşi trec imediat în glorie”, şi ca urmare au pus o virgulă după “Adevărat îţi spun”. Totuşi, noi am găsit că Isus şi apostolii Săi au spus că la întoarcerea Sa în slava Tatălui Său cu sfinţii Săi îngeri, credincioşii vor fi răsplătiţi şi cei răi vor fi pedepsiţi. În consecinţă, virgula ar fi trebuit pusă după “astăzi”. Isus a spus de fapt: “Cu adevărat îţi spun Eu astăzi, vei fi cu mine în Rai”. (Cuvântul grecesc esee poate fi la fel de bine tradus “tu vei fi” sau “vei fi tu”.) Vedem deci că Isus n-a contrazis cele spuse cu altă ocazie, nici n-a făcut o excepţie în cazul tâlharului pocăit.
Un exemplu de utilizare asemănătoare a cuvântului “astăzi” se găseşte în Deuteronom 30:16, “căci ţi-am poruncit azi să iubeşti pe DOMNUL Dumnezeul tău”. Când a rostit Isus cuvintele din textul nostru, faptul că El avea să devină vreodată împărat trebuie să fi părut lucrul cel mai puţin posibil. Fiind atârnat pe cruce, murind ca un criminal şi cu titlul “Împăratul Iudeilor” scris în batjocură deasupra capului Său, trebuie să fi părut dincolo de toate graniţele posibilului că El avea să primească vreodată un regat; dar când tâlharul I-a cerut lui Isus să-Şi amintească de el când va veni în Împărăţia Sa, Isus i-a onorat credinţa şi a spus: “Adevărat îţi spun astăzi — în această zi întunecată, când mor ca un criminal şi par a fi un impostor — vei fi cu mine în Rai”. Un alt motiv important pentru care Domnul nostru a folosit cuvântul “astăzi” a fost că în acea zi marele sacrificiu pentru păcatul lumii trebuia să se sfârşească, ceea ce avea să facă posibilă stabilirea Împărăţiei Sale.
Starea intermediară
Am văzut că Scriptura învaţă că este o stare intermediară, un timp de aşteptare între moarte şi răsplată. O mulţime de oameni care studiază Biblia au ajuns la această concluzie, dar din nefericire cei mai mulţi dintre ei se agaţă încă de ideea eronată a nemuririi sufletului. De aceea ei cred că sufletul în această stare intermediară este conştient, că poate gândi şi simţi, şi că ştie chiar mai multe după moarte decât a ştiut înainte. Haideţi să examinăm acest lucru.
Declară Scriptura că sufletul după moarte ştie mai multe decât a ştiut înaintea morţii sale? Uitaţivă în Eclesiastul 9:5: “cei morţi nu ştiu nimic”; de asemenea versetul 10: “Căci în Locuinţa Morţilor, în care mergi, nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune”. Apoi amintiţi-vă rugăciunea lui Ezechia: “Căci nu Locuinţa Morţilor Te laudă, nu moartea Te sărbătoreşte şi cei care s-au coborât în groapă nu mai nădăjduiesc în adevărul Tău. Cel viu, da, cel viu Te va lăuda, ca mine astăzi” (Isaia 38:18, 19). Din nou psalmistul ne spune în Psalmul 146:4, că omul când moare, “se întoarce în pământ; şi în aceeaşi zi îi pier şi planurile”. Pare aceasta că ştie mai mult decât a ştiut înainte? În Psalmul 6:4 citim: “Întoarce-Te, DOAMNE, elibereazămi sufletul!” Apoi versetul 5: “Căci în moarte nu este aducere aminte de Tine; şi în Locuinţa Morţilor cine Te va lăuda?” Atunci nu este clar, dragi prieteni, că sufletul în această stare intermediară este într-o stare de inconştienţă, aşteptând trezirea învierii?
Numai când înţelegem ce este moartea putem vedea frumuseţea ilustraţiei, care este atât de des folosită în Vechiul Testament, somnul morţii. Ne amintim cum a spus Domnul: “Lazăr, prietenul nostru doarme”, şi când ucenicii Săi nu L-au înţeles, “atunci Isus le-a spus pe faţă: „Lazăr a murit”” (Ioan 11:1114). Moartea este comparată cu somnul pentru că este o stare de inconştienţă. Dacă am intra într-o cameră unde doarme cineva, am putea face şi spune multe lucruri şi persona ar fi total inconştientă de prezenţa noastră atâta timp cât ar dormi. De aceea moartea este comparată cu somnul.
Aceasta este starea morţilor. Când omul moare, el îşi închide ochii, trece într-o stare de inconştienţă şi trece un anumit timp (ar putea fi săptămâni, ani sau secole), dar indiferent cât de lungă ar fi perioada, pentru acel om ar fi un gol complet. Cu alte cuvinte, pentru fiecare dintre cei care se vor trezi în dimineaţa învierii va fi ca şi cum ar fi dormit o clipă şi în clipa următoare s-ar fi trezit. Aceasta este starea morţilor. Ei sunt complet inconştienţi. Ei “nu ştiu nimic”.
Dar “vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele” (Ioan 5:28, 29). Remarcaţi că Isus n-a spus: “toţi cei care sunt în fericire veşnică sau în chin veşnic”, ci “toţi cei din morminte”, starea morţii. “O, da”, spun unii, “aceasta se referă la trupurile celor morţi, nu se referă la sufletele lor; înseamnă că atunci când Isus cheamă sufletele celor mântuiţi şi ale celor pierduţi, ele vor zbura înapoi şi vor locui din nou în corpurile lor”. Dar nu aşa a spus Isus. Avem mărturia unanimă a ştiinţei şi a Scripturii că trupurile nu vor fi înviate. Ştiinţa arată că la moarte trupurile se dezintegrează, şi multe dintre ele ajung să fertilizeze plantele. Unii sunt mâncaţi de animale sălbatice sau de canibali şi ajung să formeze ţesuturile animalelor sau ale canibalilor. Este deci în mod clar imposibil ca acelaşi corp să învie.
Dar noi nu trebuie să ne sprijinim doar pe mărturia ştiinţei. Apostolul Pavel răspunzând la această întrebare, “Cum înviază morţii şi cu ce trup vor veni?” n-a spus: “Aceasta este o întrebare ciudată! De ce întrebaţi „Cum înviază morţii şi cu ce trup vor veni”? Nu şiţi că sufletul nu moare niciodată, şi doar corpul este cel care moare şi trebuie să fie înviat?” Nu! Pavel a spus: “Nebun ce eşti! … semeni nu trupul care va fi … Dumnezeu îi dă un trup, după cum voieşte; şi fiecărei seminţe îi dă un trup al ei” (1 Cor. 15:35-38). Ce ar putea fi mai limpede ca aceasta? Atunci, nu corpul, ci sufletul este cel care moare, după cum citim în Isaia 53:12, despre Cristos: “El Şi-a dat sufletul la moarte” îtraducerea literală nouă, 2001 — n. e.ş. Atunci nu corpul, ci sufletul este cel care trebuie înviat; şi Dumnezeu va da fiecărui suflet un trup după cum doreşte, în funcţie de caracterul format în timpul vieţii sale.
