Fiindcă în biserica din Corint existau dezbinări, certuri şi alte asemenea, findcă ei se declarau a fi ai diferiţilor apostoli, şi nu ai lui Cristos, sau se lăsau captivaţi de vorbirile elocvente ale unor oameni talentaţi la vorbire, dar care expuneau Evanghelia amestecată cu înţelepciune lumească, numai pentru a plăcea oamenilor, nu lui Dumnezeu, apostolul Pavel le scrie fraţilor ca să-i încurajeze spre corectare şi că desigur acestea erau semne de carnalitate şi nu veneau din înţelepciunea de sus. El voia ca nimic de felul acesta să nu se găsească printre ei, numai Cristos şi crucea Lui să le fie preocuparea, aşa cum spune despre sine însuşi, „…una fac” (Filip. 3:10, 13). Şi el voia ca ei să aibă nu doar o credinţă teoretică, nu numai să facă o declaraţie că Isus este Mesia, că El a murit şi a înviat, o declaraţie uşor de făcut, ci să fie pătrunşi de seminficaţia morţii şi învierii Lui, pătrunşi de felul Lui de viaţă, prin participare directă la suferinţele corpului Său, care este biserica (Colos. 1:24), murind zilnic faţă de sine, faţă de tot ce este lumesc, dar fiind vii pentru Dumnezeu, vii pentru dreptate şi adevăr. Aceasta ar însemna să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-L urmeze pe El (Mat. 16:24). Condiţiile sunt aceleaşi şi astăzi, pentru toţi aceia care au făcut o declaraţie de adeziune la Cristos, de aceea să „privim ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre” (Evrei 12:1, 2) şi aşa să alergăm alergarea care ne este pusă înainte, prin harul Său nespus de mare.