Unde sunt morţii?
Din ceea ce am spus va fi limpede că răspunsul scriptural la întrebarea noastră este simplu: toţi morţii, buni şi răi, sunt întrun singur loc, în mormânt — nu în mormântul literal, ci în starea morţii. “Toate merg la un loc; toate au fost făcute din ţărână şi toate se întorc în ţărână” (Eclesiastul 3:20). “Acolo nu te mai necăjesc cei răi, acolo se odihnesc cei sleiţi de puteri îinclusiv cei sleiţi în facerea de bineş. Prizonierii îmorţiiş sunt lăsaţi toţi în pace, nu mai aud glasul asupritorului; cel mic şi cel mare sunt acolo.” Iov 3:17-19.
Aşadar, învăţătura Scripturii este că morţii sunt morţi. Pare ciudat a fi necesar ca un lucru care este arătat atât de clar în Cuvântul lui Dumnezeu să trebuiască a fi dovedit. Motivul este că minţile majorităţii creştinilor au fost atât de încurcate de învăţăturile teologice ale trecutului, încât ei nu pot discerne mărturia limpede a Bibliei asupra acestui subiect.
În Vechiului Testament ebraic, cuvântul care este folosit pentru a desemna mormântul sau starea morţii, în care se odihnesc toţi morţii, este “şeol”. Acest cuvânt apare în total de 65 de ori în Scripturile ebraice. Totuşi, nu este tradus constant “mormânt”. De 3 ori este tradus “groapă”, de 31 de ori “mormânt”, şi de 31 de ori “iad”. Cuvântul “iad” apare în versiunea engleză a Vechiului Testament exact de 31 de ori, astfel că singurul cuvânt ebraic din Vechiul Testament care este tradus “iad” este “şeol”. Cuvântul ebraic “şeol” corespunde cuvântului grecesc “hades”, un cuvânt care apare în Noul Testament şi care înseamnă aceeaşi stare, starea morţii. Acest lucru este dovedit de faptul că apostolii Petru şi Pavel, în două locuri unde citează din Vechiul Testament unde apare cuvântul “şeol”, l-au tradus prin cuvântul grecesc “hades”. Comparaţi Psalmul 16:10 cu Faptele Apostolilor 2:27; şi Osea 13:14 cu 1 Corinteni 15:55, şi în ultimul text amintit remarcaţi că în Bibliile îengleze — n. e.ş cu referinţe, cuvântul “mormânt” are în dreptul lui, la margine, cuvântul “iad”.
Doctrina chinului veşnic, care s-a strecurat în Biserică odată cu îndepărtarea de la învăţăturile apostolice, a câştigat multă putere în timpul când oamenii îi chinuiau pe alţii pentru ceea ce ei numeau erezie. Cuvântul “iad” a fost asociat cu oribila teorie care spune că ar fi un loc de tortură, unde se presupune că demoni care nu pot fi atinşi de foc îi chinuie pentru totdeauna pe cei care au fost trimişi acolo de Dumnezeu. În nici un caz nu acesta este sensul originar al cuvântului “iad”. La început conţinea idea de loc “ascuns” sau “acoperit”, de aceea a fost o traducere destul de potrivită a cuvintelor “şeol” şi “hades”. Chiar şi astăzi cuvântul este folosit în sensul său originar în anumite regiuni agricole. “A pune cartofi în iad” nu înseamnă a-i “prăji”, aşa cum ar da de înţeles semnificaţia ortodoxă a cuvântului “iad”; însemnă a-i îngropa, a-i ascunde, a-i acoperi până la timpul cuvenit să fie scoşi.
Este foarte important să ştim că în Biblie nu există ideea de chin veşnic în utilizarea cuvintelor “şeol” şi “hades”. Să vedem ce a spus Iov: “Ah! de ai voi să mă ascunzi în Locuinţa Morţilor” (şeol) — ar fi o dorinţă ciudată dacă şeol ar fi un loc sau o condiţie de chin veşnic! — “de m-ai acoperi”. O, da! Acesta este gândul adevărat; şeolul este starea ascunsă — “până-|i va trece mânia şi de mi-ai rândui un timp şi apoi Îţi vei aduce iarăşi aminte de mine! Dacă omul odată mort ar putea să mai trăiască, încă aş mai trage nădejde în tot timpul suferinţelor mele, până mi se va schimba starea în care mă găsesc. Atunci mai chema şi |i-aş răspunde; şi |i-ar fi dor de lucrarea mâinilor Tale.” Iov 14:13-15.
În Osea 13:14, suntem asiguraţi că şeolul (iadul, starea morţii) va fi distrus. De aceea nu poate fi nici un fel de loc sau de stare veşnică. Versetul arată că starea morţii va fi nimicită prin înviere. Cuvintele profetului sunt: “Îi voi răscumpăra din puterea Şeolului (mormântului), îi voi scăpa de la moarte. Moarte, unde îţi este ciuma? Locuinţă a Morţilor (Şeol), unde îţi este nimicirea?” Apostolul Pavel, citând aceasta, exclamă la sfârşitul minunatului capitol despre învierea morţilor, din 1 Corinteni 15:55 : “Unde îţi este ţepuşul, moarte? Unde îţi este biruinţa moarte?”
Însuşi Isus, cel mai bun dintre oameni, a mers în iad — nu numai corpul Său, ci şi sufletul Său. Aceasta o aflăm din versetul care a fost deja menţionat, Faptele Apostolilor 2:27, citat din Psalmul 16:10: “Nu vei lăsa sufletul Meu Locuinţei Morţilor”. Văzând că sufletul lui Isus a mers în iad, este clar că iadul nu reprezintă un loc sau o stare de chin veşnic, ci starea morţii. Aceasta este în acord cu afirmaţia profetului Isaia 53:12 — traducerea literală nouă, 2001, n. e.): “îIsusş Şi-a dat sufletul Său la moarte”.
Teoria obişnuită că morţii nu sunt morţi se presupune a fi susţinută de trei pasaje din Scriptură. Acestea sunt: (1) pilda bogatului şi a lui Lazăr, (2) arătarea lui Moise şi a lui Ilie pe Muntele Schimbării la faţă, şi (3) declaraţia lui Isus în legătură cu Avraam, Isaac şi Iacov, că Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi ci al celor vii. Să examinăm aceste trei pasaje.
Bogatul şi Lazăr
Din tot contextul acestui pasaj este evident că aceasta este o pildă. Dacă n-ar fi aşa, lecţia logică pe care am putea-o scoate din ea ar fi că nu vom intra niciodată în fericire veşnică dacă nu suntem nişte bieţi cerşetori plini de bube, şi că vom avea parte de chinul viitor dacă se întâmplă să purtăm in subţire şi purpură şi să mâncăm abundent în fiecare zi. În această pildă, Cristos învăţa un mare adevăr dispensaţional, adică, despre lepădarea evreilor şi aceptarea neamurilor în favoarea lui Dumnezeu. Dacă citiţi cu atenţie capitolul 32 din Deuteronom, veţi vedea că Isus doar a repetat într-un limbaj viu ceea ce deja spusese Moise. Uitaţi-vă în special la versetele de la 20 până la 29, şi de asemenea la ceea ce a citat Pavel din Deuteronom 32:21 în Romani 10:19, unde el arată că profeţia lui Moise se referă la lepădarea lui Israel ca urmare a respingerii Domnului Isus de către acea naţiune.
Omul bogat reprezintă naţiunea lui Israel, care la timpul când vorbea Isus mânca abundent în fiecare zi din favorurile şi promisiunile lui Dumnezeu. “Purpura” reprezintă faptul că evreii erau copiii Împărăţiei, naţiunea căreia îi aparţinea Mesia. “Inul subţire” simbolizează dreptatea atribuită lor prin sacrificiile tipice ale Legii.
Lazăr reprezintă pe aceia dintre neamuri care se temeau de Dumnezeu, dar erau “fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume” (Efeseni 2:12). Singurele favoruri pe care le puteau primi erau fărâmiturile care cădeau de la masa abundentă a israeliţilor. Când femeia din Canaan Ia cerut Domnului nostru să-i vindece fiica, Isus a răspuns: “Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel. … Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei. „Da, Doamne”, a zis ea, „dar şi căţeii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor”” (Matei 15:21-28). Ca răsplată a credinţei sale, Isus i-a dat fărâmitura de serviciu dorit.
Datorită faptului că Israel L-a respins pe Isus ca Mesia, a survenit o schimbare pentru ambele clase. Clasa “Lazăr” a “murit”, adică a încetat să mai existe ca proscrişi şi au fost primiţi în favoarea lui Dumnezeu. Corneliu a fost primul dintre aceştia. Acceptându-L pe Cristos, au fost primiţi în sânul lui Avraam în calitate de copii adevăraţi ai credinciosului Avraam şi moştenitori ai promisiunilor pe care Dumnezeu i le făcuse lui Avraam. Galateni 3:7, 26-29; Romani 11:7-9; 12-25.
Ulterior, în anul 70 d. Cr., “bogatul” “a murit”, adică a încetat să existe ca naţiune şi ca reprezentant naţional al favorii lui Dumnezeu. De atunci evreii au fost în chin, şi marea prăpastie a prejudecăţilor Legii lor i-a împiedecat să-L primească pe Cristos şi să se întoarcă în favoarea lui Dumnezeu. Totuşi, alte Scripturi ne asigură că aceasta nu va fi întodeauna aşa, ci că “o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţine până va intra plinătatea neamurilor” şi atunci “tot Israelul va fi mântuit”. Romani 11:25, 26.
Moise şi Ilie pe munte
Mulţi cred că Moise şi Ilie li s-au arătat ucenicilor şi lui Isus în persoană. Unii ca aceştia au omis să remarce că Isus le-a spus clar ucenicilor, că ceea ce au văzut a fost o viziune (Matei 17:9). Petru explică, în cea de-a doua epistolă a sa, că viziunea preumbrea glorioasa Împărăţie a lui Cristos.
Cuvântul redat “viziune” în greacă este horama. Acest cuvânt apare în total de douăsprezece ori în Noul Testament, şi de fiecare dată este redat în mod corespunzător “viziune”. Să luăm două exemple: în Faptele Apostolilor 9:11, 12 citim: “Şi Domnul i-a zis îlui Ananiaş: „Scoală-te, du-te pe strada care se numeşte „Dreaptă” şi caută, în casa lui Iuda, pe unul cu numele Saul, un om din Tars. Căci iată, el se roagă şi a văzut în viziune pe un om, numit Anania, intrând la el şi punându-şi mâinile peste el, ca să-şi capete iarăşi vederea””. Omul văzut de orbul Saul din Tars a fost, în mod clar, nu o realitate, ci o viziune. În Faptele Apostolilor 12:7, 9 citim: “Şi iată, un înger al DOMNULUI a stat lângă el şi o lumină a strălucit în închisoare; şi lovind pe Petru în coastă, îngerul l-a deşteptat şi i-a zis: „Scoală-te repede!” …. Petru a ieşit afară şi a mers după el, fără să ştie dacă ce făcea îngerul era adevărat; i se părea că are o viziune” — horama. Petru credea că ceea ce văzuse era o viziune, şi n-a ştiut că a fost o realitate. Aceste exemple dovedesc faptul că acest cuvânt horama, folosit de Isus, arată că Moise şi Ilie n-au fost în realitate prezenţi pe Munte, ci doar păreau să fie acolo. Întreaga scenă a fost o viziune.
A spune că Moise şi Ilie au stat în realitate cu Isus pe Munte ar fi în contradicţie cu învăţătura Scripturii că Isus a fost primul înviat din morţi. Faptele Apostolilor 26:23; 1 Corinteni 15:20.
Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii — Matei 22:32
Acest text este frecvent citat ca dovadă că morţii nu sunt morţi. Un studiu al contextului va arăta că Isus avea în vedere învierea, şi că pasajul învaţă exact contrar cu ceea ce se înţelege în general. Cuvintele Sale din versetul precedent sunt: “Cât priveşte învierea morţilor”. El nu spune, “învierea celor vii”, pentru că aceasta n-ar avea nici un sens. În vederea învierii Isus a putut spune cu adevărat că Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii. Aceasta este în acord cu ceea ce spune apostolul Pavel în Romani 4:17: “Dumnezeu … înviază morţii şi … cheamă cele ce nu sunt ca şi cum ar fi”.
Alte două texte frecvent aduse ca sprijin al teoriei că la moarte credincioşii “intră imediat în glorie”, sunt: 2 Corinteni 5:8, unde apostolul Pavel spune că “ne place mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul”, şi Filipeni 1:23, unde el exprimă: “aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos”. Totuşi, este evident din alte Scripturi (vezi 2 Timotei 4:8), că apostolul nu se aştepta să fie condus imediat în prezenţa Domnului în momentul în care îşi lăsa “cortul pământesc”. El ştia că trebuie să rămână adormit în moarte până la întoarcerea lui Cristos la ultima trâmbiţă, când la întâia înviere va fi trezit şi aşa va fi întotdeauna cu Domnul.
Cuvântul “să mă mut” din ultimul text nu este o traducere corectă a cuvântului grecesc analusai. În Luca 12:36 acelaşi cuvânt grecesc este redat “întoarcere”. Dar nici “întoarcere” nu exprimă exact sensul cuvântului analusai; traducerea literală este “să fiu dezlegat din nou”. Pavel era “strâns între două” lucruri — să trăiască sau să moară. Amândouă aveau avantaje, şi nu ştia ce să aleagă mai degrabă; dar “să fie dezlegat din nou” din închisoarea morţii de Domnul la a doua Sa venire era cu adevărat mult mai bine decât aceste două lucruri, şi aceasta dorea sincer apostolul mai presus de orice.
Două clase principale în starea morţii
Sunt două clase în starea morţii: morţii în Adam şi morţii în Cristos. Când Adam a păcătuit, sentinţa morţii a trecut nu numai asupra lui, ci şi asupra întregii rase umane încă nenăscute. Mulţi neagă aceasta şi spun că Dumnezeu n-ar condamna întreagul neam omenesc din cauza păcatului unui singur om; dar noi vedem această lege în acţiune în fiecare zi. Ei trec cu vederea faptul că prin legea eredităţii copiii suferă din cauza păcatelor părinţilor lor. Aşa cum spune profetul: “Părinţii au mâncat aguridă, şi copiilor li s-au strepezit dinţii” (Ieremia 31:29). A fost o viaţă spre moarte: Adam se îndrepta spre moarte şi o astfel de viaţă spre moarte a dat el rasei sale. Râul a fost contaminat de la izvorul său. În consecinţă, “nu este nici un om drept, nu, nici unul măcar”. Toţi sunt vinovaţi în faţa lui Dumnezeu şi de aceea toţi au fost pe drept condamnaţi la moarte.
Aceasta este cunoscută ca doctrina păcatului originar. Este exact ceea ce ne spune Pavel în Romani 5:12: “De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi au păcătuit”. Şi iarăşi în 1 Corinteni 15:22: “Şi după cum în Adam toţi mor …”. Scripturile nu învaţă nimic mai clar decât această doctrină a păcatului originar.
Cei care sunt morţi în Adam au fost condamnaţi la moarte din cauza păcatului înnăscut. Dumnezeu, Judecătorul cel drept, este sfânt. El urăşte păcatul şi nu putea permite nici unei fiinţe imperfecte, păcătoase, să aibă viaţă veşnică. În aceasta se vede dreptatea lui Dumnezeu; dar acum “Dumnezeu Îşi arată dragostea Sa faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5:8). “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” Ioan 3:16.
Prin credinţă în Cristos nu se înţelege numai o formă mentală a credinţei care spune: “Cred că a existat un om ca Isus Cristos şi că El a fost răstignit de către romani”; nu o astfel de credinţă, ci o credinţă vie, care se încrede în Dumnezeu şi spune: “Cred că Dumnezeu a iubit atât de mult lumea încât L-a dat pe Fiul Său să fie Mântuitorul omenirii şi cred promisiunea lui Dumnezeu că eu sunt îndreptăţit prin credinţa mea şi am pace cu El şi acum doresc să fac voia lui Dumnezeu în toate”.
Cei care practică această credinţă vie în Isus trec de la moarte la viaţă (vezi Ioan 5:24). Nu înseamnă că au viaţă în realitate; dar Dumnezeu le-o recunoaşte pentru că dreptatea Sa a fost satisfăcută prin moartea lui Cristos, şi ei au acceptat pregătirea pe care a făcut-o El în Cristos.
Înseamnă aceasta că aceia dintre noi care cred acum nu vor muri niciodată? Nu, dragi prieteni, dacă aşa ar fi cazul nici unul dintre apostoli n-ar fi murit. Şi mai este ceva. Când scăpăm de condamnarea care este asupra lumii şi căutăm să facem voia lui Dumnezeu, aflăm în Cuvântul Său sfânt că obţinem suspendarea condamnării pentru un scop special, şi dacă nu o folosim pentru acest scop, primim harul lui Dumnezeu în zadar; vezi 2 Corinteni 6:1.
Care este scopul special pentru care primim darul îndreptăţirii? Să vedem ce spune Isus cu privire la aceasta în capitolul 9 din Luca. În versetul 22 le explică ucenicilor Săi că El trebuia să sufere: “Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoţii cei mai de seamă şi de cărturari, să fie omorât şi a treia zi să învieze”. Şi apoi în următoarele două versete El adaugă: “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze. Fiindcă oricine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va mântui”. Cu alte cuvinte, suntem îndreptăţiţi, adică suntem eliberaţi de sub sentinţa condamnării care rămâne încă asupra lumii şi am trecut din moarte la viaţă, doar pentru scopul special de a face ceea ce a făcut Isus, să ne dăm viaţa aşa cum a făcut El.
Aceasta este ceea ce ne spune Apostolul Pavel în Romani 12:1: “Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă”. I-ar putea spune lumii acest lucru? Nu. Unul care n-a fost îndreptăţit şi n-are pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos, nu poate să-şi prezinte corpul ca o jertfă vie, pentru simplul motiv că n-are viaţă pe care s-o dea; viaţa a fost pierdută prin acţiunea dreptăţii. Acesta este mort în Adam.
Când urmăm exemplul lui Cristos, suntem recunoscuţi ca membri ai corpului Său. Aduceţi-vă aminte cum prezintă Pavel problema în capitolul 12 din 1 Corinteni: Isus este “capul”, şi noi, Biserica, urmaşii lui Cristos, suntem “trupul” Său şi membri, fiecare în parte. Toţi cei care sunt membri ai trupului lui Cristos, sunt de asemenea părtaşi la suferinţele şi la moartea lui Cristos. În capitolul 6 din Romani, versetul 3, Pavel spune: “Nu ştiţi că toţi îcasa credinţeiş câţi am fost botezaţi îscufundaţiş pentru Hristos Isus îdevenind membri ai corpului Săuş am fost botezaţi îscufundaţiş pentru moartea Lui?”
Astfel lumea în general este moartă în Adam, dar cei care au exercitat credinţa mântuitoare şi şi-au prezentat corpurile ca sacrificii vii, sunt morţi în Cristos. Morţii în Adam mor prin acţiunea dreptăţii; dar morţii în Cristos mor o moarte de sacrificiu. Dreptatea, chiar dacă a acceptat moartea lui Cristos, n-a putut-o cere, pentru că El a fost fără păcat şi moartea Lui a fost voluntară; dreptatea nu poate cere nici moartea urmaşilor lui Cristos, pentru că “nu este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus” (Romani 8:1). Dragostea a fost cea care L-a constrâns pe Isus să-Şi dea viaţa pentru satisfacerea dreptăţii, şi dragostea este cea care îi constrânge pe membrii corpului Său să păşească pe urmele Sale, ale jertfirii de sine până la moarte.
Întâia înviere
Avem deci cele două clase principale din mormânt sau din starea morţii: morţii în Adam şi morţii în Cristos. În 1 Tesaloniceni 4:16 citim: “… întâi vor învia cei morţi în Hristos”. Şi în Apocalipsa 20:6 citim: “Fericiţi şi sfinţi sunt cei care au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte nu are nici o putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani”. În Romani 8:17 ni se spune că trebuie să suferim cu Cristos înainte de a putea fi glorificaţi cu El, dar apostolul adaugă: “… suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care va fi descoperită faţă de noi”. “Demn de crezare este cuvântul acesta: dacă am murit împreună cu El îCristosş, vom şi trăi împreună cu El; dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El.” 2 Timotei 2:11, 12.
Oferta este deschisă pentru toţi cei care au urechi de auzit Veştile bune, şi care îşi vor lua crucea în fiecare zi şi vor urma în urmele Învăţătorului. Dacă sunteţi credincioşi până la moarte, veţi primi coroana vieţii, şi apoi, când veţi domni cu Cristos, veţi fi ca El, pentru că veţi fi înviaţi în asemănarea gloriosului Său corp spiritual. Apocalipsa 2:10; 1 Ioan 3:2; Filipeni 3:21.
Învierea celor nedrepţi
Dar ce se întâmplă cu restul omenirii? Expresia “întâia înviere” implică faptul că va mai fi una, şi exact aceasta ni se spune în Scriptură. Va fi o înviere atât a celor drepţi cât şi a celor nedrepţi (vezi Faptele Apostolilor 24:15). De ce vor fi ei înviaţi? Gândirea tradiţională spune că vor fi înviaţi pur şi simplu pentru a fi condamnaţi din nou. De aceea traducătorii Versiunii Autorizate a Scripturii englezeşti au tradus cuvântul grecesc krisis din Ioan 5:29, prin cuvântul “condamnare”, deşi înţelesul corespunzător este “judecată”, ca şi în Versiunea Revizuită. Isus a spus: “Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele: cei care au practicat binele îSfinţii Vechiului Testament, precum şi urmaşii lui Cristosş, pentru învierea vieţii îîncercarea lor va fi trecut; ei se vor fi dovedit vrednici de viaţăş, iar cei care au făcut răul îcei nedrepţiş, pentru învierea judecăţii”. Krisis înseamnă o încercare sau o probă urmată de o sentinţă, sentinţă care va depinde de vinovăţia sau nevinovăţia persoanei. Cuvântul “criză” este derivat din cuvântul grecesc krisis. El este folosit cu referire la orice situaţie de afaceri în care problema nu este încă decisă; şi cei interesaţi sunt într-o stare de aşteptare încordată, aşteptând să vadă dacă rezultatul va fi succes sau eşec, viaţă sau moarte.
După ce sentinţa juridică a trecut, persoana nu mai este în această încercare; judecata lui s-a terminat. Lumea în general, cei nedrepţi, n-au fost niciodată în încercare ca indivizi. Încercarea strămoşului lor comun a avut loc la început în grădina Edenului, şi atunci a fost pronunţată sentinţa condamnării. Întregul neam omenesc s-a născut sub sentinţa condamnării, a fost “născut în nelegiuire şi conceput în păcat”, şi marea majoritate a murit fără să scape de acea condamnare, şi de aceea fără nici o încercare individuală. Spre deosebire de cei care au murit în Cristos, despre care Pavel a scris, “deci nu este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus” (Romani 8:1), aceştia au murit fără credinţă adevărată sau fără credinţă în singurul Nume de sub cer, “dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi”. De aceea sunt numiţi nedrepţi; ei n-au fost îndreptăţiţi.
Relativ puţini dintre locuitorii pământului au auzit despre Cristos. Gândiţi-vă la milioanele şi milioanele care au murit înainte de a veni Fiul lui Dumnezeu să Se dea pe Sine Însuşi “ca preţ de răscumpărare pentru toţi” (1 Timotei 2:6), şi privitor la care Pavel a scris că ei au fost “fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume” (Efeseni 2:12). Gândiţi-vă la milioanele şi milioanele de oameni care trăiesc astăzi în ţările păgâne, care, fără să fi auzit de numele lui Isus, mor în proporţie de aproximativ 70.000 pe zi! Apoi gândiţi-vă la mulţimea vastă de oameni care, cu toate că au auzit, n-au înţeles Veştile bune de mare bucurie despre care îngerul a spus că vor fi pentru toţi oamenii! Nici unul dintre aceştia n-a avut o încercare individuală, deoarece condamnarea la moarte a trecut asupra lor datorită neascultării lui Adam, nu a lor proprie.
Ei vor fi aduşi din starea morţii ca să fie judecaţi, să fie încercaţi pentru viaţă sau moarte. Suntem asiguraţi de aceasta, deoarece ni se spune că Isus “prin harul lui Dumnezeu, a gustat moartea pentru toţi” (Evrei 2:9), că “El este ispăşirea pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale întregii lumi”. 1 Ioan 2:2.
Scripturile dau învăţături clare despre faptul că Adam a vândut întregul neam omenesc păcatului, spre moarte (Romani 7:14), şi că Cristos a cumpărat întreagul neam omenesc cu sângele Său preţios, şi că “Hristos pentru aceasta a murit şi a înviat, ca să stăpânească şi peste cei morţi şi peste cei vii” (Romani 14:9). Este de asemenea clar că singura cale prin care cineva poate obţine viaţă veşnică este prin credinţa în moartea şi învierea lui Cristos. Însuşi Isus ne spune: “Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6); iar Pavel ne spune că nici evreii, nici neamurile nu se puteau îndreptăţi prin fapte, şi din acest motiv Dumnezeu La trimis pe Fiul Său Isus Cristos “să fie ispăşire, prin credinţa în sângele Lui”. Romani 2:14, 15; 3:9, 10, 25.
De aceea Dumnezeu, Mântuitorul nostru, a aranjat astfel încât toţi să vină “la cunoştinţa de adevăr” (1 Timotei 2:4). Ceea ce Îi permite să facă aceasta, să fie “drept şi îtotuşiş să îndreptăţească”, este faptul că omul Isus Cristos, mijlocitorul dintre Dumnezeu şi oameni, “S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi; această mărturie a fost dată la timpul ei”.1 Timotei 2:5, 6.
Amintiţi-vă că noi nu suntem judecătorii celor care au avut şi a celor care n-au avut o deplină şansă de mântuire în timpul vieţii lor şi acesta este un lucru bun, pentru că oamenii sunt înclinaţi să fie severi în a-i judeca pe alţii. Veţi gândi că dacă cineva a avut o şansă de mântuire, evreii care L-au răstignit pe Cristos cu siguranţă au avut. Ei nu numai că au mers la o biserică şi au auzit un preot propovăduind despre Cristos, ei chiar L-au văzut în realitate pe Cristos, au auzit minunatul mesaj din propria Sa gură şi au văzut minunatele lucrări pe care le-a făcut, şi totuşi L-au răstignit! Voi însă veţi spune: dacă cineva a avut responsabilitate, acei evrei au avut, şi dacă cineva suferă o condamnare veşnică, acei evrei trebuie să sufere. Totuşi, iată ce a spus apostolul Petru: “Din neştiinţă aţi făcut aşa”. Şi Pavel a spus: “Dacă ar fi cunoscut-o îînţelepciunea tainică a lui Dumnezeuş, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei”; şi “dumnezeul veacului acestuia”, Satan, “a orbit gândurile celor necredincioşi, ca lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei” (1 Corinteni 2:8; 2 Corinteni 4:4). Domnul este judecătorul. El ştie cine este şi cine nu este responsabil, şi noi putem lăsa problema cu încredere în mâinile Sale.
Dacă Dumnezeu vede că cineva are acum deplină cunoştinţă în privinţa responsabilităţii sale, dar nu ascultă de Evanghelie, El nu va mai da încă o şansă unei asemenea persoane. Care ar fi rostul ei? Totuşi, trebuie să recunoaştem că Dumnezeu este plin de îndurare iubitoare, “căci în veac ţine bunătatea Lui”. În Evrei 6:4-6, El a dat un indiciu referitor la ceea ce El consideră a fi o şansă deplină.
Pe de altă parte, dacă Domnul vede că un individ n-a auzit niciodată, sau n-a înţeles niciodată suficient fericitul mesaj al mântuirii, acel individ va avea o şansă.
Totuşi, aceasta nu înseamnă o autorizare de a păcătui, sau a fi indiferent în timpul acestei vieţi, pentru că ni se spune că în viitor va fi o măsură de pedeapsă în conformitate cu măsura de responsabilitate actuală. “Ce seamănă omul, aceea va şi secera” (Galateni 6:7). În ziua de pe urmă va fi mai uşor pentru Sodoma şi Gomora decât pentru poporul Israel, pentru că sodomiţii au păcătuit dintro ignoranţă mult mai mare decât evreii (Matei 11:23, 24). Putem lăsa această chestiune cu încredere deplină în seama Domnului.
Totuşi, avem această asigurare că după cum toţi oamenii au fost condamnaţi într-un singur om, Adam, şi nici unul dintre ei n-a fost întrebat dacă vrea sau nu să fie condamnat în Adam, tot aşa toţi oamenii, fie în timpul vieţii de acum, fie la înviere, vor obţine darul liber al îndreptăţirii la viaţă datorită unui Mântuitor, Isus Cristos. “Astfel, deci, după cum printr-o singură greşeală a venit condamnarea peste TO|I oamenii, tot aşa, printr-o singură faptă de dreptate a venit către TO|I oamenii o îndreptăţire a vieţii. Căci după cum, prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea Unuia singur, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi.” Romani 5:18, 19.
Planul lui Dumnezeu
Căile şi gândurile lui Dumnezeu nu sunt căile şi gândurile noastre. Ele sunt mai înalte decât ale noastre ca cerul faţă de pământ (Isaia 55:8, 9). El este îndelung răbdător. Planul Său este să lase omenirea să treacă printr-o înspăimântătoare noapte de necaz şi moarte, ca o consecinţă a păcatului; şi El aşteaptă până când lecţia va fi pe deplin învăţată. Între timp, El îi selectează pe cei curaţi şi nevinovaţi, “copii ai lui Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul unei generaţii strâmbe şi sucite, în care strălucesc ca nişte lumini în lume” (Filipeni 2:15) — în total, o turmă mică. Buna plăcere a Tatălui este să le dea acestora Împărăţia (Luca 12:32), ca să poată lua parte la binecuvântarea lumii.
Deci, am văzut că lumea în general a fost condamnată în Adam şi că oamenii vor ieşi din starea morţii pentru prima lor încercare individuală. Acesta este scopul pentru care Cristos vine să împărăţească, “pentru că îDumnezeuş a rânduit o zi în care va judeca după dreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit şi despre care a dat tuturor o dovadă de netăgăduit prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi” (Faptele Apostolilor 17:31). Există mare mângâiere în expresia “dovadă de netăgăduit”; remarcaţi că dovada de netăgăduit nu este dată numai unora, ci “tuturor”. Ce asigurare este să ştim că lumea va fi judecată de blândul şi smeritul Isus! Urmaşii lui Cristos vor fi asociaţi cu El în această muncă glorioasă, după cum este scris: “Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” (1 Corinteni 6:2). Acesta este motivul pentru care urmaşii lui Cristos trebuie să dezvolte roadele spiritului.
Cei care susţin că credinţa fără fapte este suficientă, îşi închid ochii la afirmaţiile limpezi ale Scripturii, că credinţa fără fapte este moartă. În 1 Corinteni 13:1-3 este declarat în mod solemn că putem avea toată cunoştinţa şi o credinţă aşa de mare încât am putea muta munţii, şi totuşi dacă nu avem dragoste nu ne ajută la nimic. Nimeni nu va fi comoştenitor cu Cristos decât dacă cu ajutorul lui Dumnezeu zideşte pe temelia credinţei şi a cunoştinţei suprastructura iubirii. Înainte de a ni se încredinţa lucrarea de judecare a lumii alături de Cristos, noi trebuie să dovedim că “iubirea” este marele imbold sau marea putere motivantă a tuturor cuvintelor şi faptelor noastre. Nu înseamnă că Dumnezeu aşteaptă de la noi perfecţiune în carne, dar noi trebuie să creştem în har şi în cunoştinţa despre Domnul nostru Isus Cristos, “şi să fim asemenea chipului Fiului Său” în măsura celor mai bune capacităţi ale noastre.
Dacă facem aceasta, încrezându-ne în sângele lui Cristos, vom fi acceptaţi, nu datorită propriului nostru merit, ci datorită meritului lui Cristos. După cum spune Pavel: “ne-a făcut să fim acceptaţi în Cel Preaiubit” (Efeseni 1:6 — traducerea Cornilescu revizuită, subsol). Cei care vor fi credincioşi până la moarte Îl vor auzi pe Domnul spunându-le: “Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios peste puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!” Matei 25:21.
Cu toţii ştim că foarte puţini îşi iau crucea în fiecare zi şi învaţă să fie blânzi şi umiliţi şi iubitori aşa cum a fost Isus, şi deci nu suntem surprinşi când citim în Cuvântul lui Dumnezeu că “mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi”, şi “strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o află”. Aceşti puţini sunt sfinţii care vor fi privilegiaţi să stea cu Cristos pe tronul Său, (Apoc. 3:21). Ascultaţi cuvintele gingaşe ale Bunului păstor adresate nouă celor care Îl iubim şi facem tot ce putem pentru a-L asculta: “Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a găsit plăcere să vă dea împărăţia”. Luca 12:32.
Ziua de judecată a lumii
De obicei se crede că aceasta este o zi de douăzeci şi patru de ore, dar Petru vorbind despre ziua judecăţii spune: “Preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani ca o zi”. 2 Petru 3:8.
În “ziua” de judecată a lumii, domnia de o mie de ani a lui Cristos, condiţiile vor fi în cele mai multe privinţe opuse celor prezente. Timpul de acum este o noapte de necaz, suferinţă şi moarte. Aceea va fi ziua perfectă când “durerea şi gemetele vor fugi”. O teologie falsă i-a învăţat pe oameni să le fie teamă de ziua de judecată, în timp ce Scripturile vorbesc despre ea ca despre un timp de bucurie — “Închinaţivă înaintea DOMNULUI în splendoare sfântă; tremuraţi înaintea Lui, tot pământul! Spuneţi printre popoare: „DOMNUL împărăţeşte! De aceea lumea este tare şi nu se clatină”. El va judeca popoarele cu dreptate. Să se bucure cerurile şi să se veselească pământul; să urle marea cu tot ce cuprinde ea! Să tresalte câmpia cu tot ce e pe ea, toţi copacii pădurii să cânte de bucurie înaintea DOMNULUI! Căci El vine, vine să judece pământul. El va judeca lumea cu dreptate şi popoarele după credincioşia Sa”. Psalmul 96:9-13.
În ziua aceea pământul va fi plin de cunoştinţa Domnulului după cum apele acoperă marea, şi nu va mai fi necesar ca cineva să se urce pe un loc înalt sau la o tribună ca să spună oamenilor despre Domnul, pentru că toţi vor cunoaşte pe Domnul de la cel mai mic până la cel mai mare dintre ei (Isaia 11:9; Ieremia 31:34). Acela va fi un timp cu adevărat glorios. Va fi în contrast marcant cu timpul prezent când “întunericul acoperă pământul, şi negură mare popoarele” (Isaia 60:2). Întradevăr foarte puţini Îl cunosc pe Dumnezeu în acest timp. Există un văl peste ochii şi peste inimile oamenilor, vălul necredinţei. Mulţi cred că Dumnezeu este o fiinţă care, în răzbunarea Sa, chinuieşte oamenii pe vecie. Un preot, Reverendul Jonathan Edwards, credea că după moarte el va fi schimbat aşa încât va fi capabil să privească prin deschizătura cerurilor şi să-şi vadă tatăl, mama şi copilaşul zvârcolindu-se în chin, şi se va întoarce şi va lăuda pe Dumnezeu mai tare. Încă sunt mulţi care cred că Biblia învaţă chinul veşnic. Nu cu mult timp în urmă, doi oameni au fost condamnaţi în Glasgow pentru că au aruncat un câine într-un cuptor şi au urmărit agonia lui până când a murit. Judecătorul a caracterizat pe bună dreptate comportamentul lor ca fiind brutal. Totuşi, mulţi care s-ar îngrozi doar la simpla istorisire a unei astfel de brutalităţi, susţin că ei cred că Dumnezeu chinuie, nu câinii, ci fiinţele umane, nu pentru câteva momente până ce moartea încheie suferinţa, ci pentru toate eternităţile! Ce concepţie îngrozitoare despre Dumnezeu!
Inimile noastre se bucură să aibă fericita asigurare a Cuvântului lui Dumnezeu, că în glorioasa domnie Milenară a lui Cristos, ziua de judecată a lumii, ochii tuturor oamenilor vor fi deschişi să vadă că “DUMNEZEU ESTE DRAGOSTE”. Uitaţi-vă în capitolul 25 din Isaia la cele spuse de profet despre acea glorioasă Zi Milenară! “Şi pe muntele acesta îîmpărăţieş, înlătură vălul care acoperă toate popoarele şi învelitoarea înecredinţeiş care înfăşoară toate neamurile; nimiceşte moartea pe vecie îprin învierea morţilorş: Stăpânul, DOMNUL va şterge lacrimile de pe toate feţele …. În ziua aceea vor zice: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este DOMNUL, pe El Îl aşteptam; acum să ne înveselim şi să ne bucurăm de mântuirea Lui!”” (Isaia 25:7-9). Remarcaţi, dragi prieteni, că după ce oamenii ies din mormintele lor, Dumezeu îi va mântui!
Mai sunt încă multe privilegii pentru omenire. În vârsta prezentă calea spre viaţă este îngustă şi “puţini sunt cei care o află”. Satan încă “răcneşte ca un leu”, căutând pe cine ar putea devora. Dar în Vârsta Milenară va fi stabilită “calea sfinţeniei” — nu o cale îngustă şi dificilă, ci o cale mare, o cale uşoară, pe care nici cei fără minte nu se vor rătăci. Şi pe ea nu va fi nici un “leu”, pentru că Satan va fi legat în timpul Miei de ani (Isaia 35:8-10; Apocalipsa 20:2). Influenţa rea a lui Satan va fi restrânsă. Nici un rău social şi nici un alt rău nu va mai fi permis.
Un motiv important pentru care oamenii persistă în a face rău în timpul prezent este că ei nu sunt întotdeauna pedepsiţi imediat pentru fiecare faptă sau cuvânt păcătos. După cum a spus înţeleptul: “Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea împotriva faptelor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorinţa să facă rău” (Eclesiastul 8:11). Nu este oare adevărat acest lucru? De ce sunt închisorile noastre pline de deţinuţi? Din simplul motiv că oamenii recunosc că şansele de a scăpa de pedeapsă sunt mari, şi ei sunt dornici să-şi asume riscul de a fi condamnaţi. Când Cristos va fi regele care va domni, această stare rea va fi desfiinţată. În Isaia 26:9 ni se spune că atunci când judecăţile Domnului sunt pe pământ, locuitorii lumii vor învăţa dreptatea. În ziua acea Domnul nu va mai permite răul. Va fi o măsură dreaptă de pedeapsă pentru fiecare faptă şi cuvânt păcătos, şi această pedeapsă va duce la reformarea caracterului.
Pe de altă parte, conform psalmistului: “În zilele lui îale lui Cristosş, cel drept va înflori” (Psalmul 72:7). În această privinţă condiţiile de asemenea vor fi opuse celor de acum. Atunci va fi mai uşor să faci bine decât să faci rău, pe când în prezent este mai uşor să faci rău decât bine. Când judecăţile Domnului vor fi pe pământ, când fiecare faptă şi cuvânt păcătos vor fi pedepsite şi fiecare faptă şi cuvânt drept vor fi răsplătite, oamenii vor ajunge repede să recunoască iubirea, dreptatea, înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu. Să ne mirăm că în acel timp “locuitorii lumii vor învăţa dreptatea”?
Credem că domnia Milenară a lui Cristos este foarte aproape, chiar la uşă; dar noi nu trebuie să înţelegem că pacea şi dreptatea perfecte vor predomina chiar de la început. Mulţi au idei false în privinţa Mileniului. Ei cred că în momentul începerii Mileniului toţi oamenii şi toate lucrurile vor fi imediat perfecte. Dar nu acesta va fi cazul. Vorbind despre noile ceruri şi noul pământ care vor fi stabilite, când Cristos Îşi va lua marea Sa putere şi va începe să domnească, profetul spune: “Nu vor mai fi în el copii care trăiesc puţine zile, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele. Căci cine va muri în vârstă de o sută de ani va fi încă tânăr şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos” (Isaia 65:20). Aceasta arată că unii vor fi păcătoşi în acea Zi Milenară, şi că cei incorigibili vor avea o încercare de cel puţin o sută de ani. Apostolul afirmă clar (1 Corinteni 15:25) că Cristos “trebuie să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale”. Cu alte cuvinte, Mileniul nu va fi un timp de pace şi dreptate perfectă; va fi “ziua” hotărâtă de Dumnezeu cu scopul de a stabili pacea şi dreptatea perfectă (Faptele Apostolilor 17:31).
Mai întâi este necesar ca împărăţiile acestei lumi să fie înlăturate şi să fie stabilită Împărăţia Domnului nostru. Aceasta înseamnă că va fi un scurt timp de necaz mare. Atât Daniel cât şi Cristos îl numesc un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele (Daniel 12:1; Matei 24:21). Vedem semnele acestei strâmtorări apropiindu-se chiar acum. Fără îndoială necazul va veni, în principal prin conflictul dintre muncă şi capital. Va fi un timp de necaz mult mai mare decât Revoluţia Franceză, pentru că va fi în întreaga lume. Dar norul întunecos are o margine argintie, pentru că pe ruinele împărăţiilor prezente va fi stabilită Împărăţia lui Cristos; şi apoi “din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor cosoare: nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiul”. Isaia 2:4.
Către sfârşitul Mileniului, toată omenirea va fi fost restaurată la perfecţiunea pierdută de Adam, natura umană perfectă; şi întregul pământ va fi restaurat la starea fostului paradis (vezi Faptele Apostolilor 3:21; Isaia cap. 35). Atunci, mia de ani fiind sfârşită, Satan va fi eliberat pentru o scurtă perioadă (Apocalipsa 20:3). “De ce?” vor spune unii, “aceasta va strica totul! De ce va trebui Satan eliberat după ce paradisul va fi restaurat?”
Când Adam şi Eva au fost la început puşi în grădina Edenului, ei au fost perfecţi, dar Dumnezeu i-a permis lui Satan să-i încerce. De ce? Ca să le încerce credincioşia faţă de El şi faţă de dreptate. Ei au căzut. Păcatul a intrat în lume şi prin păcat moartea; de aceea există tot suspinul, durerea şi plânsul din prezent, care au continuat timp de şase mii de ani, şi prin ele oamenii au învăţat lecţia amară că păcatul este peste măsură de păcătos (Romani 7:13). Cristos va începe în curând domnia Sa glorioasă. El va chema morţii şi toţi vor ieşi din starea de moarte. Cei care în trecut au fost părtaşi la suferinţele şi moartea lui Cristos vor lua parte la gloria Sa, şi vor domni împreună cu Cristos şi vor judeca pe toţi cei care au murit în Adam. Oamenii vor fi ridicaţi treptat până la perfecţiunea pierdută de Adam, şi apoi, după ce vor fi învăţat binecuvântările dreptăţii şi valoarea supunerii faţă de Domnul, lui Satan i se va permite să-i încerce. De ce? Pentru acelaşi motiv pentru care i s-a permis să-i încerce pe Adam şi pe Eva — să le probeze credincioşia faţă de Dumnezeu şi de dreptate. Nu ştim cât de mulţi vor cădea, dar cu siguranţă după experienţa lungă atât cu păcatul cât şi cu dreptatea, comparativ puţini îl vor urma pe Satan, pentru că toţi vor fi avut experienţa practică a iubirii şi dreptăţii lui Dumnezeu. Cei care vor cădea vor fi distruşi în moartea a doua.
Moartea a doua
Prima moarte este moartea în Adam, dar moartea a doua nu va fi în nici un sens datorită lui Adam. “În zilele acelea nu se va mai zice: „Părinţii au mâncat aguridă îpăcatş şi copiilor li s-au sterpezit dinţii”, ci fiecare îcare va muriş va muri pentru nelegiuirea lui; oricărui om care va mânca aguridă, i se vor sterpezi dinţii!” (Ieremia 31:29, 30). În Veacul Milenar fiecare va primi o încercare individuală, şi toţi cei care vor muri, vor muri ca rezultat al propriului lor păcat, nu din cauza păcatului lui Adam. Aceasta va fi cea de-a doua moarte a lor, prima fiind cea pe care au suferito în trecut pe seama neascultării lui Adam. Romani 5:12, 18.
Moartea a doua este ilustrată ca “un iaz care arde cu foc şi cu pucioasă” (Apocalipsa 21:8), un simbol foarte puternic al unei astfel de nimiciri — o moarte din care nu va mai fi înviere: pentru că “Hristos … nu mai moare”, nu va mai fi o a doua răscumpărare a păcătoşilor (Romani 6:9). La această a doua moarte se face frecvent referire în versiunea grecească a Bibliei ca “Gheena”, unul dintre cele trei cuvinte traduse “iad” în Noul Testament englezesc. “Gheena” este forma grecească a numelui “Valea Hinnom”, valea situată imediat în afara Ierusalimului, mai jos de Muntele Sionului. Acesta a fost un loc de distrugere a gunoiului cetăţii. Focul era păzit ca să ardă constant în ea, iar pucioasa era adăugată pentru a susţine procesul distrugerii. Tot gunoiul cetăţii era aruncat în ea, precum şi corpurile criminalilor, aceasta ca să semnifice că ei nu erau vrednici de o înviere.
Vedem deci că nu este nici o idee de chin asociată cu Gheena, moartea a doua. Înseamnă o stare de distrugere pentru veşnicie. Exact aceasta spune psalmistul: “DOMNUL păzeşte pe toţi cei care Îl iubesc şi nimiceşte pe toţi cei răi” (Psalmul 145:20), nu-i păstrează în nici o stare, oricare ar fi ea.
Răsplata celor credincioşi
Pe de altă parte, celor care se vor împotrivi lui Satan şi vor fi loiali lui Dumnezeu şi dreptăţii, care Îl vor iubi pe Domnul Dumnezeul lor cu toată inima, mintea, sufletul şi puterea, şi pe aproapele lor ca pe ei înşişi, vor trece dincolo în veacurile care urmează, când “moartea nu va mai exista. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”. Numai cei care I se închină lui Dumnezeu în spirit şi în adevăr vor obţine starea de fericire eternă ca fiinţe umane perfecte pe un pământ perfect. Atunci, când prima domnie (a lui Adam) va fi restaurată, marele plan de mântuire al lui Dumnezeu va fi complet, şi rugăciunea cu care Domnul nostru i-a învăţat pe ucenicii Săi să se roage, “Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ” va fi împlinită. Mesajul îngerului, “Vestea bună care va fi o mare bucurie pentru tot poporul” va fi împlinit. Luca 2:10.
În concluzie, sperăm că toţi vor recunoaşte faptul că deşi această restaurare pământească este o răsplată glorioasă pentru cei credincioşi, noi cei din acest Veac putem aştepta o stare mai înaltă. Serviciul nostru înţelept este să ne luăm crucea acum şi să-L urmăm pe Cristos. Dacă facem aceasta şi dacă suntem credincioşi până la moarte, vom domni cu El ca fiinţe spirituale glorioase de natură divină (vezi 2 Petru 1:4). Principala noastră cauză de bucurie va fi posibilitatea de a coopera cu Isus în a distribui toate acele minunate binecuvântări acestui pământ sărac şi blestemat prin păcat; pentru că, nu este oare mult “mai ferice să dai decât să primeşti”?
Sperăm că aceste cuvinte vă vor ajuta să înţelegeţi şi să apreciaţi Cuvântul lui Dumnezeu mai mult decât înainte, şi că astfel iubirea voastră pentru Dumnezeu şi pentru dreptate va creşte.
Traducere din limba engleză.
Titlul original “Where are the dead?”
scrisă de John Edgar în 1908
